De-a şoarecele şi pisica…


Cine nu s-a jucat vreodată de-a şoarecele cu pisica. Toante pisicile astea! Cum văd ceva tras, dar cu coada nainte, cum la pîndă, şi haţ, cu ghearele să-l pape! Ce contează forma, mirosul sau culoarea! Principalul e că se agită ca un şoricel. Ştiu că ce naşte din pisică şoareci mănîncă, şi cred că este foarte drept şi adevărat, dar îmi place să văd cum pisica ia totul în serios şi în focul vînătorii dacă cumva pui mîna pe ea de drag, îţi trage de cele mai multe ori o ghiară adîncă sau chiar te muşcă. Că-i pisică!

Ba îmi place cum se joacă cu bietul şoricel ameţit, îl aruncă în sus, îi mai dă un impuls cu lăbuţa, doar-doar se mai prelungeşte vînătoarea. C-o fi prost şoricelul! Cînd pisica nu se aşteaptă se mistuie de rămîne mîţa cu botul căscat.

Cu toate astea nimeni sau aproape nimeni nu ţine cu motanul Tom, ci cu şoricelul Jerry. E mai deştept, mai drăguţ, mai puţin agresiv şi e mai mic. Cam ca un fel de David şi Goliat al lumii animale. E aici parcă un pic altcumva provocarea, lipseşte praştia, armura şi Saul, dar în esenţă e cam tot aia.

De-a şoarecele şi pisica s-au jucat şi fariseii, saducheii, irodienii şi cărturarii cu Isus. Le-a trebuit trei ani şi jumătate marilor preoţi şi soborului să îl prindă. Şi au făcut asta doar după ce unul dintre ucenicii lui l-a trădat. N-a mers cu brînza! Ca şi cînd un şoricel s-ar fi dus la mîţe să le propună că le dă legat pe fratele său. Niciun animal nu ar face aşa ceva. Omul a făcut. Omul? Ucenicul? Fratele?

Establişmentul religios al timpului nu a cîştigat măcar o bătălie, una cît de mică cu Isus. Ar fi rămas ceva în literatura lor, o tradiţie, ceva… Culmea, după aia au început să piardă bătălie după bătălie în faţa lui Petru, Ioan & co.  În cele din urmă aliatul lor la crucificare, romanii, le-au luat capitala şi templul. Nici pînă în ziua de azi capitala nu mai e acolo, templul nu a mai fost reclădit. Deci „şoricelul” a mai cîştigat o dată.

Ne jucăm în viaţa asta de-a şoarecele şi pisica. Cîteodată „pisica” mai prinde pe cîte un şoricel. Dar jocul continuă. Cine-i pisica ta?

Pilda samariteanului ne-milostiv


Se făcea că un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon, nu ştim din ce cauză, poate în interes de serviciu. Pe drumul stâncos, prăfuit şi întortocheat, dă peste nişte haiduci, terorişti sau în limbajul internaţional, tâlhari la drumul mare. Cum Robin Hood nu s-a inventat încă ca să aibă parte de o judecată dreaptă şi Toma Alimoş era încă adolescent, aceştia îi aplică o fizioterapie intensă, după ce bineînţeles îl dezabiază şi-l uşurează de bunurile din dotare: pass, permis, carduri, maşină, mobil şi tabletă. Ba i-au luat şi keşul şi i-au lăsat leşul… ca să nu-i mai poată identifica. Să-l îngroape cine-o vrea, că doar ei nu erau într-o misiune caritabilă, ci voiau mai mult de la viaţă, care le-a şi dat ce au căutat. Aviz amatorilor şi ca să nu facem discriminare şi amatoarelor!


Faza I.
Trafic aproape inexistent, dar trece pe acolo o limuzină cu însemnele instituţiei cereşti. Ce să vezi? Un pastor! Ce-aţi zice dacă limuzina ce-l transporta pe pastor s-ar fi oprit, pastorul ar fi coborât, ar fi constatat că mortul era viu, i-ar fi spus şoferului să-i acorde primul ajutor şi ar fi sunat la 112 după ambulanţă şi poliţie? Ei, nu faceţi caz, nu vreau să mă iau de preoţi, avem şi noi echivalentul, aşa că ştiţi despre ce vorbesc. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Gagiu cu însemnele cerului, cu ungerea, cu slujba, cu legământul şi cu cartea de muncă la zi, a trecut mai departe fără ca şoferul să schimbe vitezele, ba cred că a şi accelerat.

Faza II.
Vine un dirijor de cor, un diacon sau ca să mă exprim aşa, un lucrător în sistem, unul ce slujeşte, dar nu are licența în teologie. Maşină mai mică, n-are şofer, e mai precaut la curbe, cât pe-aci să dea peste cadavrul viu. Se opreşte, deschide manual geamul, se uită la sângele închegat de pe faţa victimei, trage o flegmă ce poposește în colbul drumului de necaz. Îşi aduce aminte însă că are repetiţie la fix, îl ocoleşte cu grijă ca să nu deranjeze locul crimei pe când vine poliţia, îşi face procese de conştiinţă că se vor vedea şi urmele cauciucurilor sale, dar dispare că era în întârziere. Soţia a uitat să-i pună sandviciul coşer şi a trebuit să se oprească la un draivin să prindă la inimă.
Pariez că Ada Milea ar umple sălile cu balada samariteanului ăstuia!

Faza III.
Tot pe acolo trece un samaritean ce era în călătorie. Ei, un fel de Sami…
Vine un beamve în trombă. Abeesul îl opreşte la cîţiva ţenti de om. Se dă jos un tip plictisit de maşini, de lumea asta, de universul ăsta meschin şi alte cele. Blonda de pe locul mortului îşi revine cu greu din centura pretensionată. Noroc că nu s-a deschis eăbegul că se duceau buzuţele alea siliconate… Se pune cu gura pe Sami care deja înjura în gând spoilerul prea jos, rarul că nu i-a omologat noile jenţi şi poliţia de frontieră că n-a lăsat-o pe Mimi a sa să treacă frontiera.

„Şi ce dacă e minoră! Acuma ce tot clanţăne? Comică fetiţa: are impresia că poate acoperi boxele; doar nu vrea să-i pun Vivaldi… Ce chestie! Cine l-o fi lăsat aşa, să moară ca un câine la marginea dumului? Vreun gabor!”
Dă să plece. Îi vine o idee: ia să vedem cine e tipul ăsta dacă tot am oprit. Îl scotoceşte prin buzunare. Nu. Nu s-a speriat când mortul a clipit!
„Mimi, nu mai te belezgoi în oglindă, dă trusa!”
„Eşti dus?”
„Da bă! Mişcă-ţi… şi dă trusa aia odată!”
Vine trusa, vine apa oxigenată, garou, pansamente, atelă. Tremură, Sami, Mimi şi ăsta, oricare i-o fi numele.
„Omule, eşti bine? Ce-ai pățit?” Dar „omul” îşi pierde cunoştinţa. Sami îl saltă ca pe un fulg.
„Las că n-am tras degeaba la fiare în ultimii cinci ani de penitenciar. Dar asta-i o altă poveste…”
Îngrămădit în spate omul abia mai respiră când Sami opreşte la primul cabinet privat.
„Uite cardul meu de sănătate. Ia de aici, uite ia nişte euroi că n-am mărunţi şi vezi că vin napoi să ne socotim. Poate mă tragi în piept!”

Cum discuţia era despre ce să facă cineva ca să ajungă garantat la viaţa veşnică, poate ar trebui să observăm că cel ce a pus întrebarea a avut bunul simţ să recunoască că Sami, cel ce a avut milă de „departele” său avea cele mai mari şanse să se încadreze în această categorie. Ar trebui să-l imit, chiar dacă n-am beamve, Mimi, boxe paiăniă sau card de sănătate!

urmarea în Pilda samariteanului ne-milostiv partea a II-a https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/04/16/pilda-samariteanului-ne-milostiv-partea-a-ii-a/

 

Joi seara după…


Joi seara, după ora de rugăciune, începe ceva nou la Biserica Baptistă din Cicir. Încercăm să facem o introducere într-una dintre metodele de studiu biblic. Accesul este limitat tututror celor ce doresc să participe şi aduc cu ei un caiet, pix şi o Biblie. Li se interzice intrarea tuturor celor care din anumite motive sau fără motiv vor fi absenţi! Aviz amatorilor!

