Împrăştierea


Nu are nimic comun cu îm-prăştierea sau cu „împuşcarea”, ci cu desfăşurarea pe o suprafaţă mare a ceva. La ce mă gîndesc: mă gîndesc la împrăştiere atunci cînd văd pe feisbuc că toţi ne dăm cu o părere, două în mai toate domeniile, că ne place una şi alta, cănu ne like altele şi că mai facem şi figuri. Dar nu ăsta-i baiul fundamental. Baiul fundamental pentru mine cel puţin e că odată cu feisbuc şi cu alte kestii din astea am devenit mai superficial. Avea viaţa mea viteză? Avea ceva. Dar acum curiozitatea mă împinge să bat o arie mai mare, un timp mai substanţial pe care nu vreau să îl pierd de fapt şi scurtîndu-l nu fac decît să trec în zbor, superficial peste oameni, evenimente, articole, filmuletze, poze şi pozne. Sunt prieten cu te miri cine, cu tmă mir ce biserică, cu nu mă mir ce fel de necunoscuţi. Serios? Azi pînă şi Vlad, fiul meu de aproape 11 ani mi-a cerut să devenim prieteni pe feisbuc. Asta-mi mai lipsea!

Sunt de modă veke? Poate. Sigur! N-am probleme cu chestii de genul „Oare Isus ar fi avut cont pe feisbuc?”, dar mă întreb cum şi cît aş putea reduce activităţile inutile şi extinde pe cele utile care contează într-adevăr. Păi atunci e o chestie de priorităţi. Îi putem spune şi aşa. Dar mi se pare că dacă vrei să fi un pic mai aşezat, să stai mai mult si să cugeţi, atunci trebuie să uiţi superficialitatea, momentul de plăcere şi să înoţi în ape mai adînci, mai clare.

Cam acelaşi lucru se întîmplă cu blogurile. Sunt multe de ceva valoare, există unele de o reală valoare, dar ce le dă această valoare? Subiectele abordate, şarmul scriiturii şi nu în ultimul rînd faptul că îl sau o cunoşti pe cel-cea ce postează. Dar după ce citeşti vreo două-trei articole de calitate de ce să mai cauţi prin alte locuri? Ţi-ai făcut plinul, să zic aşa. Ajungi la saturaţie.

La fel şi cu scrisul. Reuşeşti cu ceva, supralicitezi ca să îţi măreşti cota. Ce folos? Nu poţi nici trăi pentru un blog şi nici nu merită să mori pentru el. Pentru că nu faci decît să îţi pierzi viaţa pentru aşa ceva. Să te împrăşti. Să te risipeşti. Viaţa nu stă pe loc, viaţa nu e un blog, un cont pe feisbuc, un joc virtual în care prieteni sau inamici virtuali îşi petrec viaţa împreună cu tine. În cele din urmă moartea nu e ceva virtual, e doar una singură. Ca atare are şi ea o anumită valoare care nu se poate cîştiga în alt mod decît trăind. Dar nu în spaţiul virtual. Iakă de aia nu merită să mori pe altarul unei realităţi ce nu are timpul limitat de  o viaţă sau de o moarte. E, dacă vreţi, ceva foarte asemănător cu „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte”.

Viaţa mea e prea scurtă şi prea valoroasă să mă mai joc de-a viaţa. Sau de-a biserica. Sau de-a lucrurile importante.