Şoarecele şi pisica


Din ciclul „Recunoaşteţi autorul”:

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc
Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

Demonul cu faţa albă (13): un alt fel de feed back


În armată după fiecare aplicaţie exista o întrunire a cadrelor (a ofiţerilor) ce treceau în revistă ce a fost bine şi ce nu a fost bine în războiul simulat ce s-a încheiat. Tot aşa în viaţă, după un eveniment major e bine să faci o analiză temeinică. Cum a fost vorba de o înşiruire de evenimente, cum unele dintre ele au avut sau au presupus experienţe şi consecinţe spirituale, fiind implicaţi martori văzuţi şi nevăzuţi, am ajuns la concluzia că e necesară o concluzie la acest timp destul de lung şi chinuitor din viaţa mea, a familiei mele, a prietenilor mei ce nu au stat nepăsători la suferinţă. Într-un fel suferinţa mea a devenit suferinţa lor sau mai bine zis, a „noastră.”

O dată cu trecerea timpului constaţi cîteva lucruri pentru care nu ai fost pregătit de familie, şcoală, nici măcar de biserică, pentru că nu îţi închipui că lucruri de acest gen ţi se pot întîmpla doar ţie. Nimeni nu te pregăteşte pentru şocul devastator de care ai parte atunci cînd circumstanţele vieţii îţi depăşesc capacitatea de a înţelege, de a reacţiona, de a lupta în ultimă instanţă cu neprevăzutul ce are un caracter malefic. Chiar dacă ai trecut prin circumstanţe asemănătoare, ele nu te prea ajută pentru că viaţa nu se repetă precum o copie făcută la indigo. Viaţa nu e dotată cu opţiunea „cut and paste”!

Spre sfîrşitul perioadei de spitalizare una dintre asistente m-a tot chinuit pe cînd încerca să găsească un loc bun pentru fixarea branulei. Ca urmare i-am spus să ia o pauză, să se calmeze şi să mă lase şi pe mine în pace cam vreo jumătate de oră. M-a ameninţat că o cheamă pe doamna cutare (o altă asistentă) şi o să văd eu. Şi chiar am văzut: au venit şi din prima mi-a pus branula fără nici o ezitare, dar după jumătatea aia de oră. Dacă nu reacţionam poate şi azi mai eram acolo cu asistenta încercînd să-mi introducă acul în venă.

Dincolo de dotare, amabilitatea şi profesionalismul personalului, faptul că şi personalul insista că numai Domnul poate salva o viaţă, nu m-a făcut să mă gîndesc la această afirmaţie ca la o scuză, ci ca la o confirmare a credinţei mele în Dumnezeu. Credinţa că Isus Cristos, Dumnezeu din Dumnezeu, cel prin care s-au făcut toate lucrurile poate interveni direct în ciuda neputinţei omeneşti mi-a dat speranţa că voi ieşi viu din spital.

Aceiaşi credinţă s-a transformat în certitudine nu numai în ce mă priveşte pe mine, ci şi în ceea ce îl priveşte pe pacienţii pentru care m-am rugat. De exemplu, în ultima noapte petrecută la spital, m-am rugat şi mi-am pus mîinile peste pacientul operat căruia medici nu îi mai dădeau nici o şansă. Era ultima mea ocazie de a face ceva pentru el. Nu i-am spus nimic. Am fost externaţi împreună. Eu am plecat pe picioare, el pe targă. Cu toate acestea, după aceea am vorbit la telefon cu soţia lui, iar ulterior l-am vizitat de cîteva ori la Huedin cînd i-am dus şi un Nou Testament în limba maghiară. În cele din urmă după mai mult de un an a făcut matastază. Oare ce au păzit specialiştii pînă atunci? M-au impresionat eforturile familiei unite în faţa suferinţei, în ciuda lipselor materiale de tot felul. Mi s-a părut însă ciudat că pastorul lui reformat s-a ţinut şi departe propriul enoriaş în suferinţă.

La sfîrşitul anului şcolar 2007-2008, după ce au susţinut licenţa, studenţii de la Facultatea de Teologie Penticostală Didactică Betania m-au invitat la o mică agapă. Eram de cîteva zile acasă şi mă deplasam cu dificultate, nefiind în stare să-mi îndrept spatele din cauza cusăturii. Printre multe lucruri care s-au spus la această agapă am reţinut una dintre afimaţiile lor, care dacă nu mă înşală memoria suna cam aşa:

„Dom profesor, ne-am dat seama că după doi ani petrecuţi cu dumneavoastră noi am devenit un pic mai baptişti şi dumnevoastră un pic mai penticostal.”

Convingerea mea a fost că fiecare dintre noi am avut de cîştigat şi că de fapt fiecare ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu.