Deci, fraţi, surori, prieteni, ne-prieteni, ne-fraţi şi ne-surori, toţi cei ce ştiţi să citiţi şi să scrieţi (singura condiţie de participare) şi sunteţi în viaţă, vă aştept să-i dăm de capăt metodei şi săl lăsăm ca Dumnezeu şi Cuvîntul său să ne lumineze. Nu vă spun ce carte vom studia ca să fie o surpriză şi pentru… mine!

Stăm cît vrem şi plecăm cînd putem. Fiecare în funcţie de lumina ce o primeşte.

Daţi un laic dacă veniţi să îmi dau seama cîţi participanţi vom fi!


Iată biserica ideală! Sau poate biserica-noastră-cea-de-toate-zilele.Poate mai schimbăm ceva.

In asteptare...fac totul cu pasiune...

Fiecare, Oricine, Cineva si Nimeni sunt frati. Frati la biserica vreau sa zic. Sunt niste tipi cumsecade, de societate, care se respecta si-i intalniti pretutindeni. Oricine si Cineva sunt de cativa ani si in Comitet, pentru ca au fost votati de Fiecare. Fiind nepotul lui Cineva, Fiecare a fost promovat de curand in “sfatul batranilor”. Nimeni a ramas singurul membru al bisericii care nu are o functie de conducere.

Cineva ramane de obicei duminica dimineata acasa. E prea obosit, serialul preferat s-a sfarsit dupa miezul noptii, iar ziua-ntai a saptamanii e singura cand nu trebuie sa fie la 8 fix la munca. Fiecare ar dori sa mearga la cina, dar si-a adus aminte ca Oricine l-a sunat si a-nrosit telefonul cu stiri despre Pastor. Cica ar fi zis ceva despre zeciuala, si chestiunile-astea i-ar fi vizat direct si pe ei. Totusi ar merge, dar daca se supara Oricine sau Cineva?

Joi seara…

Vezi articolul original 516 cuvinte mai mult

Doamne, ocroteşte-i pe români!


Ia uite soarta românului: pînă mai ieri ăsta avea alte versuri, era chiar un cîntec patriotic, dar uite ce a ajuns. E drept că emisiunea e veche, dar jalea a rămas.

La prost gust (tocuri de 15 ţenti, cercei de aur gen toarta cratiţei, orchestră de muzică populară cu chitare electrice, playback) şi impostură, ce mai putem adăuga, că mămăliga pufăie da nu explodează?

Ne rugăm ca Doamne să-i ocrotească pe români. Cel puţin dacă cei care ar cînta sau cîntă sunt români săraci. Să nu exagerăm, nu suntem toţi săraci, mai ales dacă ne comparăm cu cei mult mai săraci ca noi, nu cu cei din Forbes. Dar numai pentru că sunt săraci Doamne să-i ocrotească pe români? Evident nu! Vorba aia veche ce nu mi-a ieşit încă din minte: „Să spunem un nu hotărît!” Să-i ocrotească şi p-ăia plini de nevoi.

Săraca noastră ţară bogată se regăseşte în buzunarele altora şi-n sumele înghiţite de aparatul de stat pentru care se ceartă politicienii. Dar ei nu sunt plini de nevoi? Mai că o aud pe tanti Milly urîndu-le: „Mînca-v-ar nevoia!” Deci pînă la urmă suntem bogaţi dacă de la noi tot iau şi dau la alţii plini de nevoi cu averi fabuloase! După modelul „am nevoie de o altă vilă, am nevoie de un alt seleka, am nevoie de un atacant brazilian, am nevoie de un alt post teve şi de o altă Monică, că asta-i compromisă,” ş.a.m.d.

Să ţinem aproape, să vedem pentru cine cîntă tanti asta travestită în ţărancă româncă care zice că ţara trăieşte supărată. Supărată, supărată, dar pe cine sau pe ce? Păi poate pe valurile şi ploile care ne-au lovit pe noi, nu pe ea, că mărgelele alea i-ar fi fost mai deşirate dacă ar fi fost aşa. Chiar stau şi mă gîndesc la tanti aia ce stă pe la Roşia Montana şi-şi plînge amarul pe la reclame că tricotează ciorapi de lînă şi că-i greu. Păi las că ţi-o fi mai bine cînd o veni fiscul să te impoziteze pentru banii din activitatea asta nedeclarată şi să se autosesizeze autorităţile pentru evaziunea ta fiscală!

Da asta nu-i nimic, n-am nimic nici cu ce bijuterii porţi, da dă-ţi jos cerceii ăia de aur barem cît joci teatru în reclama aia! Că nu-i greu! Nu de alta da s-ar putea să te ia la controlul averilor mari şi să îţi confişte te miri ce… Doamne, ocroteşte-i pe români că-s…

Şi oare „Doamne, cînd te-oi îndura de sfîntă ţara mea?” Şi zi aşa, o fi sfîntă? Poate a ta. Păi eu credeam că-i cam spurcată de atîtea rele ce le văd, le înghit, le pun la cale unii şi alţii. Unde este dreptatea pentru cel drept, pentru cel sărac, pentru cel neajutorat? Doamne ocroteşte-i pe românii ăştia! Cum poate fi prins unu ce s-a dus în Kenia, dar pă hoţii ăştia de-i ştie toată lumea, nu-i vede nimeni, numa noi care nu le interceptăm telefoanele? Cui i s-o fi pus de-a latu globtroterul ăsta de l-au adus special acasă? Nu lui Ceauşescu, precis, nici Leanţei!

„Zilnic Doamne-n casa ta, ori şi unde s-ar afla DOR, că s-au dus în ţări străine să cîştige la prunci pîine… DOR (Doamne ocroteşte-i pe români)” Acuma cu „casa ta” şi „oriunde s-ar afla” probabil că bate spre biserică, dar şi aici destui români nu mai sunt ortodocşi şi nici nu mai sunt creştini. Cum să-i ocrotească pe ăia? Uite c-au plecat şi şi-au abandonat copiii! Săracii de românii ăia, săracii copii! Chiar că trebuie ocrotiţi de proprii părinţi. În curînd vom avea un val de delicvenţă cum nu s-a văzut nici în America pentru că părinţii nu şi-au mai supravegheat copii, nici nu i-au învăţat ce înseamnă bună purtare. Trist. Uitaţi-vă ce figură face tipul ăsta marcat de versuri. Dar n-a scăpat, l-au animat ei… Trist şi cîntecul ăsta.

„Lui Dumnezeu ne-om ruga, Dumnezeu se va-ndura, DOR!, Să fie mai bine-n ţară să se-ntoarcă acasă iară, DOR!” Păi în fine cică puterea a dat liber la fonduri europene, să le ia oricine după merit şi proiect. După ce capra mea a murit, acuma să-i fac resuscitare gură-la-gură! Parcă totuşi nu m-aş băga la aşa ceva. Nu de alta, da e moartă de mai mult de patru zile şi miroase. Nu cred că puterea va face o minune ca la învierea lui Lazăr sau în varianta românească a domnului Lăzărescu. Doamne ocroteşte-l pe Dl Lăzărescu să nu mai moară între spitale sau în ambulanţă! DOR!”

„Românie mamă dragă să-nfloreşti ca primăvara, DOR! Să-ţi sărutăm tricoloru că prea mult ţi-am purtat doru, DOR!” De atîta dor, de patrie am ajuns la aproape 17 milioane, de trebuie să schimbăm versurile altui cîntec patriotic: „Două zeci de milioane”. Vox populi, vox dei?

„Doamne mai întoarce roata, schimbă-ne în bine soarta, DOR!” Păi roata o întoarce Petromul, care s-a vîndut și el. Noi am vrea să întoarcem… foaia! Ieri s-a anunţat că un politician din Paiul Dureros Lemnos trece la Petarda Narativă Lacustră pentru a ocupa o funcţie de vază după alegeri. Cine-i PROSTU (aţi citit bine, nu e greşeală de tipar!) care o  să-l voteze? Un român! Sau poate mai mulţi. DOR, de ei înşişi! Cum să trădezi ca să fi ales de alţii pe care i-ai înjurat pînă acum? Ce e în capul ăluia de a trecut de la Ana la Caiafa ca Iuda de pe o parte a drumului pe alta? Un român. Ce e în capul ălora care au conceput planul ăsta şi speră că românii-l vor vota? Tărîţe. Nu, nu e drept, scuze, am jignit tărîţele!!!

Doamne, dă-ne mintea românului cea de pe urmă! Pe cînd un cîntec patriotic cu acest titlu cîntat de Veta Biriş, Furdui sau Hruşcă?


