Demonul cu faţa albă (13): un alt fel de feed back


În armată după fiecare aplicaţie exista o întrunire a cadrelor (a ofiţerilor) ce treceau în revistă ce a fost bine şi ce nu a fost bine în războiul simulat ce s-a încheiat. Tot aşa în viaţă, după un eveniment major e bine să faci o analiză temeinică. Cum a fost vorba de o înşiruire de evenimente, cum unele dintre ele au avut sau au presupus experienţe şi consecinţe spirituale, fiind implicaţi martori văzuţi şi nevăzuţi, am ajuns la concluzia că e necesară o concluzie la acest timp destul de lung şi chinuitor din viaţa mea, a familiei mele, a prietenilor mei ce nu au stat nepăsători la suferinţă. Într-un fel suferinţa mea a devenit suferinţa lor sau mai bine zis, a „noastră.”

O dată cu trecerea timpului constaţi cîteva lucruri pentru care nu ai fost pregătit de familie, şcoală, nici măcar de biserică, pentru că nu îţi închipui că lucruri de acest gen ţi se pot întîmpla doar ţie. Nimeni nu te pregăteşte pentru şocul devastator de care ai parte atunci cînd circumstanţele vieţii îţi depăşesc capacitatea de a înţelege, de a reacţiona, de a lupta în ultimă instanţă cu neprevăzutul ce are un caracter malefic. Chiar dacă ai trecut prin circumstanţe asemănătoare, ele nu te prea ajută pentru că viaţa nu se repetă precum o copie făcută la indigo. Viaţa nu e dotată cu opţiunea „cut and paste”!

Spre sfîrşitul perioadei de spitalizare una dintre asistente m-a tot chinuit pe cînd încerca să găsească un loc bun pentru fixarea branulei. Ca urmare i-am spus să ia o pauză, să se calmeze şi să mă lase şi pe mine în pace cam vreo jumătate de oră. M-a ameninţat că o cheamă pe doamna cutare (o altă asistentă) şi o să văd eu. Şi chiar am văzut: au venit şi din prima mi-a pus branula fără nici o ezitare, dar după jumătatea aia de oră. Dacă nu reacţionam poate şi azi mai eram acolo cu asistenta încercînd să-mi introducă acul în venă.

Dincolo de dotare, amabilitatea şi profesionalismul personalului, faptul că şi personalul insista că numai Domnul poate salva o viaţă, nu m-a făcut să mă gîndesc la această afirmaţie ca la o scuză, ci ca la o confirmare a credinţei mele în Dumnezeu. Credinţa că Isus Cristos, Dumnezeu din Dumnezeu, cel prin care s-au făcut toate lucrurile poate interveni direct în ciuda neputinţei omeneşti mi-a dat speranţa că voi ieşi viu din spital.

Aceiaşi credinţă s-a transformat în certitudine nu numai în ce mă priveşte pe mine, ci şi în ceea ce îl priveşte pe pacienţii pentru care m-am rugat. De exemplu, în ultima noapte petrecută la spital, m-am rugat şi mi-am pus mîinile peste pacientul operat căruia medici nu îi mai dădeau nici o şansă. Era ultima mea ocazie de a face ceva pentru el. Nu i-am spus nimic. Am fost externaţi împreună. Eu am plecat pe picioare, el pe targă. Cu toate acestea, după aceea am vorbit la telefon cu soţia lui, iar ulterior l-am vizitat de cîteva ori la Huedin cînd i-am dus şi un Nou Testament în limba maghiară. În cele din urmă după mai mult de un an a făcut matastază. Oare ce au păzit specialiştii pînă atunci? M-au impresionat eforturile familiei unite în faţa suferinţei, în ciuda lipselor materiale de tot felul. Mi s-a părut însă ciudat că pastorul lui reformat s-a ţinut şi departe propriul enoriaş în suferinţă.

