Demonul cu faţa albă (13): un alt fel de feed back


În armată după fiecare aplicaţie exista o întrunire a cadrelor (a ofiţerilor) ce treceau în revistă ce a fost bine şi ce nu a fost bine în războiul simulat ce s-a încheiat. Tot aşa în viaţă, după un eveniment major e bine să faci o analiză temeinică. Cum a fost vorba de o înşiruire de evenimente, cum unele dintre ele au avut sau au presupus experienţe şi consecinţe spirituale, fiind implicaţi martori văzuţi şi nevăzuţi, am ajuns la concluzia că e necesară o concluzie la acest timp destul de lung şi chinuitor din viaţa mea, a familiei mele, a prietenilor mei ce nu au stat nepăsători la suferinţă. Într-un fel suferinţa mea a devenit suferinţa lor sau mai bine zis, a „noastră.”

O dată cu trecerea timpului constaţi cîteva lucruri pentru care nu ai fost pregătit de familie, şcoală, nici măcar de biserică, pentru că nu îţi închipui că lucruri de acest gen ţi se pot întîmpla doar ţie. Nimeni nu te pregăteşte pentru şocul devastator de care ai parte atunci cînd circumstanţele vieţii îţi depăşesc capacitatea de a înţelege, de a reacţiona, de a lupta în ultimă instanţă cu neprevăzutul ce are un caracter malefic. Chiar dacă ai trecut prin circumstanţe asemănătoare, ele nu te prea ajută pentru că viaţa nu se repetă precum o copie făcută la indigo. Viaţa nu e dotată cu opţiunea „cut and paste”!

Spre sfîrşitul perioadei de spitalizare una dintre asistente m-a tot chinuit pe cînd încerca să găsească un loc bun pentru fixarea branulei. Ca urmare i-am spus să ia o pauză, să se calmeze şi să mă lase şi pe mine în pace cam vreo jumătate de oră. M-a ameninţat că o cheamă pe doamna cutare (o altă asistentă) şi o să văd eu. Şi chiar am văzut: au venit şi din prima mi-a pus branula fără nici o ezitare, dar după jumătatea aia de oră. Dacă nu reacţionam poate şi azi mai eram acolo cu asistenta încercînd să-mi introducă acul în venă.

Dincolo de dotare, amabilitatea şi profesionalismul personalului, faptul că şi personalul insista că numai Domnul poate salva o viaţă, nu m-a făcut să mă gîndesc la această afirmaţie ca la o scuză, ci ca la o confirmare a credinţei mele în Dumnezeu. Credinţa că Isus Cristos, Dumnezeu din Dumnezeu, cel prin care s-au făcut toate lucrurile poate interveni direct în ciuda neputinţei omeneşti mi-a dat speranţa că voi ieşi viu din spital.

Aceiaşi credinţă s-a transformat în certitudine nu numai în ce mă priveşte pe mine, ci şi în ceea ce îl priveşte pe pacienţii pentru care m-am rugat. De exemplu, în ultima noapte petrecută la spital, m-am rugat şi mi-am pus mîinile peste pacientul operat căruia medici nu îi mai dădeau nici o şansă. Era ultima mea ocazie de a face ceva pentru el. Nu i-am spus nimic. Am fost externaţi împreună. Eu am plecat pe picioare, el pe targă. Cu toate acestea, după aceea am vorbit la telefon cu soţia lui, iar ulterior l-am vizitat de cîteva ori la Huedin cînd i-am dus şi un Nou Testament în limba maghiară. În cele din urmă după mai mult de un an a făcut matastază. Oare ce au păzit specialiştii pînă atunci? M-au impresionat eforturile familiei unite în faţa suferinţei, în ciuda lipselor materiale de tot felul. Mi s-a părut însă ciudat că pastorul lui reformat s-a ţinut şi departe propriul enoriaş în suferinţă.

La sfîrşitul anului şcolar 2007-2008, după ce au susţinut licenţa, studenţii de la Facultatea de Teologie Penticostală Didactică Betania m-au invitat la o mică agapă. Eram de cîteva zile acasă şi mă deplasam cu dificultate, nefiind în stare să-mi îndrept spatele din cauza cusăturii. Printre multe lucruri care s-au spus la această agapă am reţinut una dintre afimaţiile lor, care dacă nu mă înşală memoria suna cam aşa:

„Dom profesor, ne-am dat seama că după doi ani petrecuţi cu dumneavoastră noi am devenit un pic mai baptişti şi dumnevoastră un pic mai penticostal.”