Teofil semnaleaza cum unii dintre noi au făcut din Dumnezeu un Baubau de toată frumuseţea. Aviz amatorilor!

Cu drezina

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu…

Vezi articolul original 691 de cuvinte mai mult

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (4): violenţa


De cele mai multe ori bărbaţii îndrăgostiţi cred că femeia pe care o iubesc e un înger. Nimic mai greşit. Chimicalele eliberate de creierul nostru ne fac să avem o teologie complet greşită. Pe de altă parte, alţi bărbaţi, poate şi ei îndrăgostiţi, asociază femeia cu demonii. La fel, dacă nu chiar mai greşit! Dar dincolo de aceste greşeli, iubind sau urînd pentru că nu are aces la obiectul iubirii sale, atît femeia cît şi bărbatul recurge la violenţă. Ea poate fi pasivă, actică, verbală sau psihică. Un lucru este clar: atunci cînd nu ştim să ne exteriorizăm sentimentele ce provin din sexualitatea noastră, celălalt suferă.

Recent un fost partener şi-a descărcat pistolul în persoana pe care o iubea şi pe care o privea ca pe o posesiune personală. Ba n-a fost destul, în ura şi gelozia sa a mai făcut cîteva victime.  Pe de altă parte auzim de bărbaţi sau femei care se sinucid pentru că nu reuşesc să îl facă pe celălalt sau pe cealaltă să fie suficient de sensibil la sentimentele sale. Dragostea şi sexualitatea în alianţă dau de multe ori reacţii imprevizibile, violente, ce lasă sechele.

De cealaltă parte a acestui tip de comportament, de obicei inacceptabil, auzim despre sinucideri în disperare de cauză. Acum cîteva zile o fată s-a aruncat de la etajul superior al unui imobil ca să scape de viol. A scăpat, dar nu se ştie dacă rămîne în viaţă. În Maroc o altă fată după ce a fost violată şi tribunalul a decis să îi fie dată de soţie violatorului s-a sinucis, punînd multe întrebări unei naţiuni care pînă atunci a considerat bună legea căsătoriei cu violatorul. Ce poate fi în mintea unui bărbat/băiat mînat doar de hormoni şi gata să îşi pună în valoare muşchii?

Un copil mai mic strică jucăria pentru ca un alt copil să nu se mai poată juca cu ea. Aproape că aş accepta asta din partea unui adolescent. Dar din partea unui om matur? Puterea şi sexul formează o asociaţie exploatată în filme, cărţi, jocuri, tocmai pentru că este atît de des şi de atîta timp întîlnită în societatea omenească. Este oare de origine animalică, instinctivă? O fi, dar atunci cine sau ce este omul? Cine sau ce este Dumnezeul lui şi unde se vede credinţa care te apropie de un Demnezeu care îşi spune dragoste?

Există „fraţi” care îşi violează surorile, soţiile, fiicele. Ciudat? Nu. Monstuos! Soţii fac caz de un anumit verset, dar cum se face că le uită  pe toate celelalte care spun ceva despre dragoste, iubire, îngăduinţă, credinţă, acceptare, etc? Bărbaţii au memorie scurtă? Hai să nu ne ascundem după stereotipuri şi scuze de doi bani! Sexualitatea exprimată ilegal este un alt capitol extrem de dureros, ce mă face să mă întreb dacă nu cumva Freud a avut dreptate, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe unii dintre noi.

Nu totdeauna a fi implicat într-o relaţie sexuală este a fi şi îndrăgostit pentru că „a face sex” nu este egal cu „a face dragoste” chiar dacă acestea două sunt confundate de unii. Dincolo de violenţă şi de efectele imediate ale acesteia, călcarea unui tabu universal  duce la traume pe termen lung ce depăşesc ca efect violenţa iniţială. În domeniul sexualităţii, dar mai ales atunci cînd aceasta este asociată cu posibilitatea declanşării violente a instinctelor primare, a  acţiona fără a gîndi sau a da curs instincelor în dauna raţiunii nu evidenţiază altceva decît potenţialul primar lipsit de stăpînirea de sine. Dar tocmai stăpînirea de sine este specifică eroulu/ieroinei care vede în cel/cea iubit/iubită un partener demn de încredere, respect, dragoste, împreună cu aprecierea şi punerea în valoare reciprocă a sexualităţii.

Şi în final, să nu uităm că femeia prinsă de gloată pe cînd săvîrşea păcatul nu îl săvîrşea de una singură şi poate nu a fost ea care l-a iniţiat. Cel puţin, după cîteva momente de linişte bărbaţii au ajuns la concluzia normală pentru o astfel de întîmplare. Şi la acest capitol al sexualităţii, bărbaţi sau femei, toţi suntem egali.

Noorjehan, femeia curajoasă din Gujarat


Noorjehan Am un prieten care spune că dacă ar fi după el poate ar alege să fie budist pentru că bidismul este o religie ce propovăduieşte non-violenţa. Pacifismul este propovăduit de majoritatea religiilor, dar în realitate se întîmplă cu totul altceva. De exemplu în India, acolo unde musulmanii trăiesc împreună cu hinduşii, sunt mari tensiuni. Avem impresia că suntem buni?  Uite ce a făcut o femeie musulmană din India:

Thirty-eight-year-old Noorjehan Abdul Hamid Dewan is an unlikely rebel.

She grew up in a large family surrounded by the hum of prayers and „religious men with long beards”. She got married at the age of 17 to a man who recorded the number of dead at a local hospital before he lost the job, and ended up on the streets driving an auto rickshaw for a living.

After they were married, Noorjehan and her husband, Abdul, went to live in Juhapura, the bustling Muslim ghetto of Gujarat’s main city of Ahmedabad, a place derisively called „mini-Pakistan” by many. It is a dystopian township dotted with cramped homes and narrow streets and where residents struggle to secure drinking water, cooking gas connections and small loans.

Noorjehan covered herself up in a burqa, stayed at home, looked after her husband and children like a good wife. Until the 2002 riots changed her life.

‘Haunting’

A refugee camp sprang up in her neighbourhood days after the violence and Noorjehan decided to step out to see what was going on. That was possibly the defining moment of her life.

„I was shocked when I saw the survivors. I saw a girl and a boy, siblings, who had been set on fire by the mob, die in front of my eyes. There were about 5,000 people in the camp. I didn’t know what to do, and I felt helpless,” she says.

When she returned home and told Abdul after what she had seen, her husband forbade her to go to the camp again and work there. „He told me I could not work with other men. I told him both Hindu and Muslim were working together to help the survivors. He wasn’t convinced. But I decided to go back and help. The camp haunted me,” says Noorjehan.

Niaz Apa Niaz Apas’ house was burnt down during the riots

Noorjehan, sometimes carrying her six-month-old daughter, walked to the camp every day to help the survivors with food and water. She even joined a local NGO. When her husband heard that, she says, he beat her up.

For the next six months, the relief camp became Noorjehan’s life. At home, her husband stopped talking to her and threatened her with divorce. She left her children with relatives and continued to work in the camps, giving out medicines, helping victims file police complaints, carrying out surveys and nursing the injured.

„I also quit the burqa. I put on the burqa when I married in 1991. I quit in 2002,” she says.

The burqa, Noorjehan says, was part of the problem when she went to work in the relief camp. „People would pass snide remarks, the police would shoo us away. The burqa became an existential problem. I had to stop wearing it in order to do my job well,” she says.

Ten years later, things have changed radically. Abdul is now a fawning admirer of his wife’s work and accompanies her, sometimes with their school-going children in tow. „He helps me, supports me, understands me. I now live to get help, get justice,” says Noorjehan.

Women like Noorjehan are leading a veritable revolution in the beleaguered Muslim community in Gujarat, which comprises less than 10% of the state’s population. They have defied their husbands and parents at home and clerics outside to come out and work with riot victims and travel to dingy and often hostile courtrooms around the state to fight their cases.

‘Social change’

Many of them are victims themselves, but they are waging a war against inequality in their homes and marginalisation and brutalization outside. Once sequestered and voiceless, they are making their presence felt at home and the world and challenging the stereotype of Muslim women in India. „A social change is happening in the community,” agrees leading activist Shabnam Hashmi. „It took a tragedy to trigger this change.”

Latifabano Latifabano formed the first organisation by Muslim women in Godhra

It can sometimes look like an uphill task. After the 2002 riots, social cleavages have sharpened, ghettoisation has become endemic, lots of Muslim men have lost their jobs, and school-going boys like one of Noorjehan’s sons have had to take up low paying jobs in call centres to support their families.

