Demonul cu faţa albă (7): jurnal de spital


A venit proful. Un tip cărunt cu ochi faini şi pus pe …Schimb de amabilităţi. artă, teologie, filosofie, politică, studenţii trebuiau să aibă o gîndire proprie. Era mai relaxat. M-a întrebat cîte-n lună şi-n stele. Se duce dupămasă la nişte expoziţii. M-aş duce şi eu dar parcă mă ţine ceva… Mă duc jos să îi aduc lui Bogdan o plasă de la nişte nepoţi. Peste 10 minute apar şi ei. Proful plecase. Citesc Negulescu, Nicolaus Cusanus. Londra 1993 vacanţa de iarnă. Eram cu John şi Maureen în vizită la cineva în Londra. Eram deja pe plecate, cerul era auriu acoperit cu nori dar colorat din cauza luminilor stradale galbene. Deodată un bum puternic. Îi zic lui John: ‘That’s a bomb!’ La care John răspunde sec închizînd ochii cu o mină de om care nu poate fi contrazis: „It’s a thunder.” „Thunder in the middle of winter?” – nu mă las. Am zîmbit şi i-am spus că vom vedea la ştiri. N-a crezut. Tocmai ne urcam în maşină. Am ajuns acasă în circa un sfert de oră. Aprindem teveulşi după cîteva minute şpikeriţa spune: „We are informed that a bomb went off in City.” John să pice pe spate! N-a contat că în urmă cu trei ani eram în mijlocul împuşcăturilor şi era iarnă. A contat ce credea el, nimeni nu putea contrazice. Aşa era John. Avea totdeauna dreptate. În rest era de milioane!

A venit masa. Apoi vizititatorii. A venit Dana şi aparţinătorii lui S. Mulţi şi rubiconzi. Abia mai aveam loc. Moşul merge mai bine. Să sperăm că şi eu mă voi reface în cîteva zile. Pentru prima dată mi-a trecut prin minte că dacă fac vreo complicaţie mă duc fără probleme şi îmi imaginez figura lui N. strigînd la mine să îmi revin, iar eu spunîndu-i că nu mă mai întorc de am ajuns că-i prea fain. Interesant? Poate doar un gînd bolnav. Proful zicea că stresul la un examen, pardon, anxietatea, e mult mai mare la studenţi decît la cineva care se operează. Spune-le asta studenţilor mei! Doar o constatare. A sunat Maria să se intereseze de starea mea şi să îmi spună că are credinţa că totul se va termina cu bine.

Am condus-o pe Dana şi urcînd m-am întîlnit cu rezidentul doctorului N.. Schimb de amabilităţi după care îmi cere să-i semnez acceptul pentru operaţie. Am semnat 2 formulare ca popa: nu aveam ochelarii la mine. Din nou relache. Rezidentul mi-a spus că îmi vor mai face din nou o vizită diseară. Pînă acum s-au ţinut decuvînt. Dana mi-a spus că N. are 4 copii. Să-i trăiască şi să-i crească! Pe soţia sa o cheamă tot Dana şi amîndoi suntem Alexandru. Concidenţe?

Cina: caşcaval şi iaurt cu o pîine de la Kaufland. Scriu şi ascult Haendel. Sau invers. Apropos de faptul că N. credea la telefon că sunt foarte tînăr şi eu credeam despre el că e adolescent. La un oment dat Tony Lane, îndrumătorul meu la doctorat mi-a găsit un romîn la Oxford, la colegiul Baliol. Îl chema Alexandru nu-mai-ştiu-cum şi el mi-a sugerat să aduc un element de noutate intervievînd pe cineva în domeniu. El sugerase Bartolomeu Anania, dar cum eu nu îl puteam suferi, l-am intervievat pe Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Marea mi-a fost mirarea cînd vocea sa gravă şi domoală la redare de pe reportofon suna aidoma vocii unei femei tinere: era foarte subţire. Aşa şi eu cu N. El credea că Dana e blondă, ceea ce n-a fost niciodată. De unde ideea asta?

Ora 19. Îmi iau pilula. Dana mănîncă îngheţată de casă cu fetele!!!