După operaţie m-a sunat decanul facultăţii care voia să fiu prezent la examenul de licenţă. Cînd a auzit unde sunt şi de ce, mi-a propus să îmi dea o primă. Citez tot din memorie, „pentru adevăratul eroism că am rămas la datorie pînă în ultima zi”, predînd şi examinînd, astfel că toţi studenţii aveau situaţia la zi. Cum nu l-am convins că nu am nevoie de bani, mai ales că mi se părea că sursa de provenienţă a banilor nu era tocmai coşer, am decis ca indiferent de valoare prima să îi revină fratelui Florin. El acceptase să supravegheze examenele mele şi îmi trimisese lucrările studenţilor ca să le corectez în spital. Am luat această hotărîre împreună cu soţia mea şi după circa două săptămîni i-am înmînat fratelui plicul cu pricina. Cum Dumnezeu poate să-l folosească şi pe dracu ca să îşi atingă scopul, am constatat că suma era mult mai mare decît cea convenită iniţial, dar am aflat de la Florin că a acoperit la fix o nevoie stringentă. Ceea ce m-a făcut să cred că am procedat corect.

În final cred că hotărîrea de a nu abandona lupta cu o boală căreia doctorii nu i-au dat de capăt, sprijinul familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu, cît şi evaluarea dinamică a situaţiilor în ciuda emoţiilor preponderent negative m-au dus unde sunt astăzi şi acum, adică mai aproape de cei în suferinţă şi de Dumnezeu. Aşa cum zicea Marie Rose Mociornitza, dacă ceea ce faci nu vine din stabilitatea pe care ţi-0 dau convingerile tale religioase, totul nu e decît goană după vînt.

Închei aşa cum am început, cu visul care i-a dat limfomului non-Hodgkin o faţă, o explicaţie care a venit la circa trei ani de la operaţie.

Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, bine făcut, dar nu obez. Se uita la mine în vreme ce urca pe scară-n sus, undeva spre stînga după un palier situat cam la jumătatea scării. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc, şocant de albă. Era îmbrăcat banal, cămaşă deschisă la culoare, un alb-cenuşiu şi pantaloni mai închişi la culoare, ceva nedefinit. Ştiam că eram în podul casei noastre, cu toate că nu semăna. Eram paralizat de o groază adîncă. Nu era frică, era ceva ce depăşeşte capacitatea de a descrie în cuvinte. Nu puteam să mă mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. N-aveam nici o putere asupra lui. A continuat să urce, în vreme ce rîdea batjocoritor cu gura pînă la urechi şi a dispărut undeva parcă sub acoperiş, fără să se mai uite la mine, acolo unde de fapt nu mai era nimic.

M-a lăsat în pace? A plecat? Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, ce s-au rugat pentru mine înainte de operaţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva, n-am mai simţit aşa ceva. Era cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.

Dar lupta nu s-a terminat, continuă. Analizele încă confirmă un procentaj anormal de limfocite.


Care sunt opţiunile cînd auzi o predică? Păi ia de aici:

Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus

Amvonul este locul de cea mai mare cinste din sala de întruniri publice a unei biserici creștine protestante și neoprotestante. Faptul acesta se vede cu ochiul liber, mai ales că este elevat deasupra oricărui alt loc din clădire, dacă nu există balcon desigur. În sinagogă și în bisericile copte amvonul este în centrul sălii, subliniind centralitatea Cuvântului proclamat. Teologic vorbind balconul este cea mai nefolositoare invenție pentru sala de închinare a unei biserici. Folosit în sinagogi pentru a despărți femeile de bărbați, și în bisericile tradiționale pentru a separa corul de enoriașii de rând, balconul are capacitatea naturală de a accentua segregarea. Nu mai vorbim de o segregare pe statut social ca la sălile de spectacole, unde lojele sunt rezervate celor cu dare de mână, o segregare pe sexe ca în sinagogă, sau o segregare pe funcții ca în bisericile tradiționale, ci vorbim de o altfel de segreagare prin care…

Vezi articolul original 1.623 de cuvinte mai mult

Mic e secerişul, mulţi sunt lucrătorii sau criza Bisericii Baptiste din România


Acest post a fost scris în data de 19 iunie 2011. Nu am găsit momentul propice pentru a-l publica. Nu cred că circumstanţele de acum ar fi mai prielnice, dar nici nu cred că mai are rost să treacă jumătate de an sau mai mult timp. Textul reprezintă cîteva dintre convingerile mele sedimentate de-a lungul anilor în ceea ce priveşte biserica baptistă. Plec de la premisa că în ultimii 22 de ani Biserica Baptistă din România nu a crescut în mod proporţional cu cît s-a investit în ea, creşterea fiind nesemnificativă în comparaţie cu perioada dinainte de 1990.