But they soldier on bravely.

In Juhapura, I went to see Niaz Apa, one of these women. She is 58, and lives with her husband in a 100 sq ft, two-room apartment built by a community NGO for displaced riot victims. It’s an ugly two-storey building with an unending row of rooms flanked by a winding veranda. Her husband, Banu Mia, a quiet man with a hennaed beard, is a retired factory worker.

Ten years ago, Niaz jests, she was the „richest woman” in the relief camp, where she stayed for eight months. „I had land, I had a home. But my house got burnt down during the riots, and I sold my land in a distress sale and moved into this hovel, which is now my home,” she says with no hint of obvious rancour.

That was not all. Even justice denied was denied to her. When Niaz identified the men who had torched her house in the court – „there were 12 of them, they had grown up in front of my eyes” – the judge asked her to compromise with the men. „He said just go ahead and compromise. Nothing is going to happen. And nothing did happen.”

To forget her woes, Niaz says, she now works with the community and riot survivors, going to police stations, courts and cheap food shops. „It’s all about securing justice by raising my voice. When the owners of the cheap food shops cheat us, I take up the cudgels. If the police station refuses to register a case, I raise my voice,” she says.

‘Braving the wrath’

„My life is now just about raising my voice and getting justice for the helpless.”

Juhapura Juhapura is a Muslim ghetto


Oare cînd vor începe să gîndească şi românii aşa? E necesară o schimbare de mentalitate.

Sami Awad

Huffington Post

Whenever I give talks on the effects of the Israeli occupation on Palestinian livelihood, the status of nonviolence as a means to resisting the occupation, and how I believe nonviolence is the only way to move forward to resolve the conflict and create a lasting peace between Israelis and Palestinians, one of the first and immediate questions I get from foreign visitors to my office in Bethlehem is, „What you said is good, but what about the Muslims? Do they also believe in nonviolence? Do they understand it?” Even if I don’t mention religion in my presentation – and I rarely do – this question always seems to make its way in our discussions.

Vezi articolul original 755 de cuvinte mai mult


Dacă surorile noastre au sau nu au liber la silicoane e o întrebare bună, dar mă întreb ce ar răspunde o teoloagă, dacă aşa ceva se există. Poate ar trebui să ne întrebăm şi noi bărbaţii fraţi dacă e voie să ne mai vopsim un pic şi noi pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale ca să se vadă că nu suntem chiar aşa de înţelepţi precum zice VT. Sau poate nu e voie să ne operăm neşte riduri. Un teolog să preia mesajul!

dyo

Nu, nu sunteţi pe Creştin Total, întrebarea nu mi-a pus-o o soră prin email, nici nu este o încercare personală de a-i prinde pe unii în laţ. Este o întrebare care pentru unele dintre fiicele Evei poate constitui material de reflecţie, în timp ce pentru burtoacele bărbăţeilor creştini încă nu s-a găsit un leac care să nu ceară regim, disciplină şi alte dureroase metode mult prea convenţionale.

Permiteţi-mi să vă furnizez un răspuns personal, acum când încă nu am ajuns la stadiul de infailibilitate; el este încă supus eventualelor nuanţări din partea voastră, în timp ce la nivel de principiu nu cred că putem negocia prea multe.

Aşadar … nu! Să vă iasă din cap chestia asta! Oi fi eu mai liberal, dar nici chiar aşa! Motivele? În mod normal nu aş avea nici o obligaţie să vi le furnizez. Totuşi, astăzi e ziua voastră norocoasă aşa că …

1…

Vezi articolul original 508 cuvinte mai mult

Martha Stout: Sociopatul de alături. Cum să-l cunoşti şi să te fereşti de el


O carte cu un titlu incitant, dar şi cu un conţinut pe măsură. Se spune că fiecare dintre noi avem un anumit grad de nebunie, lucru ce numai nebunii nu îl recunosc. Dar dincolo de această constatare, e bine totuşi să ştii cine e dus 100% şi care sunt riscurile în cazul în care acesta e „vecinul” sau aproapele tău. Martha Stout analizează cîteva cazuri reale şi încheie prezentînd unul imaginar, ce face să ni se aprindă beculeţul de avertizare: dacă nu sunt atent aș putea fi victima unor astfel de oameni. Am găsit atîtea vorbe adevărate în cartea asta încît am dat şi eu în boala studenţilor de anul I: n loc de o recenzie am ajuns la un colaj de citate. Bad boy! Bad boy!

Martha Stout numeşte conştiinţa „al şaptelea simţ”. Poate nu e prima care face acest lucru, dar ce contează? Dincolo de intuiţie, care este al şaselea simţ, conştiinţa veghează să nu facem lucruri rele. Conform DSM IV psihopat sau psihopată este cineva care întruneşte cel puţin 3 din cele şapte criterii de diagnosticare: 1. eşec în a se conforma normelor sociale, 2. ipocrizie şi caracter manipulativ, 3. impulsivitate, eşec în a planifica în perspectivă, 4. nervozitate, agresivitate, 5. nepăsare faţă de siguranţa sa sau a celorlalţi, 6. lipsa de consecvenţă a responsabilităţii, 7. lipsa remuşcărilor după ce a rănit, maltratat sau a furat alte persoane.

În acelaşi timp acestea se asociază cu un anumit şarm, o charismă, care-l face pe psihopat să pară mai atrăgător, mai interesant decît oamenii normali. Psihopaţii îşi asumă riscuri mult mai mari şi au nevoie de o continuă şi tot mai mare stimulare. Ei sunt cunoscuţi pentru minciuna şi înşelătoria patologică şi pentru relaţiile de tip „parazit” cu prietenii, pe care-i exploatează.

Dacă stau bine şi mă gîndesc, avînd în vedere că aproximativ 1 din 25 de oameni sunt psihopaţi, cred că cunoaştem fiecare cîţiva. Cu unii am fost chiar prieteni pentru că ne-au fermecat prin charisma lor, cu alţii am ajuns doar la faza de cunoscuţi pentru că nu ne-au atras în mrejele lor. Probabil că cel de-al şaselea simţ ne-a avertizat.

Stout îl menţionează pe Ieronim ce a introdus noţiunea de synderesis, care înseamnă a distinge între bine şi rău, interpretînd celebra viziune a lui Ezechiel. Contemporanul său, Augustin, susţine că toate legile morale derivă din Adevăr şi că au fost descoperite tuturor oamenilor. Totuşi rămîne validă întrebarea, în opinia autoarei „De ce nu toţi oamenii sunt buni?” şi „”De ce la unii oameni „vedem conştiinţa distrusă şi strămutată”?”

Abia în secolul XIII Toma d’Aquino vine cu o soluţie: între synderesisi, infailibila cunoaştere a binelui şi a răului din perspectiva lui Dumnezeu şi constentia, judecata umană omenească ce se străduie să judece şi să decidă ce este bine şi rău, există  o distincţie. Raţiunea primea de la Dumnezeu informaţiile, dar trecute prin gîndirea omenească deciziile nu erau identice cu cele dumnezeieşti. Ca urmare nu conştiinţa era de vină pentru ce se întîmpla, pentru că a face rău însemna doar a greşi. Acest mod de a justifica conştiinţa provine din faptul că în acele vremuri se credea că legile moralităţii sunt absolute, că toţi oamenii cunosc Adevărul absolut şi comportamentul inadecvat este rezultatul unei gîndiri eronate. După ce introduce conştiinţa din perspectivă creştină, Stout ajunge şi la impactul gîndirii freudiene.

Cele de mai sus au fost acceptate pînă cînd Sigmund Freud a  susţinut apariţia Supraeului în mintea copilului care îi înlocuieşte pe părinţi, nu pe Dumnezeu. Martha trage o concluzie extrem de validă: „Cu această „descoperire” a Supraeului, Freud a smuls practic conştiinţa din mîinile lui Dumnezeu şi a pus-o în ghearele angoasate ale mult prea umanei familii. Această schimbare de domiciliu a conştiinţei a necesitat unele schimbări înfricoşătoare în perspectiva noastră veche de sute de ani. Brusc, conţineau erori fundamentale, iar Adevărul absolut a început a se supune incertitudinilor relativismului cultural.” Freud a susţinut că s-ar putea „repara” conştiinţa unor indivizi (prin psihanaliză) şi organizarea finală a Supraeului este dependentă de rezolvarea complexului lui Oedip de către copil.

Martha îi atribuie, pe bună dreptate, lui Freud meritul de a fi demonstrat că „simţul nostru moral nu este un cod unidimensional ermetic”, cadrul social ce dictează respectarea regulilor „jocului”.