16.06. Am aşteptat azi decizia Da sau BA operaţie. Apoi m-au mutat în sal. 16. Şasa paturi înghesuite cu 2 tipi ce se operează azi. De fapt doar unu, că la celălalt nu i-au găsit analizele. A venit proful cu hoarda de studenţi şi cu asistenta ce seamănă f mult cu DM, dar e un pic mai subţire şi mai holyudiană. N-am mîncat nimic în caz de. Telefon de la Dana: nu e sînge. (N. n-a înţeles că ea stă în Cluj. Cînd îi spunea să se ducă acasă, el credea că merge la Ghioroc.) Am tîmpit! Dana se luptă să doneze toţi prietenii noştri sînge să scăpăm din situaţia asta. Ida ştie încă doi doctori care poate vor dona. O să vorbesc cu studenţii, poate vor şi ei. Am mîncat şi aştept. M-am enervat. Aici sunt unii operaţi de 4 ori şi eu mi-am cam consumat răbdarea! Cred că îmi schimb şi culoarea.

M-am culcat de ciudă şi m-am „smiorcăit”! O infirmieră care pînă acum o lună jumătate lucra la o tipografie, dar pentru că a avut un atac cerebral şi era mediu toxic şi gălăgios s-a mutat aici, tot încerca să îmi acopere picioarele cu pătura. Eu tot mă descopeream. Unii chiar au grijă de mine… Celelalte infirmiere o cam iau de sus. Vine Dana după ce a trecut pe la centrul de transfuzii. Acolo nu se poate face nimic. A donat Geta, iar mîine va dona o prietenă de-a ei încă jumătate din cît e nevoie.A sunat la centru şi N. şi i s-a spus că probabil mîine vor avea cantitatea necesară. Sunt capsat pe sistem.E cam deprimant aici. Ne-am dus în curte să mai schimbăm peisajul. Era şi o mîţă mare neagră. Înapoi e la fel de deprimant.

Pe jos plînsete, aici mai puţine, dar „peisajul” e deprimant. În rest îmi vine să mănînc tot timpul. Care timp? Am convenit cu Dana că ăsta e purgatoriul şi că de mîine de la operaţie intru în paradis. Aşa să fie? Păcat că nu avem teve să ne mai lălăim anxietatea…

Noul salon: miros continuu de urină, sforăituri, tuse cu expectoraţii, telefoane ce sună cu tot atîtea tonuri cîţi bolnavi sunt în salon, infirmiere şi bolnave fumînd la capătul holului de unde ne invadează fumul, jeg, şi o budă mirositoare. Vreau să miros buda de acasă cel puţin! Am stat de vorbă cu S. care aşteaptă a patra operaţie după îndelungi investigaţii. E la a 24 zi în spital!!! I-am povestit de cîteva dintre vindecările miraculoase făcute de Isus şi nu numai.Aici toată lumea e convinsă că de la Dumnezeu putem aştepta mai mult decît de la oameni. Să vedem efectul Nu l-am văzut pe doctor azi. Au venit să-l panseze pe cel ce a apărut ultimul din sala de operaţie. Ceva semne de întrebare. A venit un doctor să-l panseze. Masa mai repede azi. Refuz de hrană: macaroane cu brînză. Nu că aşmînca aşa ceva. Le-am întrebat pe asistente cum de şi una dintre ele mi-a făcut semn că asistenta era de vină. I-au adus unul după altul pe doi operaţi şi soţia unuia dintre ei a început să plîngă. Asistenta (o babă urîcioasă ca un sergent major) s-a răstit la ea şi a făcut-o cu ou şi cu oţet. Biata femeie! I-am spus să meargă acasă să se odihnească, că o să mă rog pentru soţul ei. S-a dus. M-am rugat.

Am mîncat un kefir, piersici şi aştept operaţia ce nu mai vine.

Va urma.


Un altfel de dialog de genul Iov si prietenii. Interesant.

