Cine stă strîmb şi judecă drept?


Ce plină de înţelepciune e vorba poporului nostru care spune „să stăm strîmb şi să judecăm drept”. O aluzie la cei ce fac contrariul, adică stau drept şi judecă strîmb, aşa cum se întîmplă de multe ori din păcate. Nu e cazul să analizăm acum de ce fac asta, dar evident, cîndva, vom ajunge şi acolo.

Să presupunem că există un observator neutru, exterior, ce analizează modul cum Isus dialoghează cu profesioniştii religiei din vremea sa. Ce ar constata acesta? De fiecare dată cînd este întrebat, Isus răspunde tranşant, dar atunci cînd i se pun întrebări capcană, le evită, nu cu diplomaţie sau cu linguşeli la adresa inchizitorului, ci cu o întrebare care-l face să amuţească pe inchizitor pentru că i se descoperă nimicnicia sufletului.

Indiferent cine era inchizitorul, adevărul şi numai adevărul, îl făcea să cedeze. În faţa adevărului unii se ascundeau de ruşine, alţii plecau scrîşnind din dinţi. Se poate constata că  Isus nu i-a menajat decît cu mici, extrem de mici excepţii, pe conducătorii religioşi, pe farisei, saduchei, pe cărturari, preoţi şi leviţi şi pe învăţătorii Legii. Un pic pe Nicodim, dar nu prea tare.

Era oare normal să facă aşa?

Dincolo de vorbele originale ale lui Isus, pline de acuzaţii că mai-marii religioşi erau ipocriţi, autorii evangheliilor dezvăluie interesele lor politice şi financiare. Care o fi fost intenţia lor atunci cînd au expus zoaiele celor ce se considerau mari, importanţi, indispensabili atît pentru popor cît şi pentru Dumnezeu?

Dar dincolo de această întrebare aparent incomodă rămînem cu o alta întrebare: i-a iubit Isus pe farisei? Sau altfel spus, era Isus apropele profesioniştilor religiei iudee? El le spunea ucenicilor săi să-şi iubească duşmanii. Oare nu trebuia să facă şi el la fel, atunci şi acolo? Oare cel ce povestea pilda samariteanului milostiv nu putea să le declare fariseilor, saducheilor, învăţătorilor legii şi cărturarilor, ba şi marilor preoţi că îi iubeşte? Sau ca să o punem mai sofisticat, mai teologic, de ce Isus nu îi identifică pe aceştia cu aproapele său? Existau raţiuni pentru care el nu putea fi aproapele lor? Chiar aşa, de ce nu le-a spus Isus acestora că îi iubeşte sau de ce nu i-a iubit?

Saducheii, fariseii sau simpli învăţători ai Legii erau taxaţi imediat de Isus. Nu pentru că deviau flagrant de la litera Legii, ci pentru că voiau să-şi impună propria învăţătură, una „superioară”, mai ceva ca Legea. De unde le-o fi venit oare ideea asta? Şi nu cumva era o idee bună?

Chiar aşa, oare nu era bine că fariseii zeloşi dădeau zeciuială şi din mentă, de exemplu? Cine ştie, poate aveau dreptate…

Fariseii voiau să iasă în evidenţă faţă de evreii obişnuiţi, ce nu-şi băteau atîta capul cu religia. Dar cum să facă asta? Puteau face ceva nou sau puteau să se conformeze cu mare stricteţe regulilor. Dar dacă intri într-un joc ca acesta există nişte riscuri. Dacă aduci ceva nou există riscul ca non-comformismul tău să fie declarat erezie. Pe de altă parte, dacă te comformezi prea mult regulilor, devenind un rigorist în adevăratul sens al cuvîntului, te transformi în judecătorul tuturor celor care nu se ridică la “înălţimea” ta. Dar nu rişti decît să ţi se spună că faci pe sfîntul sau că eşti un pic prea deplasat şi viaţa ta se învîrte în jurul aceleaşi idei, adică ai un fix.

Pericolul în ambele cazuri apare atunci cînd vrei să îţi impui altora propriile standarde, pentru că în ultimă instanţă convingerile în domeniul religiei ţin de libertatea de conştiinţă, nu de lipsa libertăţii. Aviz amatorilor!

În vremea lui Isus fariseii se (auto-)scoteau în evidenţă, de parcă erau gazeta de perete a cultului iudeu. Un fel de „Farul iudaismului”. Comportamentul lor indica cu cît erau mai sfinţi în comparaţie cu ceilalţi. De fapt nu cu mult, doar cu unele detalii, dar adăugate la fiecare capitol al vieţii se cumulau astfel că le definea inconfundabil partida.Unii chiar îi invidiau! (În treacăt fie spus, mulţi teologi recunosc că între farisei şi Isus existau foarte multe asemănări.)

Deci, cum făceau?