„Psihopaţii sunt remarcaţi îndeosebi pentru superficialitatea trăirilor, pentru natura ipocrită şi trecătoare a oricăror sentimente afectuoase  pe care pot pretinde că le au, o anume asprime răpitoare. Odată ce farmecul superficial este dat la o parte, căsniciile acestor oameni sunt lipsite de iubire, unidirecţionale şi aproape întotdeauna au viaţă scurtă.  …partenerul este văzut ca o posesiune a cărei pierdere îl poate face pe psihopat să se simtă furios, însă niciodată trist sau responsabil.”

„Psihopatia este singura „boală” care nu determină suferinţa pentru persoana cu această tulburare, niciun fel de discomfort subiectiv.”

Unul dintre elemenetele cele mai interesante pomenite de autoare este experimentul profesorului Milgram din 1961-62 de la New Heaven, Universitatea Yale. Semnalat pe acest blog în urmă cu ceva timp pentru că a fost pomenit de o altă somitate în materie, Zimbardo, experimentul este un must pentru toţi cei ce au idee ce înseamnă leadership şi vor să nu o ia razna (whatever this means!). Vă sfătuiesc să îl citiţi, să îl vizionaţi (undeva pe youtube este chiar originalul, dar mi-a fost imposibil să îl găsesc…) şi să luaţi aminte.

Recomand aşadar cartea ce se poate comanda pe comenzi@edituratrei.ro cu o mică şi necesară atenţionare. Nu toate persoanele care suferă de anumite afecţiuni psihice sunt „nebuni” şi periculoşi. Nu au vrut ei să fie aşa, după cum nici noi nu am ales unde să ne naştem şi cum să ne fie ochii, părul, sexul, etc. Citiţi cartea cu o anumită doză de relaxare, psihopaţii încă nu s-au organizat şi nici nu au jurat să ne exploateze sau mai rău, să ne lichideze. Sau cel puţin eu nu am aflat despre aşa ceva. Mai am şi eu unele scăpări…

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (3): mituri şi abordări greşite


Din start Dumnezeu a creat două fiinţe din aceiaşi specie, dar de gen sau dacă vreţi, sex, diferit. Ştiu că pentru unii dintre noi e o povară, pentru alţii o ruşine, iar pentru alţii o mîndrie, dar pentru majoritatea este ceva cît se poate de normal, aşa că la acest capitol iertaţi-mi lipsa de empatie! Dumnezeu n-a poruncit unui cuplu de bărbaţi, nici unuia de femei (în eventualitatea că ele ar fi existat) să se înmulţească. Dumnezeu nu le-a dat detalii despre cum se face înmulţirea. Se gîndea Dumnezeu că sexul în sine nu va fi o problemă şi că se vor prinde ei în cele din urmă ce şi cum… Probabil că din cauza asta lăsăm de cele mai multe ori să treacă un timp lung, nedefinit, pînă avem prima discuţie cu copiii noştri. Nu am fete, dar aici mi se pare că mamele au ceva mai mult de spus şi de făcut. Cine ştie, poate o mamă bloghistă sau ne-bloghistă se apucă de ce m-am apucat eu. No presure though…

În mediul religios, fie acesta catolic, ortodox sau protestant au existat tendinţe de suprimare a sexualităţii. De fapt ele s-au manifestat încă de pe vremea epistolelor pauline. Era bine să nu-ţi căsătoreşti fata din anumite motive, după cum era bine mai demult ca fraţii să locuiască împreună (dacă făceau parte din aceiaşi familie). Erai scutit de necazurile vieţii dacă nu te căsătoreai, dar, atenţie, nu erai total scutit de ele, pentru că omul nu este un mamifer asexuat, ci dimpotrivă. Semn că oamenii au ştiut ce să facă cînd li s-a spus să se înmulţească pe pămînt. Deci, aveau condiţii.

Dar în biserică au apărut preocupări sfinte şi foarte sfinte. Cu toate că Pavel zicea că sexul trebuia lăsat la o parte doar în cazul limitat la angajării în post şi rugăciune, au apărut repede (adică în secolul III) creştini ce s-au izolat ca să devină mai sfinţi. Şi atunci una dintre ispitele care le dădeau tîrcoale era tocmai sexul, pentru că chiar dacă nu există partener, nu îţi poţi şterge memoria şi evenimentele care le-ai trăit ca şi cînd acestea nu ar fi existat. Cine este interesat poate găglăgi ispita sfîntului Antonie, o ispită foarte feminină şi foarte dezbrăcată. Vorba aia: dracu gol!

Ce au astea de a face cu noi în secolul 21 şi cu copiii noştri mai mari, şi şi mai mari?

Păi în primul rînd trebuie spus că în cazul în care credem că le putem controla total activitatea (ceea ce este o aberaţie), nu le putem controla mintea. Dacă credem că îi vom feri, proteja sau izola, ne minţim singuri sau în grup. Vestea rea este că un adolescent nu poate fi controlat, totuşi vestea bună este că un adolescent sau o adolescentă poate fi îndrumat/ă. Şi aici se vede dacă ştim să facem asta fără a le impune cu forţa ceea ce credem că e bine pentru ei. Ştiu că în principiu mulţi dintre noi acceptăm asta, dar în practică e mai greu.

Deci, cu ce se poate începe? Simplu: începeţi cu ceea ce ştiu ei şi clădiţi pe ceea ce ştiţi dumneavoastră. De exemplu, unul dintre miturile care au fost demontate în ultimii ani spunea că doar băieţii sunt predispuşi la sex, fetele nefiind interesate. Adică iniţiatorul este bărbatul, niciodată, sau mai rar, femeia. Probabil că nu aţi trecut niciodată ca bărbat tînăr şi singur pe lîngă un grup de femei cărora nu le eraţi rudă sau şef… Femeia, la fel ca şi bărbatul este atrasă de sexualitatea mai mult sau mai puţin evidentă a bărbatului.

Un alt mit, este cel al bărbatul virtuos, sfînt se poate lipsi de sex, cu condiţia ca femeia să nu îl ispitească. Să fim serioşi! Femeia arată aşa cum arată, bărbatul este cel reacţionează rapid la ce se vede, nu la calităţile morale, spirituale, culinare şi care or mai fi ele ale unui eventual partener. Cu toate astea nu trebuie făcut abstracţie că fanteziile fetelor le depăşesc cu mult pe cele ale băieţilor: de mici îl aşteaptă pe prinţul ce va veni călare pe un cal alb, pe cînd băieţii adolescenţi încă se mai împuşcă cu pistoale imaginare…

Tot aici trebuie amintită greşeala clasică a tăticilor faţă de fiul său adolescent. Tatăl nu îi spune nimic, dar pentru a-l iniţia îl dă pe mîna unei femei profesioniste în ale sexului . Merci! Iată cum i se deschide una dintre capcane ce îi vor bîntui viaţa de familie.

Ce se ascunde în spatele sexului de acest tip sunt bani murdari, trafic de persoane şi prostituţie, dar nu vreau să mă angajez în a descrie pericolul acestora pentru că nu acesta îmi este obiectivul. Ce vreau să amintesc, dacă cumva s-a uitat, este că prin anii 70 revista Playboy s-a confruntat cu o scădere alarmantă a vînzărilor. Ca urmare a întreprins un sondaj pentru a afla care sunt cerinţele în materie de sex a cumpărătorilor revistei. Nu se mai căuta partenera profesionistă disponibilă, ci figura inocentă, cît mai tînără, prototipul miresei care se dăruia doar unuia. Iluzie ce demonstrează că bărbaţii ce cumpără acest tip de  revistă nu sunt atît de inteligenţi la capitolul sexului de tip cerere şi ofertă.  Dar, pe termen lung această abordare (împreună cu multe alte elemente specifice) a schimbat mentalitea unor generaţii în ceea ce priveşte sexualitatea şi raportul bărbat-femeie via sex.

Cu toate acestea în ultimul timp se poate remarca succesul tot mai mare al bărbatului adolescentin, timid, aparent fără calităţi masculine pronunţate, care nu îşi expune sexualitatea pe tavă. Vă rog să analizaţi imaginile ce urmează şi veţi vedea cum fetele sunt încîntate că li se cîntă ceea ce li se cîntă. „Ai eu ti pego” sau pe limba romînă „Ce ţi-aş face de te-aş prinde”, refrenul acestui cîntec este povestea turtei dulci spusă din perspectiva vulpii. Nimeni nu-şi imaginează că un băiat complexat de timiditatea lui i-ar face ceva rău unei fete frumoase! Cu toate că el mimează foarte bine cam despre ce ar fi vorba: despre sex. Ceea ce ea sau ele au înţeles şi acceptat în principiu. Însă cele mai multe poveşti de acest gen sfîrşesc rău aşa cum vedem în fiecare zi la emisiunile de ştiri.

