Demonul cu faţa albă (7): jurnal de spital


A venit proful. Un tip cărunt cu ochi faini şi pus pe …Schimb de amabilităţi. artă, teologie, filosofie, politică, studenţii trebuiau să aibă o gîndire proprie. Era mai relaxat. M-a întrebat cîte-n lună şi-n stele. Se duce dupămasă la nişte expoziţii. M-aş duce şi eu dar parcă mă ţine ceva… Mă duc jos să îi aduc lui Bogdan o plasă de la nişte nepoţi. Peste 10 minute apar şi ei. Proful plecase. Citesc Negulescu, Nicolaus Cusanus. Londra 1993 vacanţa de iarnă. Eram cu John şi Maureen în vizită la cineva în Londra. Eram deja pe plecate, cerul era auriu acoperit cu nori dar colorat din cauza luminilor stradale galbene. Deodată un bum puternic. Îi zic lui John: ‘That’s a bomb!’ La care John răspunde sec închizînd ochii cu o mină de om care nu poate fi contrazis: „It’s a thunder.” „Thunder in the middle of winter?” – nu mă las. Am zîmbit şi i-am spus că vom vedea la ştiri. N-a crezut. Tocmai ne urcam în maşină. Am ajuns acasă în circa un sfert de oră. Aprindem teveulşi după cîteva minute şpikeriţa spune: „We are informed that a bomb went off in City.” John să pice pe spate! N-a contat că în urmă cu trei ani eram în mijlocul împuşcăturilor şi era iarnă. A contat ce credea el, nimeni nu putea contrazice. Aşa era John. Avea totdeauna dreptate. În rest era de milioane!

A venit masa. Apoi vizititatorii. A venit Dana şi aparţinătorii lui S. Mulţi şi rubiconzi. Abia mai aveam loc. Moşul merge mai bine. Să sperăm că şi eu mă voi reface în cîteva zile. Pentru prima dată mi-a trecut prin minte că dacă fac vreo complicaţie mă duc fără probleme şi îmi imaginez figura lui N. strigînd la mine să îmi revin, iar eu spunîndu-i că nu mă mai întorc de am ajuns că-i prea fain. Interesant? Poate doar un gînd bolnav. Proful zicea că stresul la un examen, pardon, anxietatea, e mult mai mare la studenţi decît la cineva care se operează. Spune-le asta studenţilor mei! Doar o constatare. A sunat Maria să se intereseze de starea mea şi să îmi spună că are credinţa că totul se va termina cu bine.

Am condus-o pe Dana şi urcînd m-am întîlnit cu rezidentul doctorului N.. Schimb de amabilităţi după care îmi cere să-i semnez acceptul pentru operaţie. Am semnat 2 formulare ca popa: nu aveam ochelarii la mine. Din nou relache. Rezidentul mi-a spus că îmi vor mai face din nou o vizită diseară. Pînă acum s-au ţinut decuvînt. Dana mi-a spus că N. are 4 copii. Să-i trăiască şi să-i crească! Pe soţia sa o cheamă tot Dana şi amîndoi suntem Alexandru. Concidenţe?

Cina: caşcaval şi iaurt cu o pîine de la Kaufland. Scriu şi ascult Haendel. Sau invers. Apropos de faptul că N. credea la telefon că sunt foarte tînăr şi eu credeam despre el că e adolescent. La un oment dat Tony Lane, îndrumătorul meu la doctorat mi-a găsit un romîn la Oxford, la colegiul Baliol. Îl chema Alexandru nu-mai-ştiu-cum şi el mi-a sugerat să aduc un element de noutate intervievînd pe cineva în domeniu. El sugerase Bartolomeu Anania, dar cum eu nu îl puteam suferi, l-am intervievat pe Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Marea mi-a fost mirarea cînd vocea sa gravă şi domoală la redare de pe reportofon suna aidoma vocii unei femei tinere: era foarte subţire. Aşa şi eu cu N. El credea că Dana e blondă, ceea ce n-a fost niciodată. De unde ideea asta?

