Un altfel de dialog de genul Iov si prietenii. Interesant.

Nervi de Sezon

Se spune că dialogul de mai jos a fost purtat de Albert Einstein cu un profesor de filosofie. O fi, n-o fi, merită citit până la capăt.
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.
– Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţa.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoana bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face…

Vezi articolul original 1.285 de cuvinte mai mult

Alegerea pastorului


Am fost în cîteva biserici care şi-au ales pastor. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu cel vechi. Poate era într-o călătorie, poate a murit. Cert e că nu mai era acolo. Care e practica: se dă sfoară-n ţară, adică în biserici. Şi atunci se invită diverşi oameni. De obicei se vine de la sat la oraş sau la comună. Vine omul o dată, de două ori, ba cîteodată sunt invitaţi mai mulţi ca să aibă biserica din ce alege. Cem mai mult mi-a plăcut o mică biserică din USA. Ei erau puţini, dar copiii erau cam 100 sau chiar mai mult. Dar ce salar!!! 100000 pe an. Poate şi Sf Petru se gîndea să îşi refacă siviul să aplice. Curată ispită!

Şi bineînţeles că orice pastor de la „periferie” are vreo 5-10 predici bune. Nu contează dacă este el autorul, contează ce transmite! Şi poate bisericii îi place, stau de vorbă cu el şi îl angajează crezînd că e Păstorul cel bun.  Şi bine face! Apoi se ajunge şi se trece peste ceea ce majoritatea numesc „luna de miere”. După perioada asta încep să se vadă asperităţile. Asta dacă pastorul nu a pus în aplicare cele „trei lucruri pe care să le faci pentru ca fiul tău să fie ales pastor după ce mori” enunţate şi practicate de Ioan Bunaciu. Vine pastorul la comitet şi cere să i se schimbe covorul persan din casa pastorală. Apoi impune ca tonul la bătutul din palme să fie dat doar de soţia lui. Şi aşa mai departe.

Mă întreb, sincer, cum reuşeşte un proaspăt absolvent de teologie să fie pastor a doua zi dimineaţa? Nu mă îndoiesc că Pavel garanta pentru Timotei, dar atunci situaţia era cu totul alta. În 2 Corinteni ne spune despre Tit nişte lucruri care ar trebui, mă gîndesc eu, puse în practică la alegerea unui candidat pentru o astfel de slujbă: „Am trimis cu ei pe fratele nostru, a cărui rîvnă am încercat-o de atîtea ori în multe împrejurări, şi care de data asta arată mult mai multă rîvnă, din pricina marei lui încrederi în voi. Astfel fie avînd în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru, fie avînd în vedere pe fraţii noştri care sunt trimişii bisericilor şi fala lui Cristos…”

Cunoaşterea şi încercarea celui care este impus de biserică şi deci de Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea reciprocă de lungă durată şi în ocazii diferite. Doar timpul şi ocaziile diferite scot la iveală caracterulomului în a cărui mîini îţi pui la o adică viaţa. Pentru că dacă biserica nu este vorba despre viaţă şi moarte, ci despre altceva, de ce ar fi murit Cristos, ba de ce a şi înviat?

Viaţa este scurtă


Cu puţin timp înainte de a pleca de le ubeo am citit o carte scrisă de un american despre public relations. Tipul fusese operat de cancer, nu mai avea mult de trăit că nu era nici tînăr, dar a scris o carte care reprezenta experienţa lui cu PR din 50 de zile parca. Printre altele el zicea „Life is short, eat desert first! ! Asa ca am adoptat lozinca, pentru că pentru mine viaţa e mult prea scurtă să mă mai joc de-a ceva. Iniţial am crezut că lozinca are conotaţii mult mai egoiste, dar n-a fost aşa. Nu are nimic imoral, e doar dorinţa de a abandona ceea ce nu îşi place şi a face ceea ce îţi place, evident în limitele normalului.

Dar se pare că nu el a inventat zicala. Ea este atribuită unei americance, Sue Ellen Cooper, fondatoare a Red Hat Society, care a scris în Welcome cam aşa:

„When I am an old woman I shall wear purple

With a red hat that doesn’t go and doesn’t suit me.”

Aici aş vrea să fac şi eu o paranteză: în primul rînd nu am văzut nicidată care este rostul doliului la creştini. Da, îmi dau seama că există zile de plînset după ce cineva drag se duce la Domnul, dar dacă se duce la Domnul, barem să nu mai purtăm negru ca unii care nu credem că se duce la Domnul, ci putrezeşte în mormînd şi totul s-a terminat cu slujba de la groapă. Oricum eu las cu limbă de moarte, cum se zice la noi în popor că la înmormîntarea mea familia nu va purta negru, nu se vor cînta marşuri funebre şi nici nu se va face tradiţionalul priveghi. Şi nici n-am nevoie de predici lacrimogene. Nici de pastori care să dea în sus ţi în jos cu familia, biserica şi alte forme de organizare a societăţii. Clar? Nu că aş pleca pe lumea cealaltă mîine, dar e bine să se ştie! Emoticons cenzurate.

În ciuda faptului că se număra printre zicalele ei favorite, nu ea este cea care a spus-o pentru prima dată. A fost atribuită mai multor oameni faimoşi cum ar fi Katherine Hepburn, Ogden Nash şi Mark Twain.

Totuşi originalul nici măcar nu suna aşa, ci „Life is uncertain. Eat dessert first” spusă de către Ernestine Ulmer, o scriitoare foarte citată, dar cvasi-necunoscută de origine rusă, ne numele său întreg Ernestine Christine Ulmer Frank.

Deci, viaţa e prea scurtă să mi-o pierd cu nimicuri şi să pierd desertul, care e încununarea mesei. Aşa cum nu vreau să mai îmi pierd timpul cu lucruri inutile prin biserică atunci cînd desertul mă aşteaptă sus.