Ce putem face dacă luăm în calcul cine suntem? Defineşte ceea ce suntem în domeniul credinţei şi zona sexualităţii sau lucrurile stau exact invers, adică sexualitatea ne limitează zona credinţei, sau poate există o armonizare la care ar trebui să ajungem?

Ce are de spus credinţa în această direcţie? Credinţa spune cîteva lucruri clare, indiferent că suntem ortodocşi, catolici, protestanţi sau penticostali. În primul rînd avertizează că sexualitatea are o putere ce nu poate fi neglijată. Oare cum se explică căderea liderilor care prin statutul lor ar trebui să dea un exemplu de sfinţenie, dar care la proba practică au căzut. Cu toţii, fără excepţie suntem vulnerabili la acest capitol, dar Dumnezeu a pregătit mijlocul de a-i rezista.  Tocmai de aceea biserica ar trebui să pună temeliile pentru o abordare corectă, armonizînd ce cere Dumnezeu în domeniul sexualităţii cu ceea ce cere el în particular de la mine ca părinte, soţ/soţie şi frate/soră în credinţă.

Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: „Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt „alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

„Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!


Vreţi să fiţi creştini? E nevoie de martori. Full-time: 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămînă, 12 luni pe an.

dyo

Vă supun atenţiei o cărţulie care, în ciuda dimensiunilor reduse, mi-a luat ceva mai mult timp de lectură, în special datorită reflecţiilor pe care mi le-a provocat. Are deja o vechime la noi (Ed. Adoramus a scos-o prin 2006) însă mi se pare mai actuală ca oricând.

Subiectul, misiunea urbană, s-ar putea să fie (încă) prea puţin relevant spaţiului românesc. Contextul american şi cel occidental, puternic influenţat de fenomenul migraţiei de populaţii dinspre Africa şi Orient, impune o paradigmă a misiunii urbane ce nu îşi găseşte decât o acoperire parţială în realitatea mioritică. Chiar şi aşa, cred că nu va trece mult până când vom găsi și prin oraşele noastre cartiere tot mai puternic individualizate de oameni ai exilului, proveniţi din zone ale globului pe care abia le putem găsi pe hartă, darămite să le cunoaştem identitatea culturală şi religioasă.

Mai important pentru mine este fundalul pe care Raymond…

Vezi articolul original 847 de cuvinte mai mult

Demonul cu faţa albă (9): jurnal de spital


19. 06.2008 N-am mîncat. Pe la vizita profului a venit scaunul cu rotile cu un tip speriat să mă ia. Părea căzut din lună sau poate chiar era. Cînd a văzut că nu este fişa a dus pe altcineva. Apoi eu. Dana vorbea interminabil la telefon. Probabil că voia să mascheze emoţia. Am luat remeneul, m-am aşezat în scaun şi am ajuns la destinaţie într-un minut. Prea repede pentru gustul meu. M-am întins pe o masă. Erau doar femei îmbrăcate în verde. Mi-a pus masca. După aia m-am trezit în salon. Dana mi-a spus că a rămas pe palierul cu sala de operaţie şi era cam stresată. A venit proful a certat-o că nu are ce căuta acolo şi a expediat-o. Apoi l-a văzut pe chirurg ieşind agitat. S-a cam speriat. După ce m-a scos, chirurgul a ieşit din nou şi i-a spus că a fost greu, dar e bine. Cînd m-a văzut la TI aveam o mină de om suferind, sfîrşit. Eram tare palid. Pe la ora 7 seara a venit chirurgul şi mi-a spus un pic cum a mers, mi-a strîns mîna şi eu i-am mulţumit. Apoi am adormit din nou. Mi-a pus căştile de la walkman, dar m-am strîmbat semn că nu voiam muzică. [Cert e că eu nu îmi amintesc nimic din toate astea, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat.]

Perfuzie, un aspirator şi mai ceva, lîngă un tip mai bătrîn [text indescifrabil]. Din cînd în cînd o infirmieră îmi golea “raţa”.

Durere. Mi-a luat sînge din mîna dreaptă. Apoi dimineaţa s-au schimbat, de pe la 2 nu am mai putut dormi. Din nou dimineaţa hemo. După un timp a venit din nou doctorul chirurg. Calmante, perfuzii non-stop. Apoi au venit fetele din secţia de resuscitare. O armată. Şefa de la anestezie le strunea. Apoi au intrat două grupe de studenţi. Profa le explica. Mi-a luat chestia aia cu fir de la degetul arătător de la mîna stîngă şi le-a spus să nu uite la examen cum să îl pună. Apoi le-a arătat siringa automată pentru calmante cu morfină, etc a vecinului de salon. Amîndoi eram cu masca de oxigen. Studenţii păreau de anul I-II. Mi-au lovit bine patul.

Operaţia celuilalt masivă la tubul digestiv. Apoi a venit şeful de secţie. D.I a prezentat cazurile ”cu două evoluţii bune ce vor părăsi azi TI”. După circa o oră a apărut N. care a zis că se luptă să mă ducă sus. După încă o oră au apărut doi bracadieri cu un scaun. Tot personalul a ţipat la ei că de ce n-au masă. Ei, ca hamalii. M-au ridicat un pic şi m-au pus în scaun şi am plecat… Nu păreau oameni cu scaun …la cap. De fapt dimineaţa m-au ridicat două fete din care una în cîrje. Mi-au făcut masaj, apoi ea m-a lăsat jos singură. Dacă cineva în cîrje face asta simţi că trebuie să faci şi tu ceva. Doar cînd am plecat mi-am dat seama în care aripă şi la etaj eram. Estimarea mea era greşită. Tot personalul era aliniat ca la paradă. O fi vreun ceremonial sau aşa s-a nimerit?

Durere din plin. Au vrut să mă bage în 22 dar au sărit asistentele: e salonul profului. Am ajuns din nou în 17. De aici plec acasă. Un pacient nou cu bătrînul T. ce nu a plecat încă deşi era operat de vreo zece zile. Celălalt cu ascită la fel ca şi Dana B. care murise cu ceva timp în urmă.

După circa o oră apare Dana cu toate lucrurile mele ce le lăsasem în salon înainte de operaţie. Deja mîncasem mic dejun la TI, unde personalul era mai tînăr, mai rapid, mai atent. Dana se speriase pentru că iniţial s-a dus la TI şi eu nu mai eram acolo. Ce senzaţie! A întrebat o asistentă ce i-a spus că m-au mutat sus.

21.06. Azi noapte am putut în sfîrşi să dorm după ce mi-a trecut anestezia. Nu puteam dormi pentru că săream în sus de spasme ce se repetau uneori la un minut-două. Am visat ceva asemănător cu starea fizică în care eram şi pînă la urmăam reuşit şi în vis să răzbat. [nu am notat şi nici nu îmi aduc aminte exact ceam visat. Aviz celor ce scriu jurnale]Am adormit de două ori şi încă după primul somn eram mult mai odihnit. Ar fi fost a treia noapte fără somn. Acum am citit un pic. A fost “îngerul” şi mi-a făcut tratamentul. [îngerul era o asistentă foarte discretă, totdeauna cu zîmbetul pe buze, foarte calmă şi liniştitoare, spre deosebire de altele ce şi-au greşit cariera] A fost cam dureros, dar la proba de hemogramă şi-a dovedit clasa. Apoi infirmierele în stilul lor caracteristic, dur, rapid, puse pe bombănit şi pe ceartă. A venit şi asistenta cu tratamentul (perfuzie) după mic dejun şi termometru. În curînd apare N. Afară e senin. Va fi o zi caldă. Ieri a fost nebunie. Înainte de a dormi azi noapte am crezut că înebunesc. Am vrut să mor. Cred că am ajuns la limită cu suferinţa ce mi se pare inutilă. M-a indispus telefonul hematologului care a zis să discutăm despre chimioterapie. Nu cred că vreau aşa ceva.

Acum parcă mi-e mai bine. Nu ştiu cum va fi posibil să fac tot la două zile hemograma la Arad. E scump, departe şi ia prea mult timp. Nu pot să mă urc în tren. Financiar n-am cum. A venit chirurgul. Mi-a scos pansamentul. Pot să stau şi fără brîu. Cusătura e vindecată. Se văd hematoane.