În urmă cu ceva timp îmi exprimam nedumerirea faţă de atitudinea unor fraţi consternaţi de faptul că unele Biserici baptiste de la ţară erau în pragul dispariţiei, avînd cîte trei-patru credincioşi octogenari şi atît. Mă întrebam atunci ce fel de Biserici au fost acelea şi ce se făcea, ce se întîmpla acolo. Între timp am avut o altă serie de postări în care încercam să dau glas faptului că nu trebuie să se confunde Biserica, trupul lui Cristos cu clădirea în care se întruneşte pentru cîteva ore pe săptămînă această Biserică. Deasemenea am încercat să ridic unele semne de întrebare cu privire la formalele întruniri baptiste care în loc să ia în dezbatere marile probleme cu care se confruntă Biserica şi societatea, se limitează de cele mai multe ori la alegeri din patru în patru ani, lăsînd lucrurile la voia întîmplării, adică neschimbate. Dacă ar fi să pun împreună aceste frămîntări, cred că aş putea să le comasez în cîteva rînduri pe care vreu să mi le exprim cît mai tranşant şi deschis.

Azi am auzit că în judeţul Arad se închid două biserici baptiste, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la o reformulare a unuia dintre versetele Noului Testament, după cum arată titlul acestei postări. Care ar fi explicaţiile pentru o astfel de stare de fapt? În principal cred că sunt patru mari probleme cu care se confruntă Biserica Baptistă din România:

1. Biserica Baptistă din România a abandonat principiul ucenicizării, accentul fiind pus pe mărirea numărului de enoriaşi, ce nu au trecut printr-un proces de ucenicizare.

Enoriaşii baptişti nu au deveni creştini maturi capabili să ia decizii personale de mare importanţă spirituală. Ei nu sunt încă capabili să perpetueze procesul transmiterii Evangheliei şi să facă ucenici.

Înainte de 1990 făceam parte dintr-un grup în care primii ucenici ai Navigatorilor au schimbat multe, prioritatea grupului fiind procesul de ucenicizare. Se făcea studiu biblic, se dădea socoteală de cum îţi trăiai viaţa, se vizitau biserici, ocazional existau întruniri în grupuri pe diverse subiecte, se predica, se evangheliza, se discuta cu „lumea”, se acorda ajutor, se citeau cărţi împreună, se împărţeau riscurile. În biserică apăruse un suflu nou, lucrurile nu se întîmplau la întîmplare. Cu toate acestea în ziua de azi această Biserică este tot mai neimplicată, tot mai pustie.

2. Biserica Baptistă din România s-a angajat într-un proces extensiv de educaţie a credincioşilor săi care nu are legătură cu procesul de ucenicizare întreprins de Domnul Isus Cristos, ci cu scoaterea pe bandă rulantă a unor credincioşi neimplicaţi şi obedienţi şi a unor pastori care să ocupe amvoanele unor clădiri care poartă numele de biserică.

La scurt timp după revoluţie existau atât de puţini pastori, încît la un moment dat unui pastor îi reveneau chiar şase biserici. Pentru a lichida această situaţie cele două instituţii baptiste de învăţămînt superio, una din Bucureşti şi alta din Oradea au început să scoată tot mai mulţi absolvenţi în pastorală, fiind posibil şi învăţămîntul la fără frecvenţă (f.f.). Din 1994 pînă în prezent (n.a. 2011) au apărut 18 noi generaţii de pastori, absolvenţi de litere, asistenţă socială, muzică şi (cîteva de) didactică. Din nefericire aceştia nu au fost educaţi în spiritul ucenicizării întreprinse de Cristos şi foarte puţin în cel al misionarismului. Ca urmare, absolvenţii secţiilor duble (teologie-litere, muzică, asistenţă, didactică) nu şi-au adus aportul în primenirea Bisericii, ci au devenit în mare parte „consumatori şi producători de programe” ecleziale.

Acei „lucrători”, absolvenţii de teologie pastorală mult aşteptaţi au apărut, dar impactul lor a fost neglijabil sau aproape nul, datorită faptului că între aceştia şi procesul natural, biblic, de ucenicizare, nu a existat o simbioză benefică pentru biserică. În schimb ei s-au dedicat activităţii pompieristice de rezolvare a problemelor ce ţin de rutina Bisericii. Din această cauză, cu toate că erau tot mai mulţi lucrătorii, impactul acestora la ţintă a fost neglijabil pentru că majoritatea lor nu s-a au devenit acei lucrători de care pomenea Isus.

3. Biserica Baptistă din România a pus accentul pe tradiţia sa, pe alianţele cu alte biserici din străinătate şi pe multiplicarea de literatură de factură creştină care nu a avut prea mare  legătură cu specificul naţional, cultural, social al poporului român, aducînd şi promovînd tipare ce i-au îndepărtat mai degrabă decît i-a apropiat pe cei care ar fi dorit să ducă o viaţă spirituală în ascultare de Domnul şi de Cuvînt.

Manualul clasic al creştinismului pe înţelesul tuturor, Scriptura, a fost înlocuită cu false reţete de succes. De la „Evanghelizere masivă” la zecile de cărţi, majoritatea de factură americană, împreună cu misionari coreeni, americani, germani, britanici, infuzia de materiale şi metode străine nu au avut efectul scontat, astfel că în ciuda importului de lucrători şi a unui „seceriş mare”, acesta a devenit tot mai mic, astfel că Biserica Baptistă din România se micşorează pe zi ce trece. Cu excepţii minime teologia baptistă nu a intrat în dialog cu teologiile ortodoxe, catolice sau luterane şi reformate, astfel că absenţa dezbaterii teologice Bisericile nu a cauzat explozia Bisericii, ci impolzia ei, aceasta fiind preocupată mai ales de apărarea propiilor ziduri şi tradiţii, nu de transformarea în asemănarea lui Cristos sau de iniţierea unui dialog teologic.

