Cîinele şi căţelul


„Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– „Dar ziceaţi…

” – „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

E PĂCAT SĂ… (2)


Din ciclul ascultătorii ne întreabă, radio Vocea Creştinului Naţionale răspunde, astăzi întrebarea

„E păcat să mă droghez dacă stau acasă la mine, sunt legat de pat, apa, gazele, curentul sunt întrerupte, nu am restanţe de plătit, sunt celibatar, nu am părinţi sau bunici de îngrijit, casa mea e la are distanţă de alţi vecini, nu deţin arme, muniţii, explozive, materiale porno sau pedo, nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi  homosexual, am terminat teologia şi ultima bucată de piţa cinci colţuri? Menţionez că nu sufăr de boli cronice sau de altă natură, nu postesc, nu mestec gumă sau tutun, nu am fumat în viaţa mea şi nu am pus strop de beutură în gură. Nu am maşină, nici bicicletă, nu am vise şi nici nu joc la loto. „

Răspunde pastorul de serviciu Cristian Răsbotezatu:

„Da!”

When we all get to heaven… (1)


Cîntat de creştini negri (vezi undeva mai jos pe blog, acum cîteva zile) cîntecul cu titlul de mai sus are un ritm destul de antrenant. Nu ritmul e baiul, ci altceva pentru că apar întrebările celor ce stau pe margine şi nu se prindîn joc: doar nu o să se ducă TOŢI în rai? şi cutare şi cutare? – etc. Nu aş vrea să răspund la întrebări ipotetice dînd răspunsuri îndoielnice, ci aş vrea să fabulez puţin pe subiectul cîntecului.  Zic fabulez, nu pentru că de la un timp încoace am dat în mintea pruncilor (deşi această posibilitate n-ar fi exclusă). Mi se pare însă că o dată cu vîrsta ştii mai multe, dar îţi pierzi acea precizie a începuturilor şi eşti tot mai mult îndemnat să accepţi că indiferent cît de mult înveţi,  ştii tot mai puţin. Asta nu eu am spus-o.

Dar, să revenim la oile noastre.

Un prieten îmi spunea că a fost în Africa. Pînă aici nimic neobişnuit, doar pentru cine n-a fost pe acolo. Dar ceea ce a urmat m-a făcut să ciulesc urechile: „negrul nu păcătuieşte dacă fură de la albi.” Şi mi-a sărit gîndul imediat la „Ce părere are Cel-de-Sus despre treaba asta?” Personal nu pot da decît un răspuns ipotetic, că n-am telefon cu fir roşu de sus. Nici nu mă pot lăuda că Dumnezeu mi-a comunicat ceva în mod special şi personal referitor la subiect. Nici nu ştiu dacă negru s-a făcut alb în mod particular pentru unii, cu toate că s-au mai văzut cazuri din astea excepţionale chiar în VT, dar acolo a fost spre mîntuire, mai ales a poporului Izrael. Cu toate acestea, rămîn la întrebarea obsedantă pentru mulţi, „Oare ăia vor merge în cer?”

Dacă îmi pun teologia la bătaie aş găsi cîteva raţiuni pentru care nu ar merge. Simplu. Dar sunt lucrurile aşa de simple sau de complicate cum ni le imaginăm sau pretindem că le ştim? Probabil că nu.

Acum iar o să spuneţi că fabulez. Dar am să aduc cîteva argumente, bineînţeles total, absolut şi iremediabil subiective. De exemplu:

Mi se pare interesant că atunci cînd în teologia mea (sau poate a ta) intervine moartea sau iminenţa ei, lucrurile care pînă acum le-ai considerat bătute în cuie, albe sau negre, devin mai nuanţate, mai „cine ştie, s-ar putea să nu fie chiar aşa…” Dacă studiezi teologia îţi dai seama că dincolo de evoluţia datorată cunoaşterii o mulţime de teologi şi-au nuanţat teologia către finalul vieţii. Bineînţeles că au mai cîştigat în experienţă, şi-au mai pierdut unele convingeri şi au cîştigat altele. Ca să nu merg mai departe de epoca noastră, un caz arhicunoscut este cel al lui Iosif Ţon, despre detaliile căruia nu o să pomenesc pentru că e plin internetul de ele.