22.06. A venit N.: Risc normal, dar existent de embolio-nu ştiu cum… Tre să mă mişc şi să beau 2 litri de lichide pe zi. Comandă la Dana. Pleacă joi N la A. aşa că ies joi dimineaţa. Azi duminică. T. e la decizia medicului de gardă acum şi aici. Am dormit bine noaptea asta. Mîine scan pe drenaj şi poate peste o zi două scap de drenaj.

A fost Dana cu peşte, Dana C şi L. m-au sunat Ictus şi Rafa pe neaşteptate seara a venit Dorin Axente fostul meu coleg de LBC şi UBEO. Am povestit vreo oră. Tatăl său l-a găsit pe Dumnezeu, de fapt invers prin vise. Zicea că în unele ţări musulmane, Tunisia de ex. e ceva foarte obişnuit ca oamenii de acolo să vorbească dimineaţa de visele ce le-au avut cu omul în alb. Scriu pe genunchi că e mai bine aşa. Doru Măluţan vecinul de pat, fost trupe speciale, proprietar de pensiune lîngă Alba-Iulia intră în criză. L-am întrebat dacă vrea să mă rog pentru el. A zis da. I-am dat soţiei lui să-i citească din Marcu. A citit pentru ea dar nu pentru el. Parcă el nici nu exista. A scos două cărţi de rugăciune de la o mănăstire de lîngă Hunedoara şi în cele din urmă nu a mai citit ceva de acolo. Apoi a ieşit val-vîrtej afară. A venit cu o cană cu apă şi chibrituri. A prins cîteva şi le-a stins făcînd în apă semnul crucii. Apoi a luat apă de colo, i-a făcut cu ea semnul crucii pe frunte şi l-a stropit. Asta de două ori. Apoi a ieşit. Eu mă rugam în duhul meu. Dar nu am stat degeaba: am trimis cîteva semeseuri. Ceream întăriri. L-am sunat pe Ictus şi i-am explicat situaţia ca să dea sfoară-n ţară. După un timp de chin Doru a adormit. I-am spus ei că o să am eu grijă de el dar nu cred că o să fie cazul [la momentul respectiv aveam certitudinea că el nu va avea nimic altceva de suferit pînă a doua zi şi că ea cu vrăjile ei îi făcea doar rău], şi dacă îmi dă numărul de telefon o să o sun în caz de ceva. Voiam să plece! A plecat şi el a dormit pînă dimineaţa. T. a făcut pe el şi a trebuit să fie schimbat. Pe la 5 m-am sculat.a venit curăţenia de dimineaţa. L-au spălat şi pe T. George a crezut că e vorba de el şi mi-a spus că va muri. Asta ştiam şi eu, dar nu despre el era vorba cînd i-am cerut să se roage. Picioarele îi erau aproape înţepenite. Cred că o să se ducă în curînd.

Nu cred că are sens să fac eco azi. Probabil o să îmi facă hemogramă. N-a mis şi io doctor! Timp frumos. Azi poate vine Cosmin cu cartea [Evanghelia vagabonzilor – o recomand tuturor] pentru Doru. I-am dat bip lui George. M-a sunat. Doru a primit un răgaz de 5 ani, zice el. [nu s-a confirmat. Aveam o bănuială că 5 ani e cam mult. A murit anul următor – amănunte mai încolo] M-a sunat Dana cu mesaje de la prietenii noştri.a sunat decanul. L-am tăiat. Să stea la rînd! Am strănutat o dată de am crezut că mi se rupe burta-n două! T. a mai făcut o dată pe el de am fugit amîndoi din salon cu 100 la oră. Păcat că nu am fost cronometraţi. Proful a fost la vizită dar nu la noi. L-a chemat asistenta de la Hollywood.

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (2): limite admise şi permise


În urmă cu cîteva zile unul dintre prietenii mei a fost oprit de un echipaj al  poliţiei rutiere şi a fost întrebat dacă a băut, apoi la răspunsul său negativ a fost pus să sufle către poliţist. Dincolo de aspectul semilegal al suflatului către nasul poliţistului, bineînţeles că în cele din urmă contează cel al consumului de băuturi alcoolice şi al condusului unui mijloc auto sub influenţa acestuia. Ca şi mulţi oameni cuminţi acest prieten i-a răspuns negativ omului legii şi nu a fost crezut.

De aici voi face două constatări: una că dacă m-ar fi oprit pe mine aş fi răspuns DA, pentru că beau, şi a doua NU, adică nu aş fi suflat în nasul omului legii pentru că nasul său nu este un instrument standardizat şi omologat pentru constatatrea unui eventual consum de alcool. Şi aici aş interveni cu încă două precizări în contextul dat: prima, să fim serioşi, chiar şi ultimul om de pe planeta asta bea, pentru că dacă nu bea se deshidratează şi moare. Ca urmare la întrebarea „Aţi băut?” prietenul meu a minţit pentru că poliţistul nu a precizat ce să fi băut, iar dacă prietenul meu nu ar fi băut apă ar fi fost mort, incapabil să conducă autovehiculul personal şi da, trebuie să bei, dar nu neapărat alcool.

A doua precizare, mult mai importantă în contextul titlului afişat despre limite admise şi permise, da sunt angajat şi eu în relaţii sexuale, la fel ca şi mulţi dintre dumneavoastră. Şi aici am vrut să ajung de fapt. De cele mai multe ori în biserică tratăm sexualitatea şi sexul în sine de parcă ar fi cel mai urît lucru ce ţi s-ar putea întîmpla, parcă ar fi o tortură, o murdărie la care ce să facem suntem obligaţi să recurgem doar pentru a avea copii, şi ăia doamne fereşte să afle cum au ajuns pe lume… În Biblia mea citesc că una dintre „ultimele” porunci pe care a primit-o omul a fost să se înmulţească. Sunt convins că nu este nevoie de un studiu biblic sistematic pentru a demonstra că Dumnezeu a ştiut despre ce vorbea atunci cînd a afişat afacerea cu înmulţirea şi că toată istoria cu Adam cel uimit că nu îşi găsea consoarta printre animale era pusă la cale pentru iluminarea sa, nu a lui Dumnezeu. Cine nu crede să facă totuşi studiul ăla.

Altcineva zicea că Biblia e o carte în care găseşti crime, violuri, prostituţie, asasinate politice, răzbunări, furturi, răpiri, multe înşelăciuni, şi în general conţine mai multe răutăţi decît cele mai deochiate şi violente scrieri ale autorilor mai mult sau mai puţin consacraţi. Evident, Biblia are şi aşa ceva pentru lui Dumnezeu nu-i era necunoscut caracterul omului, spiritul de turmă şi excesele de care doar omul este capabil. Dar Biblia nu e mai puţin credibilă pentru că dezvăluie cît de rău sau de bun poate fi omul.

Plecînd practic de la zero (dacă chiar se poate porni de la aşa ceva…), nu pot să nu observ că prostituţia şi promiscuitatea sexuală apare relativ repede pe scena omenirii, dar că ele sunt judecate şi lichidate, ultimul act de acest gen fiind constatat în Judecători. Apropos de prostituţie, cred că li se face o mare nedreptate femeilor cum că ar fi cea mai veche meserie din lume. În definitiv prostituţia nu a fost şi nici nu este decît rezolvarea dinamică a tensiunii dintre cererea şi oferta din domeniul sexului, dacă îmi este permis să mă exprim mai academic. Dacă este practicată în şi în afara căsătoriei, asta nu mai contează. Un mic amănunt care ştiu că nu va şoca pe nimeni: am căutat un clip care să ilustreze subiectul şi am dat de acesta care avea cîteva mii de accesări. Un alt clip pe acărui pagină de deschidere era afişată o damă sexy avea cam 1500000 de accesări. Cu toţii ştim că sexul vinde cel mai bine şi se vinde cel mai bine. Ei, dar despre asta altă dată!

Biblia nu spune care a fost vîrsta consimţămîntului în cazul căsătoriei, ci doar că ea era controlată de către părinţi care uneori grăbeau sau întîrziau fără să se dea o explicaţie serioasă. Ca urmare, tot ce nu contravenea societăţii VT era permis, limitele fiind destul de largi. Azi această limită este stipulată de stat, cei ce o încalcă fiind traşi (cel puţin în principiu) la răspundere.  Dar nici VT, nici NT şi nici cea mai strictă familie de creştini nu poate controla la modul absolut domeniul acesta unde, după o vîrstă, intervin convingerile personale. Să o luăm de la vârsta cea mai fragedă.