4.  Biserica Baptistă din România a devenit tot mai dependentă de cler, implicarea laicilor în vestirea Cuvîntului şi luarea deciziilor fiind neglijabilă.

Dacă Mărturisirea de credinţă baptistă susţine (în teorie) că baptiştii nu au cler acest lucru nu este adevărat (în practică). Există biserici în care cei ce predică sunt doar pastorul sau pastorii, el/ei impunînd luarea unor decizii vitale pentru Biserică. De cele mai multe ori pastorul nu locuieşte cu turma, nu a fost ales din biserica locală care i-a observat darul, integritatea şi dedicarea. El este absolventul unei forme superioare de învăţămînt, darul său de pastor nu a fost confirmat de-a lungul timpului în mod natural de biserică. Dimpotrivă,  el a convins biserica printr-o campanie fulger că el este lucrătorul mult aşteptat pomenit de Isus. Pastorul profesionist domină Biserica baptistă astfel că acest tip de credincios specializat pe acest job este singurul care compune comitetul comunităţii baptiste locale, un lucru absolut anormal care în ciuda polarizării existente în grup lasă să se vadă o atitudine de castă vis-à-vis de restul credincioşilor.

Din această cauză s-a creat o prăpastie între baptistul de rînd şi pastorul care este privit în mod fals ca un alt tip de creştin, mai special, mai aproape de Domnul.


Ce înseamnă să fi baptist „normal” ne spune clar Eugen Matei.

Chibzuieli

Considerați ca grupare creștină, baptiștii constituie un segment semnificativ al creștinismului contemporan. Se estimează că sunt aproximativ 35-38 de milioane de baptiști în lume (Vezi de exemplu W.H. Brackney, The A to Z of the Baptists, The Scarecrow Press Inc., 2009, p. xliii), acest număr incluzând doar cei ce au profesat un act de credință prin botez, fără a număra familii întregi, ca în bisericile tradiționale.

Ca mișcare creștină originea baptiștilor este trasată în mișcarea Puritan-separatistă din prima parte a sec. xvii în Anglia, cu puternice influențe anabaptist-pietiste de pe continent. În inima acestei mișcări stă principiul că religia este o chestiune în primul rând între om și Dumnezeu, și că Biserica este constituită din acei oameni care se angajează într-o relație directă cu Dumnezeu prin Hristos, fiind iertați și transformați de El, ca să trăiască pentru El, în legământ cu toți cei ce împărtășesc o astfel relație. Astfel, în…

Vezi articolul original 1.105 cuvinte mai mult


Nu vă strîngeţi comori pe pămînt…

Cu drezina

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult


Radu Mureşan aşa cum a fost

Popasuri cu rost...

Pentru mine au fost doar 3 săptămâni în care am fost foarte aproape de Radu, adică am dormit în aceeasi cameră, am mâncat la aceeasi masă, am avut activităti comune în timpul zilei, si mi-e asa de greu să mă despart de el. Ce să zică atunci cei care i-au fost alaturi ani de zile la RVE Cluj sau înainte de 1995 la A.C.C. Samariteanul? Dar mai ales, ce poate să fie în inima sotiei lui, a copiilor si a mamei?

Din proprie experientă pot să spun că există în asemenea momente, o taină a mângâieri, a păcii, dincolo de orice pricepere omenească.

Întristarea noastră e mare într-o asemenea situatie, dar nu e la fel cu a celor care n-au nădejde. Mângâierea dată de Domnul prin Duhul Sfânt e reală, si mă rog să le-o dăruiască din plin si celor rămași din familie: sorei Anastasia, lui Cleo, Miriam, Casandra, Stefan…

Vezi articolul original 42 de cuvinte mai mult

Minunea care nu a mai venit


Cu toate că cei mai înverşunaţi atei nu cred în minuni, toată lumea aşteaptă, cel puţin o dată-n viaţă să aibă parte de o minune. Ne-am  obişnuit să folosim minunea pentru a exprima ceva foarte plăcut dar neobişnuit aşa că multe ori îi auzim pe semenii noştri spunînd că ceva a fost „Minunat!”

Dar dincolo de asta au existat şi există minuni care nu se mai produc sau care nu vin. E caraghioasă exprimarea, dar asta e realitatea. Începînd din Eden, cînd Adam şi Eva ar fi vrut să aibă parte de o minune, să dea timpul înapoi, pînă la Iuda care ar fi vrut să oprească răstignirea prin minunea coborîrii legiunilor de îngeri, începutul apocalipsei şi a împărăţiei de 1000 de ani cu Isus ca împărat a lui Israel.