Dar moartea sau cum să-i zic, protejarea vieţii, primează în dauna amănuntelor pînă mai ieri considerate extrem de importante. David cu ai lui mănîncă ce nu trebuie, ucenicii lui Isus mănîncă cînd nu trebuie şi altele. Unii mai spun şi că binele cel mai mare primează şi e ok să minţi pe cineva ca să scapi o viaţă sau mai multe. Ceva de genul ăsta.

Din punctul ăsta de vedere sau de orbire, depinde din care parte a minţii priveşti, e ok ca cei oprimaţi să mai şutească cîte ceva de la asupritori. Cum albii, majoritatea lor o duc mult mai bine decît ăialalţii, parcă nu ar fi o catastrofă aşa de mare dacă ar lipsi la inventar nişte firmituri. Că pe relaţia alb-negru cred că balanţa indică clar în favoarea albilor. Poate ar trebui ca asta să se echilibreze un pic mai responsabil. Cam cum am face noi cu ţiganii. Sau cu evreii. Sau cu ungurii.

Constat însă că şi lucrurile ce mi se par foarte importante devin dintr-o dată mai puţin importante cînd mă presează timpul. Nu-mi mai pasă că pantofii sunt plini de noroi dacă pierd trenul. Nu mă împiedic de dunga necălcată a pantalonilor dacă îmi arde casa. Dacă sună alarma din cauza unei scurgeri de gaze nu mă mai uit în oglindă, ci ies cu 100 la oră pe uşă. Nu mai e timp şi vreau să îmi salvez viaţa.

Timpul şi viteza de reacţie conta şi  cînd un proroc era boss la serviciul SMURD.  Angajatul lui primeşte ordine precise referitoare la timp şi viteză: i se spune răspicat că n-are ce sta la dat bineţe, ci cu sirena şi girofarul pe ON trebuie să ajungă rapid la destinaţie. Era clar o situaţie de viaţă şi de moarte.

Aceste două elemente, timpul extrem de preţios şi salvarea vieţii, apar cel mai ades în întîlnirile lui Isus care presupun ceva miraculos. Oare de ce? Chiar şi înainte de Isus elementele astea două au dat unora de furcă. Ce ziceţi de cazul Ioan, poreclit Baptistul?

El îi întrebă pe cei interesaţi să scape de moarte (părea că timpul se va termina ca să zic aşa, în scurt timp), că ar trebui să facă ceva demn de ameninţarea apocaliptică. Din spusele lui Ioan să se comformeze bunului simţ şi legii. Nu era nici o condiţie gen „să stai trei zile într-un picior” sau „să trimiţi acest mail la cel puţin 10 persoane ca să ai parte de bla-bla-bla de la Dumnezeu”. Cînd să crezi că nu e chiar aşa greu de realizat ceea ce cerea Ioan, prorocul plusează cu un test al focului pe care nici el nu îl poate controla şi de care nu te poate scăpa. Terifiant! Cu aşa ceva nu poţi să te joci!

Cum îi caracterizează Ioan pe profesioniştii propriei sale religii ce voiau să se asigure că scapă de sfîrşitul timpului şi de moartea iminentă? Puişori de şerpi care s-ar fi ascuns şi în guri de şarpe, dar acum au găsit cu cale să vină în faţă, să se desconspire. Mă intrigă tensiunea continuă a celui ce citeşte: în afara celui ce nu crede o iotă, este oare cineva care să se auto-identifice cu puişorii ăştia? M-aş mira! De ce ne identificăm cu vameşul rău şi nu cu fariseul bun? Din cauza diagnosticului final. Şi atunci cum rămîne cu întrebarea:  „Toţi vor merge în cer?” Te şi apucă durerea de inimă…