Demonul cu faţa albă (4)


M-am trezit noaptea într-un salon. Contrar celor povestite de unii cum că au avut vise şi vise, eu n-am visat nimic, absolut NIMIC. Totul a durat cît am văzut figura doctoriţei anesteziste, o tipă blondă de vreo patruzeci de ani şi în clipa următoare eram în alt loc. Nu ştiu cînd am închis ochii, nu ştiu ce s-a întîmplat după ce mi-au pus masca pentru anestezie. În percepţia mea temporară a durat nimc. M-am trezit în alt loc şi noaptea, aşa că era clar că trecuse ceva timp. Dar, repet, senzaţia de timp a fost anulată. Cam ca la înviere?

Aveam perfuzie, senzori şi mască de oxigen. Eram la IT sau reanimare. Deci trăiam. M-am pipăit şi am simţit rigiditatea cusăturii. Era de la stern pănă la punctul cel mai sudic al trunchiului. Hara-kiri era o joacă de copil! Aveam trei tuburi ce ieşeau din abdomen. Mai eram îmbrăcat cu tricoul care era ridicat la nivelul gîtului. Mă simţeam viu. Eram viu. Pe hol se auzeau voci. Lîngă mine un alt pat cu cineva care gemea şi sforăia. Eram doar doi într-un salon cel puţin de două ori mai mare decît cel de pe secţie. Am încercat să îmi mişc grijă mîinile şi apoi picioarele. Puteam. De unul dintre degete mîinii era prins senzorul al cărui led îmi colora degetul în roşu. Eram perfuzat. Cu mişcări precise o asistentă micuţă îmi ia sînge. Mult mai precis decît asistentele de pe secţie. Ştia fata asta ceva. Simţeam mereu nevoia să scuip ceva. Cer un recipient, dar curînd îmi dau seama că e doar o senzaţie cauzată de anestezie. Mă simt ca psalmistul, mă rog ca el.

E noapte, dar îmi dau seama că se apropie dimineaţa. După un timp apar profesioniştii de zi. Gălăgioşi şi fără griji. Unul şi-arupt piciorul şi a venit totuşi la lucru cu el în gips. Curăţenie, uşi de dulapuri trîntite, medicamente scoase, dezambalate, tratamente, echipe, ordine şi activitate febrilă.

Pe lumină totul pare mult mai periculos decît mi-am închipuit. Tipul de lîngă mine are o seringă automată care face tot timpul zgomot. E dezgolit aproape total, cam ca la morgă, dar e viu. Eu sunt acoperit. Mă simt mai confortabil. Mi se ia temperatura. Nu am febră. Mi se ia din nou sînge. Se pare că aveam mai mult. Se face vizita. O doctoriţă dă raportul şefului de secţie. Mi se pare extrem de interesant. Au nişte figuri foarte serioase. Aflu cine sunt şi ce mi-au făcut. Le zîmbesc. Meritau. Profesorului, altul decît cel de sus, i se spune “Evoluţie bună.” Nu se aşteptau să le zîmbesc. Am marcat un punct. Poate mai recuperez…

Mi se dă să mănînc, tubul digestiv nefiind afectat. Două asistente mă ajută să mă ridic pe marginea patului. Parcă mă rupeam în două! Nu reuşesc să ameţeasc. Mi se spune să mă uit sus şi înainte. Mă întreabă dacă vreau să fac cîţiva paşi. Nuuu! Apoi una îmi face masaj la spate, să circule sîngele. Cît a mai rămas. Aproape mă obişnuiesc cu atmosfera, cînd pe la ora 12 sunt transferat. Patul trebuia ocupat de altcineva. Masca de oxigen mi-au luat-o de mult, mi-au desfăcut rînd pe rînd senzorii şi sunt gata de transfer.

Apare acelaşi tip ciudat de ieri cu scaunul pe rotile. Unde e patul pe rotile? Asistentele îl fac anormal. Şi eu! Cum să trec de la pat la scaun cu o tăietură de la care lipsea fermoarul? El n-are idee, nici nu-i pasă. Senzaţia de rupere se accentuează dincolo de orice durere ştiută şi suportată. În cele din urmă aterizez cumva pe scaunul cu rotile. Noroc că-i vară! La revedere. După coridoare întortochiate urmează liftul. Nu mă duc unde vreau eu, mă duce altcineva unde i s-a spus. Parcă-am citit despre asta undeva…

Pe secţie, unde e linişte. Feţe cunoscute. Sunt introdus într-un salon gol, parcă ar fi de clasa I! Asistentele protestează. Medicul chirurg face haz: “…şi ce dacă e salonul profului…” sunt scos afară şi ajung în primul meu salon, fost al profului. Asistentele nu reuşesc să mă ajute să mă urc pe pat. E prea strîmt locul. Cine nu a înţeles ce înseamnă să ţi se verse măruntaiele să mă contacteze. Dar sunt din nou în patul meu de la început. Bărbatul în vîrstă care a fost adus în ziua internării mele e tot acolo. În dreapta mea un tip de vreo 35-38 de ani cu chef de vorbă. Pe mine mă doare şi să vorbesc! Schimbăm informaţii. Avea apă. Eu am trei tuburi din care ies fel de fel de lichide. M-a iertat doctorul de sonda renală. L-am apreciat! Mi se golesc pungile, şi apare Dana.

Era ora de vizită. Începe să îmi povestească cît a durat operaţia. Trei ore şi jumătate. Apoi că a stat pe acolo şi a pus-o pe fugă proful. Încălca regulamentul. Şi în cele din urmă că m-a văzut la reanimare. Eram alb ca varul şi cu o mină de om suferind. De obicei aşa sunt dacă faţa îşi pierde expresia. Ce feţe au făcut cei de la reanimare de pijamaua mea. Nu era “regulamentară”, adică nu avea nasturi. Tot non-conformist am rămas pînă şi în materie de pijamale! Apoi că a venit chirurgul şi m-a mîngîiat pe frunte, am deschis ochii, i-am spus că îi mulţumesc şi am vorbit şi cu ea. Mi-a pus muzică pe walkman şi i-am spus că nu vreau. Nu îmi aduceam aminte nimic! Amnezie totală. Apoi a început să îmi povestească ce s-a întîmplat cu sîngele pentru transfuzie. S-a dus la centrul de recoltare.

Degeaba s-au oferit studenţii de la Betania să doneze sînge. Nu se putea decît dacă aveau domiciliul în Cluj. Era prea complicat. Pe cine să găseşti în Cluj să doneze sînge pentru mine? În cele din urmă a sunat pe Jim Foster, prietenul nostru din Oastea Domnului şi el i-a mobilizat pe ostaşi. Ei mi-au scăpat viaţa. Sau dacă vreţi Domnul mi-a scăpat-o cu sîngele lor. Uite cum ajunge sîngele unora să se verse pentru alţii. Asta jertfă! De fapt era nevoie doar de trombocite care fac să se coaguleze sîngele. Dar pentru că era nevoie de vreo patru sute de mililitri asta a însemnat cîţiva litri de sînge din care s-au extras doar trombocitele. Le mulţumesc din suflet. A fost o minune! Toată povestea asta am ascultat-o mai tîrziu pentru că fără să vreau mişcat de reacţia unor fraţi care nu mă cunosc abdomenul reacţiona încordîndu-se, ceea ce îmi dădea dureri aproape insuportabile. I-am făcut semn Danei să se oprească şi abia a treia oară a înţeles de ce. Ea era foarte emoţionată, eu eram foarte emoţionat, dar puteam să aştept.