Au fost baptişti au fost, şi încă o să mai fie…

Chibzuieli

Am primit de la Emil o serie de întrebări în urma postului despre coerența teologiei baptiste, și pentru că nu sunt în stare să dau răspunsuri scurte, le grupez sub titlul de mai sus, care cred că se potrivește. Nu mă cunosc cu Emil, dar am dedus că este baptist de vre-o zece ani – cum eu sunt baptist de peste treizeci de ani, îmi permit să mă adresez la per tu. Sper să nu fie nici o supărare. L-am supărat așa pe dl. Ionescu odată, dar m-am pocăit repede –o pot face din nou. Iată mesajul căruia îi dau niște răspunsuri tentative mai jos:

Dintre doctrinele consacrate cu privire la Cina Domnului,aparute in 2000 de ani de crestinism, de care credeti ca se apropie cel mai mult Iosif Ton? Aceste doctrine, din cate stiu, sunt:

– transubstantierea catolica
– transubstantierea ortodoxa
– consubstantierea ( sau ubicuitatea) lutherana
– doctrina…

Vezi articolul original 2.138 de cuvinte mai mult

Eşti orb?


Aţi făcut vreodată o experienţă de genul ăsta? De exemplu, încercaţi să trăiţi acasă timp de o oră fără să vedeţi nimic.

E destul de greu să nu auzi sau să nu poţi vorbi. Dacă eşti surd nu mai auzi muzică, nu mai auzi zgomotele care s-ar putea să îţi salveze viaţa. Nu auzi cînd vine o maşină, un tram sau tren, nu mai auzi cînd a făcut ceva clic. Nu-ţi mai auzi nici măcar paşii. Unde ţi-ai pierdut respiraţia? Hapciu nu mai e hapcie. Parcă nici nu mai strănuţi cum trebuie. Cel puţin scapi de zgomotul produs de tuse. Nu mai auzi horcăituri, sforăituri, scuipat sau acel zgomot specific asemănător schimbării vitezelor făcut de unii ce-şi fac un management zgomotos al fluidelor. Să nu mai vorbim de gaze. Dar dacă nu auzi trebuie să fi mai prudent.

Cu toate astea poţi scrie şi poţi citi pentru că vezi. Deci poţi comunica. Poţi da din mîni şi din picioare, ai bodilanghijiul încă disponobil, dar şi ăsta îl stăpîneşti doar dacă vezi.

Nu-i mare bai dacă îţi pierzi mirosul. Ba în unele cazuri, de exemplu atunci cînd călătoreşti cu trenul, este chiar indicat. Nu te mai desfeţi cu mirosurile mîncărurilor, a florilor, al fînului proasăt tăiat şi al altor bunătăţi, dar nimeni sau aproape nimeni nu a murit din asta. În afara celor care au inhalat gaze foarte toxice. Dar şi aici nu ne situăm la limita etremă a supravieţuirii. Nu se moare aşa de repede dacă n-ai mirosul la zi. Mai mulţi mor în somn din cauza intoxicaţiilor cu monoxid de carbon însă. Pe o scară de la 1 la 10 lipsa auzului şi gradul de periculozitate datorată acestia nu cred că trece de 4. Cine ştie?

În lipsa auzului parcă îţi vine destul de bine să nu ai parte de linişte, să nu mai auzi nimic pentru o vreme. E ca şi cînd ai dormi.

Cum o fi să n-ai simţul gustului? Să n-ai limbă, cam aşa? Păi orice mănînci e la fel. Depinde poate numai rezistenţa la mestecat şi consistenţa mîncării. Păi şi asta e ceva decît nimic!

Dar să fi orb? Te loveşti de toate. Îţi iei măsuri de precauţie pentru că dacă te împiedici şi cazi nu şti unde, pe ce cazi şi dacă mai poţi să te ridici. Dacă ai căzut şi eşti orb de obicei îţi pierzi orientarea. Te-ai întors invers, mergi de unde-ai venit sau ce se întîmplă? Mai ceva ca şi cînd ai fi luat de o avalanşă. Acolo cel puţin se aplică un număr redus de reguli pe care dacă le cunoşti scapi. Aici totul poate fi o surpriză.