Convingerea mea a fost că fiecare dintre noi am avut de cîştigat şi că de fapt fiecare ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu.

După operaţie m-a sunat decanul facultăţii care voia să fiu prezent la examenul de licenţă. Cînd a auzit unde sunt şi de ce, mi-a propus să îmi dea o primă. Citez tot din memorie, „pentru adevăratul eroism că am rămas la datorie pînă în ultima zi”, predînd şi examinînd, astfel că toţi studenţii aveau situaţia la zi. Cum nu l-am convins că nu am nevoie de bani, mai ales că mi se părea că sursa de provenienţă a banilor nu era tocmai coşer, am decis ca indiferent de valoare prima să îi revină fratelui Florin. El acceptase să supravegheze examenele mele şi îmi trimisese lucrările studenţilor ca să le corectez în spital. Am luat această hotărîre împreună cu soţia mea şi după circa două săptămîni i-am înmînat fratelui plicul cu pricina. Cum Dumnezeu poate să-l folosească şi pe dracu ca să îşi atingă scopul, am constatat că suma era mult mai mare decît cea convenită iniţial, dar am aflat de la Florin că a acoperit la fix o nevoie stringentă. Ceea ce m-a făcut să cred că am procedat corect.

În final cred că hotărîrea de a nu abandona lupta cu o boală căreia doctorii nu i-au dat de capăt, sprijinul familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu, cît şi evaluarea dinamică a situaţiilor în ciuda emoţiilor preponderent negative m-au dus unde sunt astăzi şi acum, adică mai aproape de cei în suferinţă şi de Dumnezeu. Aşa cum zicea Marie Rose Mociornitza, dacă ceea ce faci nu vine din stabilitatea pe care ţi-0 dau convingerile tale religioase, totul nu e decît goană după vînt.

Închei aşa cum am început, cu visul care i-a dat limfomului non-Hodgkin o faţă, o explicaţie care a venit la circa trei ani de la operaţie.

Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, bine făcut, dar nu obez. Se uita la mine în vreme ce urca pe scară-n sus, undeva spre stînga după un palier situat cam la jumătatea scării. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc, şocant de albă. Era îmbrăcat banal, cămaşă deschisă la culoare, un alb-cenuşiu şi pantaloni mai închişi la culoare, ceva nedefinit. Ştiam că eram în podul casei noastre, cu toate că nu semăna. Eram paralizat de o groază adîncă. Nu era frică, era ceva ce depăşeşte capacitatea de a descrie în cuvinte. Nu puteam să mă mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. N-aveam nici o putere asupra lui. A continuat să urce, în vreme ce rîdea batjocoritor cu gura pînă la urechi şi a dispărut undeva parcă sub acoperiş, fără să se mai uite la mine, acolo unde de fapt nu mai era nimic.

M-a lăsat în pace? A plecat? Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, ce s-au rugat pentru mine înainte de operaţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva, n-am mai simţit aşa ceva. Era cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.

Dar lupta nu s-a terminat, continuă. Analizele încă confirmă un procentaj anormal de limfocite.


Care sunt opţiunile cînd auzi o predică? Păi ia de aici:

Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus

Amvonul este locul de cea mai mare cinste din sala de întruniri publice a unei biserici creștine protestante și neoprotestante. Faptul acesta se vede cu ochiul liber, mai ales că este elevat deasupra oricărui alt loc din clădire, dacă nu există balcon desigur. În sinagogă și în bisericile copte amvonul este în centrul sălii, subliniind centralitatea Cuvântului proclamat. Teologic vorbind balconul este cea mai nefolositoare invenție pentru sala de închinare a unei biserici. Folosit în sinagogi pentru a despărți femeile de bărbați, și în bisericile tradiționale pentru a separa corul de enoriașii de rând, balconul are capacitatea naturală de a accentua segregarea. Nu mai vorbim de o segregare pe statut social ca la sălile de spectacole, unde lojele sunt rezervate celor cu dare de mână, o segregare pe sexe ca în sinagogă, sau o segregare pe funcții ca în bisericile tradiționale, ci vorbim de o altfel de segreagare prin care…

Vezi articolul original 1.623 de cuvinte mai mult

Mic e secerişul, mulţi sunt lucrătorii sau criza Bisericii Baptiste din România


Acest post a fost scris în data de 19 iunie 2011. Nu am găsit momentul propice pentru a-l publica. Nu cred că circumstanţele de acum ar fi mai prielnice, dar nici nu cred că mai are rost să treacă jumătate de an sau mai mult timp. Textul reprezintă cîteva dintre convingerile mele sedimentate de-a lungul anilor în ceea ce priveşte biserica baptistă. Plec de la premisa că în ultimii 22 de ani Biserica Baptistă din România nu a crescut în mod proporţional cu cît s-a investit în ea, creşterea fiind nesemnificativă în comparaţie cu perioada dinainte de 1990.