Sexualitatea copiilor este acordată la anumite standarde în prima fază de părinţi. Ei determină culoarea hainelor care pentru băieţi este de obicei albastru şi pentru fete roz sau roşu.  Aproape toată copilăria mi-am petrecut-o dormind într-un recamier roşu, iar sora mea într-unul albastru, aşa că vă daţi seama de ce îndrumare în domeniul codului culorilor am avut parte… Dar în ce priveşte lungimea fustei, înălţimea tocurilor sau cît de evazaţi erau pantalonii se îngrijea mai ales şcoala şi societatea în general pentru că în epoca comunistă nu puteau exista excese. Nu îmi aduc aminte de vreun exces al creştinilor în domeniul copiilor, dar îmi amintesc că în bisericile noastre rar exista cineva care să şocheze prin îmbrăcăminte, fie copil, adolescent sau adult. În urmă cu cîţiva ani auzul mi-a fost şocat de expresia „cod vestimentar” care reprezenta partea îngustă a creştinismului. E drept că esteticul sau frumosul nu trebuia să aibă în mod special un mesaj sexual de genul „I’m hot!”, cu toate că mai demult în afară de jeanşi şi de vietnamezi nu ţin minte să fie existat vreun articol de îmbrăcăminte sau încălţăminte care să fie unisex. După cum nu exista pericolul să dai de poze deochiate în drum spre sau de la biserică. Dar lumea s-a schimbat şi înclin să cred că şi biserica s-a schimbat.

În cartea sa „Panica în masă şi zvonurile,” Curs de psihologie socială şi politică, A.P. Nazarenean prezintă rezolvarea unei situaţii explozive într-una din reginile Rusiei în anii 90, situaţie generată de absenţa din magazine a alcoolului. În momentul în care demonstraţiile băutorilor revoltaţi erau pe punctul de a deveni violente, cineva s-a gîndit să golească străzile printr-un procedeu nemaiîntîlnit în Rusia comunistă. A început difuzarea unui film cu un conţinut bogat în sexualitate pe canalul local TV. Ca prin minune străzile s-au golit de amatorii de băutură care au reacţionat normal sub imboldul unui alt instinct primar, cel generat de sexualitate. Autorul minimalizează încălcările legii dreptului de autor în favoarea unei legi superioare, cea a protejării vieţii şi are dreptate. Factorii de decizie au luat legătura cu cîţiva „baştani” care aveau aparatură video acasă şi se delectau cu casete produse în Occident astfel încît în fiecare zi populaţia masculină şi-a re-programat priorităţile în funcţie de sensibilitatea proprie. Cum de alcool totuşi se mai făcea rost, dar serialul sexi era o premieră, e clar care a fost opţiunea. Vorba francezului: „Cherchez la famme!”

Deci, ceea ce vreau să spun, în domeniul sexualităţii şi sexului limitele sunt mai înguste decît par, cu toate că sunt mai largi decît cele admise. Şi aici intră alegerea individului care încalcă un taboo, o lege nescrisă sau un obicei moştenit din generaţie în generaţie. De exemplu s-a depăşit în ţara noastră căsătoria copiilor de către părinţi, dar rămîne un obicei vechi care este destul de rar infirmat: bărbaţii sau băieţii se căsătoresc cu fete sau femei mai tinere, nu invers.

În final vă rog să urmăriţi clipul lui Michael Buble şi să încercaţi să explicaţi strigătele de admiraţie ale audienţei. Revin…

Demonul cu faţa albă (8): jurnal de spital


17.06.

Dimineaţa m-am sculat înainte de 6 după o noapte cu treziri din oră în oră. Seara, una din asistente dînd de prelungitorul pentru walkman zice: “Ce-i cu firu lu peşte ăsta?” I-am răspuns că firu nu-i a lu Peşte, ci e al meu şi că fiind discriminat (adică fără priză şi sonerie) m-am adaptat.

A sosit docul cu anestezista, după ce a mai venit în salon un alt pacient cu multiple operaţii mai vechi. M-a chestionat scurt şi a zis că-i trebuie MRN-ul meu la intrarea în operaţie.

N-am mîncat mic dejun şi vine asistenta ce mă trimite la EKG, jos la demisol, în alt corp. Acolo aglomeraţie mare şi zvîrcoleală multă la alte cabinete cu internaţi şi externi. O fetiţă ţipă ca din gură de şarpe la alergologie. Au şi şerpi ăştia aici? În fine mă ecaghează şi pe mine. Plec.

Jos în hol mă întîlnesc cu N. care-mi spune: “Gata! E azi la prînz!” Eu: “La 12 sau la 2?” Şi am plecat sus.I-am trimis Danei un sms. Ştia.

Ajung la vizita profului. Dr M. îmi dă drumul pe secţie la care ai acces numai cu cartelă magnetică, scapă printre dinţi un f… englezesc, luînd un start lansat către salonul 17 unde tocmai intrase proful cu suita. Apoi au venit în 16 şi a început să povestească o splenectomie: “…pe cînd asistenta făcea nişte poze splinei de vreo 3 kile, o venă se rupe, stropeşte pe toată lumea şi umple abdomenul cu vreo doi litri de sînge…” După care zice: “Uitaţi aici e domnul Nădăban, care pe lîngă faptul că desenează admirabil, are şi o problemă…aşa-i domnul Nădăban că îi lăsaţi pe studenţi să vă palpeze? Mai discutaţi cu ei…” Fetele mai timide, băieţii nu. “Dacă vă doare să-mi spuneţi!” Întrebări şi răspunsuri pe leucemie. Unul ştia foarte bine subiectul. În final i-am invitat la operaţie. [sincer? Nu ştiu dacă au venit!]

Simu se pregăteşte de plecare. Îl încurajez. Soţia lui îmi mulţumeşte complice pentru rugăciuni. A venit Dana. Facem poze să avem dovada cu abdomenul balonat pe partea stîngă. Stăm pe hol aproape tot timpul şi ne distrăm făcînd haz de toate nimicurile. A trecut prînzul şi masa de la ora 13. E 2. Într-un tîrziu apare N. Pacientul ce a venit azi cu multe operaţii a făcut şoc anafilactic şi e la reanimare. Vorba lui “Era cel mai bun loc să facă aşa ceva – pe masa de operaţie.”Apoi a intervenit o urgenţă şi sala de operaţie a fost ocupată. Deci, mîine la prima oră. Cei din Oastea Domnului trimişi de Jim Foster au invadat centrul de transfuzii. Dana se duce să ia ceva de mîncare. Îl conduc pe Simu jos la poartă. Are o privire rătăcită. Fiica lui trece pe lîngă el fără să-l recunoască. Ciudat, dar eu ştiam că ea e.

Mănînc în curte pe o bancă. Am un meci cu o ţoapă care fuma şi pe care n-o interesa legile României.

A mai venit un pacient proaspăt operat. Vorbeşte prea mult. A revenit şi cel cu şoc anafilactic. Are şi diabet. Vrea să mănînce, se ceartă asistenta cu el că mănîncă salam cu roşii. Îi ofer kefirul meu, dar refuză. Se schimbă perfuzii, se fac calmante, antibiotice. O discuţie mai generală cu cel de lîngă patul meu. Pe la prînz s-a ridicat şi a făcut 3 paşi, acum se plimbă cu asistenta pînă în hol. Poimîine vreau şi eu să merg ca paraliticul care şi-a luat patul şi s-a tot dus…

Sper să dorm la noapte. Dana zicea că din Cluj s-au dus 30-40 de oameni, poate chiar mai mulţi să doneze sînge pentru mine. Mîine alţii cu BIII. Am rămas mut cînd am auzit! Totul s-a declanşat de la Jim.

Ora 20:27. Toată lumea sforăie, horcăie în salonul meu. În 17 (fostul), T. a sunat din nou lung. Din nou au sărit siguranţele. Vrea să facă kk. Capitulînd asistentele îi spun să facă în pempers că-l spală ele.

M-am culcat, dar cine să poată dormi?

Aici se încheie ce am scris înainte de operaţie şi începe ce am scris după. La vremea respectivă m-am oprit destul de repede din scris pentru că îmi consuma prea multă energie şi era dureros. Aveam impresia că am un scris ilizibil. Acum îmi dau seama că nu era aşa. Deci, post operaţie despre operaţie.

19.06 ziua cea mare.