Dacă eşti orb din naştere e altceva. Lumea pe care o cunoşti e lipsită de lumină de la început. Nu şti ce ai pierdut cu toate că îţi închipui. Nu poţi să fugi, să înoţi, să mergi cu bicicleta, etc. Nu ai decît repere auditive şi palpabile. Orbii îşi tîrîie paşii pentru că sunt precauţi. Au auzul fin (dacă îl au) pentru că sunt dependenţi de el. Ştiu cum sună un spaţiu deschis şi cum sună unul închis. Şi cît de mari sunt ele.

Am învăţat să „batem la maşină” orbeşte. Îi spunem „blaind”. Că e la modă şi e nevoie de viteză. Dacă eşti orb s-a dus viteza. Dacă eşti orb devi mai încet, mai gînditor, mai filosof. Aţi încercat să petreceţi o oră acasă făcînd tot ce faceţi de obicei, dar legat zdravăn la ochi? Ia încercaţi!

Isus a vindecat orbii. Dar cum ajungi orb spiritual? Ţi-ai pierdut „vederea” sau ce? Cum? Şi cînd o să ţi-o recapeţi? Ce trebuie să se întîmple? Cînd? De ce? Unde? Cine o fi vinovat? Ce i-au spus iudeii lui Isus? „Vedem”. Şi erau orbi.


Unii se luptă pe viaţă şi pe moarte. Alţii doar pentru viaţă. Care o fi lupta cea bună?

dyo

Lucian Blaga zicea odată – citez din memorie – cam aşa: “Spune-mi pentru ce lucruri eşti gata să mori şi îţi voi spune nu ceea ce eşti, ci ce vei deveni.” Vedeţi, poetul nostru intuia foarte bine influenţa redutelor pe care ne-am decis să le apărăm, cu mult devotament, cu sacrificiu, în cizelarea caracterelor noastre. Suntem modelaţi, ciopliţi în devenirea noastră de cetăţile pentru care suntem gata să dăm orice, chiar şi viaţa dacă e nevoie, doar să nu fie cucerite de către vrăşmaşi.

Observ în spaţiul evanghelic (şi nu numai) actual că îndârjirea străjerească nu ne e străină, nici în mediul eclesial, nici în cel mediatic, nici chiar în ceea ce numim îndeobşte cotidian. Ne simţim datori să aparăm cauze, idei, dogme, oameni, instituţii, valori, drepturi.

Rareori ne facem un răgaz să cântărim dacă investiţia în protejarea bunurilor pentru care ne simţim responsabili este pe măsura valorii acestora. Investim…

Vezi articolul original 254 de cuvinte mai mult

Lecţii despre comunicare: Alex Mucchielli (1)


Oricine are de învăţat de la cei mai buni ca el. În materie de comunicare Alex Mucchielli este o somitate. Ce zice el printre altele în Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situaţiilor de comunicare, Polirom, 2005?

Păi zice că, citîndu-i pe alţi experţi printre care K. Lewin şi Schultz, „faptul uman” presupune, chiar impune ca necesară o „construcţie”. De exemplu, o întrebare pusă cuiva presupune că  cel căruia i se pune întrebarea înţelege întrebarea şi acţionează în aşa fel încît eu să îi înţeleg comportamentul ca pe un răspuns adecvat.

Adică, dacă întreb „unde e buba?” – celălalt să arate spre una din părţile corpului său. Motivul „ca să” al acţiunii mele o dată înţeles se va preschimba în „pentru că” al celuilalt astfel încît el să îndeplinească o acţiune „ca să” îmi furnizeze informaţia respectivă. Asta dacă este în stare şi vrea să o facă. Eu anticipez că „celălalt” cunoaşte limba, ştie unde e buba şi îmi va arăta dacă ştie. Anticipez cînd îi pun întrebarea că va fi motivat de aceleaşi motive ca şi mine, ca şi mulţi alţii ca noi în asemenea situaţii.

Astfel exemplul acesta ne arată că și cea mai neînsemnată acţiune din viaţă presupune o serie întreagă de construcţii obişnuite – construcţii privitoare la comportamentul anticipat al celuilalt – toate bazate pe ideea că motivele „ca să” ale actorului vor deveni motive „pentru că” ale partenerului său şi reciproc.