Dar, există minuni pe care le aşteptăm azi şi le aşteptăm degeaba. Eram copil cînd mi-am dorit să se producă o minune şi să se dărîme spitalul de copii ca să nu mai fiu internat. Spitalul e şi acum în acelaşi loc. Am iubit o fată frumoasă şi deşteaptă şi am aşteptat o minune ca să fim împreună. Culmea că am ajuns împreună. Dar n-a fost o minune. A fost o minune că nu m-am însurat cu ea. Dar dincolo de minunile aşteptate şi întîmplate, fiecare avem experienţe de acest gen, în cele mai diverse domenii. Pentru că trăim gîndind astfel sau pentru că Dumnezeu vrea să ne facă o surpriză?

Radu nu a mai apucat minunea care o aştepta, atît el cît şi noi.

Dar asta nu ne face să nu mai credem că Domnul nu mai are alte minuni pentru noi! Dacă Dumnezeu e Dumnezeu şi e viu, minunile sale vor fi ele vii!

Dac-ar fi după mine!


L-am auzit pe un renumit vorbitor american după ce ne-a pus să vizionăm primele zece minute din Saving Privat Ryan povestindu-ne despre pastorul său John Cutare, şi spunîndu-ne că s-a sinucis din cauza suprasolicitării pe cînd lupta pentru Domnul. „He died on the beach”  sau „A murit pe plajă” ca şi americanii ce debarcaseră în Normandia. Nimic mai greşit. Soldaţii ăia nu s-au sinucis din cauza stressului, ci au luptat şii au fost omorîţi de inamic!

Cum să aduci un omagiu unui om ce şi-a luat viaţa pe timp de pace datorită alegerilor ce le-a făcut şi să-l compari cu unul care a mers la luptă în faţa vrăjmaşului, unul care şi-a vărsat sîngele pentru o cauză nobilă? Dacă ar fi fost după mine nu aş fi folosit această alăturare oarecum ilegitimă.

dar,

Dac-ar fi după mine aş institui o gardă de onoare militară lîngă sicriul fratelui meu Radu Mureşan, în ţara asta creştină ce se numeşte România.

Dac-ar fi după mine i-aş acoperi cu flori trupul ce merge pe ultimul drum în curînd.

Dac-ar fi după mine aş da ordin ca o fanfară militară să intoneze altceva decît marşuri funebre.

Dac-ar fi după mine aş da ordin ca sicriul să fie însoţit la cimitir de o gardă militară.

Dac-ar fi după mine la coborîrea sicriului în ţărînă aş trage 21 de salve de artilerie în onoarea fratelui meu căzut la datorie pe cîmpul de misiune.

Dac-ar fi după mine aş intona imnul naţional pentru un erou care şi-a dat viaţa pentru un ideal.

Dac-ar fi după mine le-aş asigura copiilor şi soţiei o pensie decentă pentru că şi-a dat viaţa în slujba Lui.

Dac-ar fi după mine…

De ce nu mai sunt de acord…


Păi nu mai sunt de acord din mai multe motive. Cu ce? Cu multe, dar de ceva timp nu mai sunt de acord că atunci cînd nu şti ce să faci, cînd eşti într-o dilemă, “să îţi închipui ce-ar face Isus”!

Cum aşa frate? Păi, nu mai pot. Nu mai pot să fiu de acord. Asta nu înseamnă că nu am aplicat şi eu cîndva această “metodă”. O fi bună pentru început. Nu chiar aşa de bună, dar în lipsa alteia mai acătării, bună-i şi asta. Mi s-a spus “închipuieţi ce ar face Isus în locul tău: îl vezi pe Isus stînd la coadă la lapte?” Asta era pe vremea cînd se stătea la coadă de la ora 5 dimineaţa pînă la 8. Păi mi-l pot închipui! Dar, poate un frate mai înstărit nu şi-l poate închipui, că plăteşte pe altul să stea la rînd sau un altul e bolnav şi nu poate cu nici un chip să stea în frig şi asta îi taie imaginaţia. Acuma cine şi-l închipuie mai bine pe Isus? Asta ca să nu recurgem nişte alegeri mai tari!

 De ce ar fi trebuit să mi-l închipui pe Isus în orînduirea comunistă, cea a socialismului multilateral dezvoltat, a marşului spre progres şi civilizaţie, a înaintării nestăvilite spre visul de aur al întregii omeniri, spre comunism” – căci cu asta ne abureau cei de la conducere – tăcînd din gură şi limitîndu-mi credinţa la cele patru ziduri ale “bisericii”? Nu trebuia să mi-l imaginez pe Isus curăţind Biserica sa aşa cum a curăţit templul de la Ierusalim sau să mi-l închipui pe Isus înfierîndu-i pe toţi ticăloşii timpului meu, pe profitorii sistemului creştin, pe cei al sistemului de autoritate şi apărînd pe cei mici şi obidiţi?