Ora 19. Îmi iau pilula. Dana mănîncă îngheţată de casă cu fetele!!!

16.06. Am aşteptat azi decizia Da sau BA operaţie. Apoi m-au mutat în sal. 16. Şasa paturi înghesuite cu 2 tipi ce se operează azi. De fapt doar unu, că la celălalt nu i-au găsit analizele. A venit proful cu hoarda de studenţi şi cu asistenta ce seamănă f mult cu DM, dar e un pic mai subţire şi mai holyudiană. N-am mîncat nimic în caz de. Telefon de la Dana: nu e sînge. (N. n-a înţeles că ea stă în Cluj. Cînd îi spunea să se ducă acasă, el credea că merge la Ghioroc.) Am tîmpit! Dana se luptă să doneze toţi prietenii noştri sînge să scăpăm din situaţia asta. Ida ştie încă doi doctori care poate vor dona. O să vorbesc cu studenţii, poate vor şi ei. Am mîncat şi aştept. M-am enervat. Aici sunt unii operaţi de 4 ori şi eu mi-am cam consumat răbdarea! Cred că îmi schimb şi culoarea.

M-am culcat de ciudă şi m-am „smiorcăit”! O infirmieră care pînă acum o lună jumătate lucra la o tipografie, dar pentru că a avut un atac cerebral şi era mediu toxic şi gălăgios s-a mutat aici, tot încerca să îmi acopere picioarele cu pătura. Eu tot mă descopeream. Unii chiar au grijă de mine… Celelalte infirmiere o cam iau de sus. Vine Dana după ce a trecut pe la centrul de transfuzii. Acolo nu se poate face nimic. A donat Geta, iar mîine va dona o prietenă de-a ei încă jumătate din cît e nevoie.A sunat la centru şi N. şi i s-a spus că probabil mîine vor avea cantitatea necesară. Sunt capsat pe sistem.E cam deprimant aici. Ne-am dus în curte să mai schimbăm peisajul. Era şi o mîţă mare neagră. Înapoi e la fel de deprimant.

Pe jos plînsete, aici mai puţine, dar „peisajul” e deprimant. În rest îmi vine să mănînc tot timpul. Care timp? Am convenit cu Dana că ăsta e purgatoriul şi că de mîine de la operaţie intru în paradis. Aşa să fie? Păcat că nu avem teve să ne mai lălăim anxietatea…

Noul salon: miros continuu de urină, sforăituri, tuse cu expectoraţii, telefoane ce sună cu tot atîtea tonuri cîţi bolnavi sunt în salon, infirmiere şi bolnave fumînd la capătul holului de unde ne invadează fumul, jeg, şi o budă mirositoare. Vreau să miros buda de acasă cel puţin! Am stat de vorbă cu S. care aşteaptă a patra operaţie după îndelungi investigaţii. E la a 24 zi în spital!!! I-am povestit de cîteva dintre vindecările miraculoase făcute de Isus şi nu numai.Aici toată lumea e convinsă că de la Dumnezeu putem aştepta mai mult decît de la oameni. Să vedem efectul Nu l-am văzut pe doctor azi. Au venit să-l panseze pe cel ce a apărut ultimul din sala de operaţie. Ceva semne de întrebare. A venit un doctor să-l panseze. Masa mai repede azi. Refuz de hrană: macaroane cu brînză. Nu că aşmînca aşa ceva. Le-am întrebat pe asistente cum de şi una dintre ele mi-a făcut semn că asistenta era de vină. I-au adus unul după altul pe doi operaţi şi soţia unuia dintre ei a început să plîngă. Asistenta (o babă urîcioasă ca un sergent major) s-a răstit la ea şi a făcut-o cu ou şi cu oţet. Biata femeie! I-am spus să meargă acasă să se odihnească, că o să mă rog pentru soţul ei. S-a dus. M-am rugat.

Am mîncat un kefir, piersici şi aştept operaţia ce nu mai vine.

Va urma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s