Invers, bolnavul mintal este închis în lumea sa privată şi personală, nefiind în stare să iasă din ea. Exemplul pe care îl dă Binswanger este al unui medic care fără întrerupere, cu excepţia unei ore de somn noaptea, perora avînd sentimentul că trebuie să-şi educe servitoarele. Le ţinea discursuri despre buna-cuvinţă, despre buna purtare, etc. Cînd una dintre ele a vrut să meargă la bucătărie să pună 30 de kg de cireşe la conservat el a insistat că este mult mai important ca el să fie ascultat ce spune decît să facă treabă, aşa că cele 30 de kg s-au stricat. Apoi a început să pună bileţele pe unde umbla cu texte de genul: „Pantofii ăştia trebuie curăţiţi” sau „Acest pahar nu trebuie mutat din loc”, etc.

Bolnavul cu pricina nu ţine cont de loc de definiţia socială a situaţiei comună pentru ceilalţi. El a pierdut posibilitatea de a mai participa la ea și trăieşte într-o lume „diferită” de a celorlalţi.

„Logica internă” a unui asemenea tip de actor intervine în felul cum el defineşte situaţia, fără ca această definiţie a situaţiei să fie construită şi definită în cadrul unui schimb comunicaţional cu partenerii săi.

Nu vi se pare că uneori ne confruntăm şi noi cu această fenomenologie?

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (3)


Luni ora 19 ne-am strîns la adunarea baptistă din Cicir comitetul, păstorul, încă trei fraţi şi subsemnatul. Din partea comunităţii au sosit păstorii Romică Iuga, Bozianu şi Teo Baltă. După ce am fost apostrofat că nu am răspuns apelurilor pastorului Onisim Mladin (eu cînd vreau să găsesc pe cineva mă uit în cartea de telefon sau întreb un prieten şi nu exîstă sănu îl găsesc dacă chiar vreau) şi că şi la Oradea am creat probleme, după cum afirma Romică Iuga (ceea ce confirmă încă o dată că acolo chiar erau probleme), pastorul Vasile Mich a deschis ostilităţile. În prealabil ni s-a spus că ei s-au autosesizat că există o situaţie de criză menţionată de pastor în urmă cu mai mult timp.

Pe mine şi pe Florin Lucaci, ne-a făcut pachet, aşa că de aici încolo ne-am auto-intitulat fraţii „Eugenia” – după celebrul biscuite cu acelaşi nume compus din doi biscuiţi între care s-a introdus o cremă. Acuzaţiile pastorului la adresa mea (le las pe cele la adresa lui Florin Lucaci pe seama lui) au variat de la ereziile de pe blog şi din ultima mea predică, pînă la conspirarea de un an încoace la subminarea autorităţii sale, la dezacordul faţă de cele 18 puncte la care trebuie să se conformeze un membru al bisericii sale (iniţial a susţinut că cei ce nu se conformează trebuie să plece din biserică, apoi s-a revenit, probabil că diavolul i-a spus să lase ştaketa mai jos) şi altele de acest gen. De menţionat că acuzaţiile au intervenit după ce, conform celor menţionate de păstor, de ceva timp în biserică începuse deja o trezire spirituală. No comment!

În toată pledoaria sa pastorul nu a adus o singură dovadă sau un martor pentru acuzaţiile sale fanteziste. Toţi fraţii prezenţi au fost audiaţi, Vasile Mich şi un alt frate părăsind mai devreme adunarea pentru a pleca la serviciu. De remarcat că în lipsa pastorului atmosfera a devenit mult mai relaxată.

După circa trei ore de discuţii aprinse trimişii comunităţii baptiste au constatat că nu e vorba de păcate sau alte lucruri grave, ci de cu totul altceva. Ei au plecat recomandînd ca Vasile Mich, Florin Lucaci şi Alexandru Nădăban să nu mai predice în perioada următoare (urma Paştele), comunitatea urmînd să trimită pe altcineva. S-a mai recomandat ca grupul de rugăciune de luni să se întrunească doar la „biserică”.

Ce credeţi că a mai urmat?