La sfîrşitul anului şcolar 2007-2008, după ce au susţinut licenţa, studenţii de la Facultatea de Teologie Penticostală Didactică Betania m-au invitat la o mică agapă. Eram de cîteva zile acasă şi mă deplasam cu dificultate, nefiind în stare să-mi îndrept spatele din cauza cusăturii. Printre multe lucruri care s-au spus la această agapă am reţinut una dintre afimaţiile lor, care dacă nu mă înşală memoria suna cam aşa:

„Dom profesor, ne-am dat seama că după doi ani petrecuţi cu dumneavoastră noi am devenit un pic mai baptişti şi dumnevoastră un pic mai penticostal.”

Convingerea mea a fost că fiecare dintre noi am avut de cîştigat şi că de fapt fiecare ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu.

După operaţie m-a sunat decanul facultăţii care voia să fiu prezent la examenul de licenţă. Cînd a auzit unde sunt şi de ce, mi-a propus să îmi dea o primă. Citez tot din memorie, „pentru adevăratul eroism că am rămas la datorie pînă în ultima zi”, predînd şi examinînd, astfel că toţi studenţii aveau situaţia la zi. Cum nu l-am convins că nu am nevoie de bani, mai ales că mi se părea că sursa de provenienţă a banilor nu era tocmai coşer, am decis ca indiferent de valoare prima să îi revină fratelui Florin. El acceptase să supravegheze examenele mele şi îmi trimisese lucrările studenţilor ca să le corectez în spital. Am luat această hotărîre împreună cu soţia mea şi după circa două săptămîni i-am înmînat fratelui plicul cu pricina. Cum Dumnezeu poate să-l folosească şi pe dracu ca să îşi atingă scopul, am constatat că suma era mult mai mare decît cea convenită iniţial, dar am aflat de la Florin că a acoperit la fix o nevoie stringentă. Ceea ce m-a făcut să cred că am procedat corect.

În final cred că hotărîrea de a nu abandona lupta cu o boală căreia doctorii nu i-au dat de capăt, sprijinul familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu, cît şi evaluarea dinamică a situaţiilor în ciuda emoţiilor preponderent negative m-au dus unde sunt astăzi şi acum, adică mai aproape de cei în suferinţă şi de Dumnezeu. Aşa cum zicea Marie Rose Mociornitza, dacă ceea ce faci nu vine din stabilitatea pe care ţi-0 dau convingerile tale religioase, totul nu e decît goană după vînt.

Închei aşa cum am început, cu visul care i-a dat limfomului non-Hodgkin o faţă, o explicaţie care a venit la circa trei ani de la operaţie.

Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, bine făcut, dar nu obez. Se uita la mine în vreme ce urca pe scară-n sus, undeva spre stînga după un palier situat cam la jumătatea scării. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc, şocant de albă. Era îmbrăcat banal, cămaşă deschisă la culoare, un alb-cenuşiu şi pantaloni mai închişi la culoare, ceva nedefinit. Ştiam că eram în podul casei noastre, cu toate că nu semăna. Eram paralizat de o groază adîncă. Nu era frică, era ceva ce depăşeşte capacitatea de a descrie în cuvinte. Nu puteam să mă mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. N-aveam nici o putere asupra lui. A continuat să urce, în vreme ce rîdea batjocoritor cu gura pînă la urechi şi a dispărut undeva parcă sub acoperiş, fără să se mai uite la mine, acolo unde de fapt nu mai era nimic.

M-a lăsat în pace? A plecat? Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, ce s-au rugat pentru mine înainte de operaţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva, n-am mai simţit aşa ceva. Era cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.

Dar lupta nu s-a terminat, continuă. Analizele încă confirmă un procentaj anormal de limfocite.

5 comentarii la “Demonul cu faţa albă (13): un alt fel de feed back

  1. Pentru biata asistentă tu erai demonul ei, necazul de care nu scăpa, poate avea coșmaruri noaptea că n-o să poată să-ți prindă vena, etc…
    Le spun și pacienșilor pe care-i îngrijesc că-s un fariseu când îi îmbărbătez, fiindcă nu pot să am compasiune atâta timp cât eu sunt sănătos iar ei cu un picior în groapă. Însă atunci când fac mai mult decât îmi cere meseria, văd și ei că-i iubesc, și ne împrietenim. Îmi pare rău că ai trecut(și treci?) prin lupta asta cu demonul cu față albă Alexandru, însă continui să mă rog pentru tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s