 Cred că în spatele acestei metode deloc infailibile se ascund cîteva capcane. În primul rînd nu se face apel la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci la o reacţie pur emoţională. Cum aş putea să mi-l închipui pe Isus conducînd un Rolls Royce şi nu un Trabant sau doar pasager la comun într-un autobuz?

 Ar trebui să mi-l închipui pe Isus înghesuit într-o garsonieră confort III sau lăfăindu-se într-o vilă cu 250 de metri pătraţi, baie cu jacuzzi, aer condiţionat şi piscină? Mi-e greu să fac şi asta! Îl văd pe Isus deschizînd un cont la bancă? Dar avînd mai multe maşini? Sau dacă mă căsătoresc, cum mi-l închipui? O ia pe fata bogată, pe aia frumoasă sau pe aia slută? Sau pe gigoloul ce poate îl va pocăi, pe sfîntul cartierului ce promite sau pe pastorul deja ordinat cu pile? Astea erau unele dintre dilemele mele la care am renunţat pentru că nu mai sunt de acord cu “metoda”.

 Dintr-un alt punct de vedere de ce ar trebui să fac eu efortul subiectiv de a mi-l imagina pe Isus gonind cu peste 100 la oră, cu părul vopsit albastru, cu un costum închis la culoare sau cu mita în mînă, manevrînd murdar în ceea ce este denumit tipic “politică bisericească”, cînd ar fi mai simplu, mai eficient şi mai onest, ca să nu spun creştineşte, să mă imaginez pe mine în locul lui. Deci nu ce ar face Isus în locul meu, ci ce aş face eu în locul lui. Responsabilitatea în ultimă instanţă e a mea, e personală şi îmi aparţine!

 Ce aş face eu în locul lui Isus avînd în vedere ce a făcut el dintotdeauna aşa cum ne spun Evangheliile? Printre altele a stat la masă cu păcătoşii, a băut vin (spre deosebise de Ioan Botezătorul care nu a băut vin), s-a rugat mult, i-a lăudat pe cei ce făceau binele, a spus adevărul, n-a fost lacom, i-a ridiculizat pe conducătorii religioşi ai timpului său dar nu şi pe romani, nu a dat un ban pe Templu, ci i-a prezis demolarea şi înlocuirea cu trupul său şi altele de acest gen. De ce nu fac asta? Păi eu am început.

 Dar ca să răspund totuşi la întrebare, pot spune că nu se face asta pentru că e mult mai greu. În schimb e mult mai uşor, mai comod să îţi limitezi pur şi simplu opţiunile de a-l vedea pe Isus făcînd o mie şi unu de lucruri “periculoase” şi ai scăpat.

 Doar nu ai fi nebun să îl vezi pe Isus atrăgîndu-i atenţia poliţistului care ia mită! Păi aşa ceva vrem noi? Noi vrem linişte, unitate, pace şi armonie! Şi cum mai poţi să-l  evanghelizezi pe poliţistul pe care l-ai confruntat? Te mai primeşte el cu Cuvîntul? Hai na! Doar nu o să te pui tu de-a curmezişul unui sistem putred de corupt! Nu acum şi aici e vremea şi locul să amintim de sare, de lumină, de adevăr…cînd vom avea condiţii mai favorabile, la “evanghelizare”… Rili?

 Mă întreb de ce oare o fi avut Ioan Botezătorul aşa succes de veneau ăi de sus să-l consulte în deşert, pe acest excentric vegetarian mai mult dezbrăcat decît îmbrăcat? Mă şi mir! Cine ştie, unii zic că de fapt nu tot ce scrie în Evanghelii e adevărat…  Chiar? Şi eu care eram naiv şi credeam tot textul Scripturii! De exemplu ăla cu “nu vă faceţi comori pe pămînt” sau ăla cu “Eu sunt calea adevărul şi viaţa”…

Pilda caprei cu trei iezi


A fost acum un secol şi ceva un moldovean hîtru pe nume Ion Creangă. Din partea mea putea să îl cheme şi John Branch că nu numele contează. Ambiţia mamei sale era să ajungă popă. Dar n-a fost să fie aşa. A ajuns doar învăţător, dar a ajuns să povestească cu prietenii săi. Şi ce prieteni a avut! Oricare dintre noi l-ar fi invidiat.

Personajele povestirilor lui erau foarte diverse: ţărani, boieri, draci, soldaţi, popi, soacre şi alte animale, cam din acelea care îşi fac veacul printre noi. Parcă în fundal se aude o melodie: „Sfîrşitul veacului trăim, cu… ” Printre aceste animale erau capra cu trei iezi şi lupul.

Ca şi Ion Creangă, am şi eu nişte prieteni, parcă şi nişte iezi. Un lup, doi se mai găsesc pe undeva… Cine vrea să fie fierarul?