Nervi de Sezon

Se spune că dialogul de mai jos a fost purtat de Albert Einstein cu un profesor de filosofie. O fi, n-o fi, merită citit până la capăt.
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.
– Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţa.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoana bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face…

Vezi articolul original 1.285 de cuvinte mai mult

Alegerea pastorului


Am fost în cîteva biserici care şi-au ales pastor. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu cel vechi. Poate era într-o călătorie, poate a murit. Cert e că nu mai era acolo. Care e practica: se dă sfoară-n ţară, adică în biserici. Şi atunci se invită diverşi oameni. De obicei se vine de la sat la oraş sau la comună. Vine omul o dată, de două ori, ba cîteodată sunt invitaţi mai mulţi ca să aibă biserica din ce alege. Cem mai mult mi-a plăcut o mică biserică din USA. Ei erau puţini, dar copiii erau cam 100 sau chiar mai mult. Dar ce salar!!! 100000 pe an. Poate şi Sf Petru se gîndea să îşi refacă siviul să aplice. Curată ispită!

Şi bineînţeles că orice pastor de la „periferie” are vreo 5-10 predici bune. Nu contează dacă este el autorul, contează ce transmite! Şi poate bisericii îi place, stau de vorbă cu el şi îl angajează crezînd că e Păstorul cel bun.  Şi bine face! Apoi se ajunge şi se trece peste ceea ce majoritatea numesc „luna de miere”. După perioada asta încep să se vadă asperităţile. Asta dacă pastorul nu a pus în aplicare cele „trei lucruri pe care să le faci pentru ca fiul tău să fie ales pastor după ce mori” enunţate şi practicate de Ioan Bunaciu. Vine pastorul la comitet şi cere să i se schimbe covorul persan din casa pastorală. Apoi impune ca tonul la bătutul din palme să fie dat doar de soţia lui. Şi aşa mai departe.

Mă întreb, sincer, cum reuşeşte un proaspăt absolvent de teologie să fie pastor a doua zi dimineaţa? Nu mă îndoiesc că Pavel garanta pentru Timotei, dar atunci situaţia era cu totul alta. În 2 Corinteni ne spune despre Tit nişte lucruri care ar trebui, mă gîndesc eu, puse în practică la alegerea unui candidat pentru o astfel de slujbă: „Am trimis cu ei pe fratele nostru, a cărui rîvnă am încercat-o de atîtea ori în multe împrejurări, şi care de data asta arată mult mai multă rîvnă, din pricina marei lui încrederi în voi. Astfel fie avînd în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru, fie avînd în vedere pe fraţii noştri care sunt trimişii bisericilor şi fala lui Cristos…”

Cunoaşterea şi încercarea celui care este impus de biserică şi deci de Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea reciprocă de lungă durată şi în ocazii diferite. Doar timpul şi ocaziile diferite scot la iveală caracterulomului în a cărui mîini îţi pui la o adică viaţa. Pentru că dacă biserica nu este vorba despre viaţă şi moarte, ci despre altceva, de ce ar fi murit Cristos, ba de ce a şi înviat?

Viaţa este scurtă


Cu puţin timp înainte de a pleca de le ubeo am citit o carte scrisă de un american despre public relations. Tipul fusese operat de cancer, nu mai avea mult de trăit că nu era nici tînăr, dar a scris o carte care reprezenta experienţa lui cu PR din 50 de zile parca. Printre altele el zicea „Life is short, eat desert first! ! Asa ca am adoptat lozinca, pentru că pentru mine viaţa e mult prea scurtă să mă mai joc de-a ceva. Iniţial am crezut că lozinca are conotaţii mult mai egoiste, dar n-a fost aşa. Nu are nimic imoral, e doar dorinţa de a abandona ceea ce nu îşi place şi a face ceea ce îţi place, evident în limitele normalului.

Dar se pare că nu el a inventat zicala. Ea este atribuită unei americance, Sue Ellen Cooper, fondatoare a Red Hat Society, care a scris în Welcome cam aşa:

„When I am an old woman I shall wear purple

With a red hat that doesn’t go and doesn’t suit me.”