În urmă cu ceva timp îmi exprimam nedumerirea faţă de atitudinea unor fraţi consternaţi de faptul că unele Biserici baptiste de la ţară erau în pragul dispariţiei, avînd cîte trei-patru credincioşi octogenari şi atît. Mă întrebam atunci ce fel de Biserici au fost acelea şi ce se făcea, ce se întîmpla acolo. Între timp am avut o altă serie de postări în care încercam să dau glas faptului că nu trebuie să se confunde Biserica, trupul lui Cristos cu clădirea în care se întruneşte pentru cîteva ore pe săptămînă această Biserică. Deasemenea am încercat să ridic unele semne de întrebare cu privire la formalele întruniri baptiste care în loc să ia în dezbatere marile probleme cu care se confruntă Biserica şi societatea, se limitează de cele mai multe ori la alegeri din patru în patru ani, lăsînd lucrurile la voia întîmplării, adică neschimbate. Dacă ar fi să pun împreună aceste frămîntări, cred că aş putea să le comasez în cîteva rînduri pe care vreu să mi le exprim cît mai tranşant şi deschis.

Azi am auzit că în judeţul Arad se închid două biserici baptiste, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la o reformulare a unuia dintre versetele Noului Testament, după cum arată titlul acestei postări. Care ar fi explicaţiile pentru o astfel de stare de fapt? În principal cred că sunt patru mari probleme cu care se confruntă Biserica Baptistă din România:

1. Biserica Baptistă din România a abandonat principiul ucenicizării, accentul fiind pus pe mărirea numărului de enoriaşi, ce nu au trecut printr-un proces de ucenicizare.

Enoriaşii baptişti nu au deveni creştini maturi capabili să ia decizii personale de mare importanţă spirituală. Ei nu sunt încă capabili să perpetueze procesul transmiterii Evangheliei şi să facă ucenici.

Înainte de 1990 făceam parte dintr-un grup în care primii ucenici ai Navigatorilor au schimbat multe, prioritatea grupului fiind procesul de ucenicizare. Se făcea studiu biblic, se dădea socoteală de cum îţi trăiai viaţa, se vizitau biserici, ocazional existau întruniri în grupuri pe diverse subiecte, se predica, se evangheliza, se discuta cu „lumea”, se acorda ajutor, se citeau cărţi împreună, se împărţeau riscurile. În biserică apăruse un suflu nou, lucrurile nu se întîmplau la întîmplare. Cu toate acestea în ziua de azi această Biserică este tot mai neimplicată, tot mai pustie.

2. Biserica Baptistă din România s-a angajat într-un proces extensiv de educaţie a credincioşilor săi care nu are legătură cu procesul de ucenicizare întreprins de Domnul Isus Cristos, ci cu scoaterea pe bandă rulantă a unor credincioşi neimplicaţi şi obedienţi şi a unor pastori care să ocupe amvoanele unor clădiri care poartă numele de biserică.

La scurt timp după revoluţie existau atât de puţini pastori, încît la un moment dat unui pastor îi reveneau chiar şase biserici. Pentru a lichida această situaţie cele două instituţii baptiste de învăţămînt superio, una din Bucureşti şi alta din Oradea au început să scoată tot mai mulţi absolvenţi în pastorală, fiind posibil şi învăţămîntul la fără frecvenţă (f.f.). Din 1994 pînă în prezent (n.a. 2011) au apărut 18 noi generaţii de pastori, absolvenţi de litere, asistenţă socială, muzică şi (cîteva de) didactică. Din nefericire aceştia nu au fost educaţi în spiritul ucenicizării întreprinse de Cristos şi foarte puţin în cel al misionarismului. Ca urmare, absolvenţii secţiilor duble (teologie-litere, muzică, asistenţă, didactică) nu şi-au adus aportul în primenirea Bisericii, ci au devenit în mare parte „consumatori şi producători de programe” ecleziale.