Deci, să o luăm pe româneşte de la cap, de acolo de unde se împute peştele:

Capra le dă celor trei iezi ai săi o educaţie clară şi benefică: nu faceţi cutare lucru, că n-o fi bine! Şi le cîntă recomandîndu-le să facă lucrul acela doar dacă îi aud şi îi recunosc glasul. Parcă ar semăna cu pilda păstorului cel bun din oarecare evanghelie… Probabil că am vedenii auditive! În fine, preocupată de siguranţa micuţilor iezi, capra (oare o fi aceiaşi capră din pilda ţăranului înţelept şi pilda ţăranului viclean? nu se poate!) le aminteşte de pericolul care pîndea numai la plecarea ei: lupul! (oare o fi acelaşi lup? cred că am devenit paranoic!)

Lupul ăsta avea o caracteristică: putea face rău numai celor mici şi neajutoraţi, numai atunci cînd nu îl vedea nimeni. Acuma că tot am spus asta, parcă lupul nici nu era chiar aşa de rău, că tare seamănă a om. Aşa face şi omul: cînd nu-l vede nimeni şi dacă victimele lui sunt neajutorate, se dezlănţuie! Cam ca la pogromul din Iaşi din iunie 1941.

Şi cum capra pleacă la mol să facă aprovizionarea, lupul profită de situaţie şi începe să cînte pe limba lui iezilor să îi deschidă uşa. Că doar n-or fi proşti! Chiar şi o găină beată şi-ar fi dat seama fără să se uite pe geam că interpretul şlagărului bun de descuiat uşi nu ar fi cîştigat concursul Eurovizion nici dacă ar fi fost din Patagonia! Căzînd la repetiţia cu public, adică cu grupul, lupul nostru se duce să îşi ascută vocea la un specialist în domeniu: la un om. Ce sau cine l-o fi pus şi pe ăsta să-l ajute pe animal? Era naiv şi îşi făcea doar meseria! Oare cu cît sau cu ce o fi plătit lupu? N-are contează!

Deci, cu dinţii acordaţi, cu muşkii încordaţi, cu textul învăţat, cu ockii bulbucaţi  şi cu avantajul că a tras concluziile dintr-o repetiţie laiv, lupul se duce să îşi arate profesionalismul în faţa mititeilor inocenţi. Inocenţi, inocenţi, dar nu au fost ei şcolarizaţi de mama? Ba da, dar degeaba! Şi unde pui că iedul cel mare, îmi scapă numele, sare să-i deschidă lupului uşa, confundîndu-l cu mama. Cel mijlociu nu avea nci el un auz muzical prea bine dezvoltat aşa că, ambii au căzut victimă lupului. Mititelul, ce lua lecţii de vioară sau pian, cu un auz mai fin, reuşeşte să se ascundă sub horn şi sscape. Probabil că era şi negru la culoare, că nici lupul nu era chior!

Cînd vine capra, durere mare. Nu sună la 112 că era prea tîrziu, ci face ceva ce nu recomand nimănui să facă: se răzbună.

Dar capra asta nu era proastă! Era abilă. Trecînd peste detaliile macabre demne de masacrul lui Charles Manson din secolul trecut, capra îl cheamă pe cumătru lup la pomană. Deci nu era vorba de o capră baptistă, nici de un lup penticostal!

Şi pe cînd se delecta cu mîncare chinezească, indiană, cu hotdoguri şi cării, lupul dispare în cuptorul ce îi era parcă predestinat din veşnicie. Ce l-a adus aici? Păi ce l-a mînat la prima şi la a doua vizită: un instinct primar, cel de conservare – îi era pur şi simplu foame! Dar n-a ştiut că aşa ceva nu se face? Poate a ştiut, poate n-a ştiut, dar  era lup, nu vegetarian! Interesant, dar păstorul, ăăă, capra, n-a prevăzut situaţia asta? NU!

Capra şi iedul cel mic se uitară cum lupul se perpeleşte de viu şi îi fac o ultimă urare, căci între cei de sus şi lup era o prăpastie ce nu se putea trece şi un foc ce avea să-l mistuie pe păcătos. Cred că Creangă ăsta nu a prins doar muşte cu ceaslovul în copilărie. Ştia el ce ştia…

Morala 1

Vestea proastă e că aproape toţi cădem la pilda asta.

Morala 2

Vestea Bună e că lupul e prost şi doar el cade în focul veşnic!


Şi eu!

Perfectio in Spiritu

Capodopera lui Fiodor Dostoievski, Frații Karamazov, începe cu o scenă ciudată și inexplicabilă. Vă rog să mă credeți că acum am priceput mai mult decât acum câțiva ani, ceva din semnificația ei.