Păi, de exemplu dădeau zeciuială. Din ce? Păi, din mentă 10%, din mărar 10%, din încă ceva 10%, din altceva încă 10%, şi uite aşa umflau 40 de procente la capitolul superioritate şi merite! Aţi auzit de cineva să intre în panică că i s-a terminat mărarul sau menta? Poate ţaţa Veta cînd punea murături sau făcea ceai, dar nu se murea din asta. Aşa că tot atît conta zeciuiala lor pentru un om normal. Pentru alţii însă…

Păi dacă am uitat să dau zeciuială din păstrînaci? Mama mia! Imaginaţi-vă, cu puţin efort, un comitet de investigare al comunităţii fariseilor, în care un fariseu mai simplu este acuzat că n-a dat zeciuială din vrăbiile ce îşi făcuseră cuib sub acoperişul său! O sfeclea!

Interesant sau poate ciudat este faptul că Isus nu aminteşte vreodată că Iuda ar fi trebuit neapărat să plătească acei 10% din banii pe care îi primeau ei. Nici nu se dă exemplu în domeniul acesta. N-ar fi sunat bine, pentru posteritate şi pentru binele material al bisercii Domnului o chestie de genul:

„Unii dintre ucenicii ce se certaseră cît era bine să pună în perş. Unii spuseseră 10%, cum zice tradiţia, alţii 90% pentru Domnul şi ei să rămînă cu 10%. Dar Isus le-a zis: Adevărat vă spun vouă că numai cei ce dau cît mai mult vor ajunge în sînul lui Avraam. Ferice de voi va fi dacă o să aduceţi la casa Domnului întîile roade, să cinstiţi casa Tatălui meu, ocupată vremelnic de cei ce mă vor da la moarte!”

N-ar fi dat apostolii, ucenicii în general, clasă la dărnicie fariseilor, tuturor zgîrciţilor din partida corbanului materialist? Cuvîntul biserică ar fi devenit sinonim cu „bancă”. Şi totuşi încercaţi să evaluaţi doar averea imobiliară a Bisericii (în 1990 era evaluată la 700 de miliarde de dolari) şi imaginaţi-vă ce s-ar poate face cu toţi banii ăia. Nu faceţi asta dacă vă duceţi la culcare. Riscaţi să nu dormiţi toată noaptea!

Mi se pare extrem de elocvent faptul că atunci cînd vine scadenţa dării cezarului, se găseşte un peşte cu un ban în burtă, numai bun pentru taxele imperiale. Oare de unde provine banul? O fi fost pierdut de un fariseu prea zelos ce voia să dea zeciuială şi din algele din fundul grădinii sale şi i-a căzut din buzunar pe cînd le recolta.

Alt capitol, cel al rugăciunii.

Unde se făceau rugăciunile în mod obişnuit? Păi prin case, cu diferite ocazii şi în sinagogi. Dar locurile astea nu erau destul de vizibile. La colţurile străzilor e aglomeraţie? Acolo era locul cel mai bun, pentru o mai mare audienţă. Dar nu numai acolo. Iată un dialog pe care unul dintre fariseii moderni l-a avut cu un confrate mai naiv:

„La ce „sinagogă” te duci dumnică?”

„Păi la sinagoga din Cucuieţii din Deal”

„Ce??? Îţi dai seama că dacă te duci acolo te aud doar 30 de oameni? Dacă te duci la sinagoga din Arad-city te vor auzi 400?”

„Hmmm!”

Intrigaţi că nu reuşeau să influenţeze spiritualitatea, moralitatea şi identitatea unui popor ca Izraelul, fariseii şi-au îndreptat frustrarea spre cel care îi concura cu succes de unul singur şi atrăgea masele ca niciunul dintre ei: Isus. De aici alinierea cu ceilalţi participanţi  roşi de gelozie şi invidie.

Dacă stăm un pic strîmb, dar cugetăm drept, observăm că spre sfîrşitul umblării sale pe pămînt era limpede că Isus este dat în mîinile celor care acţionează după Lege, dar contrar spiritului ei. În ciuda faptului că nu le demontează punct cu punct acuzaţiile, Isus este achitat în prima fază de Pilat, adică de autoritatea supremă de pe pămîntul Palestinei. Să fie Pilat şi nu liderii religioşi ai momentului mai capabil să discearnă adevărul în cazul lui Isus? Statul să fie mai obiectiv ca “Dumnezeu”? Periculoasă afirmaţie!

Pilat îl abandonează pe Isus doar atunci cînd a fost părăsit de toţi. Numai după ce poporul instigat de somităţile religioase se dezic de Isus şi optează pentru asasinul Barnaba, Pilat îl execută pe Isus. Deci neiubiţi de Isus, capii iudaismului ce îl urăsc de fapt, îl dau la moarte. Ar fi trebuit Isus să le spună că-i iubeşte, să dea mîna cu ei, să îi privească în ochi şi să le spună “Shalom”? Să stăm strîmb şi să judecăm drept! Să nu fim farisei!