Acei „lucrători”, absolvenţii de teologie pastorală mult aşteptaţi au apărut, dar impactul lor a fost neglijabil sau aproape nul, datorită faptului că între aceştia şi procesul natural, biblic, de ucenicizare, nu a existat o simbioză benefică pentru biserică. În schimb ei s-au dedicat activităţii pompieristice de rezolvare a problemelor ce ţin de rutina Bisericii. Din această cauză, cu toate că erau tot mai mulţi lucrătorii, impactul acestora la ţintă a fost neglijabil pentru că majoritatea lor nu s-a au devenit acei lucrători de care pomenea Isus.

3. Biserica Baptistă din România a pus accentul pe tradiţia sa, pe alianţele cu alte biserici din străinătate şi pe multiplicarea de literatură de factură creştină care nu a avut prea mare  legătură cu specificul naţional, cultural, social al poporului român, aducînd şi promovînd tipare ce i-au îndepărtat mai degrabă decît i-a apropiat pe cei care ar fi dorit să ducă o viaţă spirituală în ascultare de Domnul şi de Cuvînt.

Manualul clasic al creştinismului pe înţelesul tuturor, Scriptura, a fost înlocuită cu false reţete de succes. De la „Evanghelizere masivă” la zecile de cărţi, majoritatea de factură americană, împreună cu misionari coreeni, americani, germani, britanici, infuzia de materiale şi metode străine nu au avut efectul scontat, astfel că în ciuda importului de lucrători şi a unui „seceriş mare”, acesta a devenit tot mai mic, astfel că Biserica Baptistă din România se micşorează pe zi ce trece. Cu excepţii minime teologia baptistă nu a intrat în dialog cu teologiile ortodoxe, catolice sau luterane şi reformate, astfel că absenţa dezbaterii teologice Bisericile nu a cauzat explozia Bisericii, ci impolzia ei, aceasta fiind preocupată mai ales de apărarea propiilor ziduri şi tradiţii, nu de transformarea în asemănarea lui Cristos sau de iniţierea unui dialog teologic.

4.  Biserica Baptistă din România a devenit tot mai dependentă de cler, implicarea laicilor în vestirea Cuvîntului şi luarea deciziilor fiind neglijabilă.

Dacă Mărturisirea de credinţă baptistă susţine (în teorie) că baptiştii nu au cler acest lucru nu este adevărat (în practică). Există biserici în care cei ce predică sunt doar pastorul sau pastorii, el/ei impunînd luarea unor decizii vitale pentru Biserică. De cele mai multe ori pastorul nu locuieşte cu turma, nu a fost ales din biserica locală care i-a observat darul, integritatea şi dedicarea. El este absolventul unei forme superioare de învăţămînt, darul său de pastor nu a fost confirmat de-a lungul timpului în mod natural de biserică. Dimpotrivă,  el a convins biserica printr-o campanie fulger că el este lucrătorul mult aşteptat pomenit de Isus. Pastorul profesionist domină Biserica baptistă astfel că acest tip de credincios specializat pe acest job este singurul care compune comitetul comunităţii baptiste locale, un lucru absolut anormal care în ciuda polarizării existente în grup lasă să se vadă o atitudine de castă vis-à-vis de restul credincioşilor.

Din această cauză s-a creat o prăpastie între baptistul de rînd şi pastorul care este privit în mod fals ca un alt tip de creştin, mai special, mai aproape de Domnul.


Ce înseamnă să fi baptist „normal” ne spune clar Eugen Matei.

Chibzuieli

Considerați ca grupare creștină, baptiștii constituie un segment semnificativ al creștinismului contemporan. Se estimează că sunt aproximativ 35-38 de milioane de baptiști în lume (Vezi de exemplu W.H. Brackney, The A to Z of the Baptists, The Scarecrow Press Inc., 2009, p. xliii), acest număr incluzând doar cei ce au profesat un act de credință prin botez, fără a număra familii întregi, ca în bisericile tradiționale.

Ca mișcare creștină originea baptiștilor este trasată în mișcarea Puritan-separatistă din prima parte a sec. xvii în Anglia, cu puternice influențe anabaptist-pietiste de pe continent. În inima acestei mișcări stă principiul că religia este o chestiune în primul rând între om și Dumnezeu, și că Biserica este constituită din acei oameni care se angajează într-o relație directă cu Dumnezeu prin Hristos, fiind iertați și transformați de El, ca să trăiască pentru El, în legământ cu toți cei ce împărtășesc o astfel relație. Astfel, în…

Vezi articolul original 1.105 cuvinte mai mult