Aici aş vrea să fac şi eu o paranteză: în primul rînd nu am văzut nicidată care este rostul doliului la creştini. Da, îmi dau seama că există zile de plînset după ce cineva drag se duce la Domnul, dar dacă se duce la Domnul, barem să nu mai purtăm negru ca unii care nu credem că se duce la Domnul, ci putrezeşte în mormînd şi totul s-a terminat cu slujba de la groapă. Oricum eu las cu limbă de moarte, cum se zice la noi în popor că la înmormîntarea mea familia nu va purta negru, nu se vor cînta marşuri funebre şi nici nu se va face tradiţionalul priveghi. Şi nici n-am nevoie de predici lacrimogene. Nici de pastori care să dea în sus ţi în jos cu familia, biserica şi alte forme de organizare a societăţii. Clar? Nu că aş pleca pe lumea cealaltă mîine, dar e bine să se ştie! Emoticons cenzurate.

În ciuda faptului că se număra printre zicalele ei favorite, nu ea este cea care a spus-o pentru prima dată. A fost atribuită mai multor oameni faimoşi cum ar fi Katherine Hepburn, Ogden Nash şi Mark Twain.

Totuşi originalul nici măcar nu suna aşa, ci „Life is uncertain. Eat dessert first” spusă de către Ernestine Ulmer, o scriitoare foarte citată, dar cvasi-necunoscută de origine rusă, ne numele său întreg Ernestine Christine Ulmer Frank.

Deci, viaţa e prea scurtă să mi-o pierd cu nimicuri şi să pierd desertul, care e încununarea mesei. Aşa cum nu vreau să mai îmi pierd timpul cu lucruri inutile prin biserică atunci cînd desertul mă aşteaptă sus.

Demonul cu faţa albă (6): Jurnal de spital


Ca să nu mai căutaţi de ce e vorba de un demon, aici aveţi explicaţia din prima postare:

„Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc de albă. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.”

Demonii îşi schimbă înfăţişarea, vin şi pleacă. Sunt mincinoşi şi perfizi. Nu trebuie să-i crezi şi nici să le faci pe plac. Ce urmăresc? Să fi a lor.

13.06.2008 M-a cuprins panica fără explicaţii. Poate din cauză că am ajuns la partea mai nasoală a vieţii lui Rembrandt. Cine ştie? Poate şi din cauză că vecinul de pat se duce la operaţie. S-a dus. Eu luni. Şi mă chinui aici noaptea de nu pot dormi mai mult de patru ore… cred. Asta-i o tortură continuă. De fapt o să dorm mai bine după. E înspăimîntător pentru că e inexorabil.

Nu mă operează azi. Doctorul e pe altă secţie, acum e doar la vizită aici. A trecut un preot ortodox. Bătrînul a făcut pe el. Infirmierele nervoase, asistenta la fel.

Am terminat cartea despre viaţa lui Rembrandt. Un tip ciudat. Poate prea sigur de cine era. Asta l-a costat. Două soţii îngropate şi o droaie de copii înmormîntaţi în vremuri destul de tulburi. Olanda şi Amsterdamul au dus-o bine cît au fost în război cu Spania şi pînă la expirarea armistiţiului de 12 ani. Apoi au început războaiele navale cu Anglia.

Plictiseală mare aici. A sunat bătrînul Marga să se intereseze de examene. Mai încolo o să-l sun pe Florin să văd cum s-a descurcat cu supravegherea la examene. Săptămîna viitoare vor fi restanţele. Merge tot el. Probabil că peste 10 zile voi fi înstare să le corectez. Au trecut deja 2 zile în Cluj, urmează încă două fără rost apoi operaţia. Apoi peste 8 zile poate ajung acasă sau cel puţin afară din spital. Ieri au sunat Silviu şi George. Băieţi buni. E fain şi N [chirurgul]. Să sperăm că totul se termină cu bine. Dacă un grafolog ar analiza ce scriu…

Ce mi-ar place să fac acuma? Să stau pe deal şi să mă uit în zare.

Operaţia se pare că va dura între o oră şi jumătate şi trei ore. Azi a apărut şi proful. Ştie cine e şi vorbeşte ca atare. S-ar putea controla mai mult şi mai bine. Valabil şi pentru mine. Ce vrea să-mi transmită Domnul şi eu nu recepţionez?