Starețul Zosima era duhovnicul din împrejurimi, un om dedicat cu viața și sufletul lui Dumnezeu în totalitate.Zosima era un sfânt în viață, și urma după moartea sa, să intre în rândul sfinților.Era îmbătrânit de zile și toți, inclusiv el, aștepta obștescul sfârșit. Era,și poate este, în cultura tradițională răsăriteană știut faptul că sfinții nu putrezesc, ba mai mult decât atât, nici mirosul putrefacției nu-și face prezența. Iată textul:

Abia ce se luminase de ziuă, și dinspre oraș – ca și cum abia ar fi așteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioșii veniți cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasăminte în nădejdea că trupul neînsuflețit va dobândi fără zăbavă harul de…

Vezi articolul original 247 de cuvinte mai mult


Ultimele ştiri despre Radu Mureşan via blogul lui Horvath Liviu

Perfectio in Spiritu

Este aproape 1 A.M., și abia am sosit acasă.Sâmbătă dimineața am ieșit din turere de noaptea, iar ieri, și săptămâna care urmează am liber. Azi pe la 17 am ajuns la Radu nost, unde l-am găsit pe fratele nostru Silvian Guranda, care îi făcea masaj picioarelor suferinde ale lui Radu.
Ne dăm seama că și rinichii sunt afectați, nu mai funționează normal; ne dăm seama asta văzând picioarele umflate vizibil, iar mai jos de gambe corpul elimină continuu apă, sau ceva lichid organic transparent . Asta îl deranjează, pe lângă lispa de aer(dispneea) și astenia(lipsa de putere) cauzată de nesomnul și stresul enorm acumulat în săptămâna ce a trecut.
Medical vorbind facem totul, ba chiar mi-am propus să mă ocup, zi și noapte chiar și de „chichițe”. Îi dăm în continuare NORADRENALINĂ pentru a ajuta inima să pompeze în corp sânge; este inotropul ideal care-l dăm în infecții…

Vezi articolul original 1.222 de cuvinte mai mult

Ce facem cu monştri?


În urmă  cu ceva timp Rene Descartes afirma în împrejurări care îmi scapă că „Somnul raţiunii naşte monştri”. Francisco Goya a pictat un tablou care exemplifică de minune această constatare lucidă a filosofului francez. Nu aş vrea să analizez compoziţia maestrului, dar dincolo de puţina sa imaginaţie şi de culorile sumbre, vreau să atrag atenţia la altceva. Sunt de acord cu afirmaţia şi cred că doar un orb sau un om anormal ar putea susţine contrariul, că somnul raţiunii produce ceva extraordinar de frumos şi de bun.

Expresia lui Descartes a fost preluată de-a lungul timpului dar nu aş vrea să intru într-o polemică cu cei care susţin raţiunea în detrimentul credinţei sau invers. E clar că dacă cineva nu uzează de judecată, de raţiune, şi persistă pe această cale, va avea de a face cu ceva abominabil.

Indiferent de domeniu. Am văzut asta mai ales în politică şi religie. De ce aici? Pentru că în ambele domenii este vorba de putere. Indiferent de ce religie era vorba, chiar şi de pacificul budism, atunci cînd raţiunea a aţipit, au existat sute de mii de victime. În ceea ce priveşte politica nu pomenesc decît două exemple: comunismul şi fascismul. Ambele au făcut milioane de victime. Aceste victime i-au făcut pe unii oameni să îşi dea seama că trebuie să existe nişte organisme superioare, suprastatale şi suprareligioase pentru ca raţiunea să nu mai doarmă atît de mult încît omenirea să fie nevoită să numere milioane de morţi.

Dar dincolo de acesta aş încerca o abordare într-o direcţie nouă: constatăm că raţiunea a adormit, constatăm că avem de-a face cu nişte monştri, se pune întrebarea: „Ce e de făcut?”

1. Putem dormi mai departe, n-avem ce face, destinul, soarta este implacabilă. Plătim pentru că am aţipit în post aidoma santinelei ce se lasă gîtuită de un duşman tăcut.

2. Ne trezim şi luptăm, pentru că este în joc nu numai viaţa noastră şi a familiilor noastre, ci viaţa prietenilor la care ţinem, valorile şi principiile care, vrînd-nevrînd, ne definesc.

Mă întreb de ce nu au tăcut, de exemplu, cei ce au făcut posibilă apariţia cărţii „Răscumpărarea memoriei”. E drept că unii vor un recurs la Răscumpărarea memoriei. Cred că au tot dreptul să recurgă la ea! Ba chiar să înveţe limba română la bătrîneţe.

Mă întreb cînd în bisericile noastre baptiste şi penticostale vor începe să se trezească cei care nu văd adevărul, cei ce sunt victimele unora care afişează minciuna şi o preamăresc în numele lui Isus Cristos. Oare de ce o fi zis Fiul lui Dumnezeu „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Nu putea să spună pentru liniştirea cugetelor tuturor „Eu sunt o cale, un adevăr şi o viaţă?” sau poate „Eu nu sunt Adevărul, ei sunt?” Nu era mai simplu să doarmă ca şi ucenicii în ceasul din urmă?

Dacă somnul raţiunii naşte monştri, oare ce s-ar fi întîmplat dacă Isus în loc să se roage ar fi aţipit şi el? Dar pînă la urmă învierea lui Mesia a demonstrat că monstru cel mare a fost înfrînt. Perfect! Cum rămîne însă cu monstruleţii care au mai rămas pe lîngă noi?