Azi Dana o să scrie nişte emailuri despre probabila operaţie de luni. N. mi-a spus că pregăteşte masă leucocitară şi că nu se grăbeşte fiind metodic. Tună. Sper că Dana şi-a luat umbrela. Schimb de amabilităţi cu o infirmieră mai normală. Asistenta blondă e mai înţepată, cea brunetă parcă nici nu e din spital. Doctorii cu proful la vizită. Schimbăm priviri semnificative la fiecare vorbă deplasată a sa. Aşa se clonează învăţăceii.

T. [hematologul] a minţit cu neruşinare medicală: cică 1 zi analize, a doua zi operaţia şi după două zile afară, iar în şapte zile scos firele. Socoteala nouă: 1 zi analizele, stat în week-end şi abia luni (probabil) e operaţia după care stat o săptămînă sub observaţie. După aia vom vedea cum iese la socoteală. Din chestia asta se vede că şi „probabil şi ceva chimioterapie” a lui T.  e SIGUR CHIMIOTERAPIE.

L-am sunat pe Croco. N-a fost la examen.

14.06. Noapte liniştită. Prima de trei nopţi. Am putut dormi. Bătrînul e dificil, dar parcă îi merge mai bine. Bogdan a mers azi. Mai întîi cu ajutorul meu, apoi singur pînă la uşă. Sper să ajung şi eu la performanţa asta după o zi, două. Mă tot necăjeşte ideea cu linia la gît, centrala, cum îi zic ei. Am un scris alandala cal I! Nori gri de ploaie f. frumoşi. Aici şi infirmierele ce spală pe jos au lanţuri de aur la gît! Chiar şi două… Un sturz cîntă de numa-numa. Încă n-a invadat personalul de dimineaţa, de fapt de sîmbătă.

Ni s-a luat temperatura. Fără febră toată lumea. A venit şi micul dejun: puţin unt, o pîine mică feliată şi un cremvurst. Ceai. Nu e rău pentru un spital de stat.

A fost N. să mă vadă. Veşnic zîmbitor. Leucocitele la 85000. Dar asta e nesemnificativ. Şi au scăzut în ciuda abandonării regimului Favisan. A venit Dana. Trăiască prăjiturile şi îngheţata!

Pe aici toată lumea se simte bine. S. [bătrînul operat] m-a întrebat out of the blue „cum o să poată el trăi în scaun pe roţi acasă”. I-am răspuns ferm şi a adormit la loc. Sper să nu aibă gînduri suicidale. Bogdan a făcut febră. Să sperăm că îi va scădea. Mîine ar trebui să află de la N. ce e cu operaţia. Ascult muzică, desenez, citesc. Şi Otto Koenig e fantastic. Nu mă mai satur să-l ascult.

15.06. A reapărut aritmia. Stresul. Pe la 10 a dat buzna doctorul N cu rezidentul arab [aşa credeam eu din cauză că vorbea cam ciudat], asistenta şi infirmiera. I-am spus de aritmie. A cerut o pilulă de la asistentă. A năvălit alt doctor la S. Îl pansează. Se uită la creioanele mele. Toată lumea zîmbeşte cînd vede ce am făcut. A venit să se uite şi a zis să-i spun profului că şi el e artist. S-a uitat şi asistenta şi s-a entuziasmat. I-am dat de mîncare lui S. După o oră i-a dat şi infirmiera. I-a venit şi lui doctorul şi i-a spus asistentei că nu mai trebuie să-i dea nimic că dpdv chirurgical e bine. Să sperăm că aşa se va întîmpla şi cu mine. Cel puţin eu nu am peritonită şi 78 de ani. N. a zis că are o „hernie” mîine dimineaţa şi după aia urmez eu, dacă centrul de recoltare are ce îmi trebuie mie. Plus 7 zile înseamnă altă săptămînă de stat aici. Încă mă gîndesc  dacă să plec de aici direct acasă sau să stau la Cluj o zi două. Are cine să mă panseze, o să înveţe şi Dana. I-am cumpărat lui Bogdan un Gilette de la poartă. După o oră au invadat apartinătorii. O droaie de gabori cu pălării tipice. A venit să-l panseze pe Bogdan. Un du-te-vino vesel de parcă nu ar fi duminică.