Politica ștruțului


Nu știu cine a avut ideea să scoată la lumină teza de doctorat a lui Ponta. Nu știu nici dacă Ponta a scris-o sau nu. Ce știu, e că dacă (dacă!) ai scris o astfel de teză trebuie să ai un obraz gros să spui că n-ai plagiat și că aștepți decizia cuiva care să spună că ai plagiat sau nu. Ba mai mult, e ciudat cum o droaie de oameni ce mai mult ca sigur n-au văzut teza lui Ponta să susțină ba că cutare comisie nu avea dreptul să se pronunțe, ba că e o răzbunare politică, ba că s-a exagerat că se politizează.

Nu îți trebuie mai mult de un an de facultate să îți dai seama că teza lui Ponta e varză de cea mai slabă calitate. Dar dincolo de disputele politice sau academice ce nu pot eu înțelege este această politică a ștruțului promovată de cei care se fac că nu s-a întîmplat nimic. Zic ei: Și ce dacă teza lui Ponta (în cazul în care a scris-o el) e plagiată? Noi ținem cu el, el e mare și tare, noi suntem mari și tari și de aia ce spunem noi e  adevărul!

Cam așa face și ștruțul: cînd are probleme ce îl depășesc își bagă capul în nisip având impresia că dacă el nu vede nimic, nici pe el nu îl mai vede nimeni! Trebuie să fi mare ștruț să faci asta, mai ales că pe internet teza lui Ponta există. Uită-te și spune dacă e albă sau neagră.

Apoi, cine mai e și Adrian Năstase ăsta ce apare ca și îndrumător al tezei lui? Am început să schimb canalul după o apariție a lui Năstase prin anii 90, cînd se rățoia la niște naționaliști belicoși ce voiau să luăm înapoi Moldova: ,,Cu ce să trecem Prutul, cu taburile?” Săracu ministru de esterne nu știa că taburile plutește! Și gata!

Mă tot întreb cine i-o fi pus în mînă teza aia s-o îndrume? Piaza rea? Mama Omida? Iliescu, dom Marean sau cine? Nu știu ce teză a scris Năstase, nu știu nici dacă chiar a îndrumat-o pe cea a lui Ponta, dar chiar dacă și-a pus doar numele , e destul de grav pentru un prof universitar. Acum știu că ștruțul ăsta are și belele pe cap și e la mititica…

Ce păcat însă că cei din comisia ce i-au dat titlul de doctor lui Ponta nu spun nimic. Alți ștruți!

Domnilor ștruți, v-ați fluturat penele mari și pufoase în văzul lumii atîta timp și acum vă ascundeți capul în ceva ce miroase cam urît. Cît o să rezistați? Scoateți capul din nisip sau de unde l-ați băgat și spuneți cum l-ați făcut doctor în drept pe Ponta. Ar fi interesant și în același timp instructiv.

Apoi, dacă e plagiat în materie de drept, e ciudat. Cum să furi la drept? E sinistru. Iar dacă nu e plagiat, aia nu e teză! Zice în final la concluzii că ,,această descriere…” Păi dacă e descriere nu e teză! Și gata. Cine i-a dat titlul de doctor să răspundă, ăia sunt autorii morali. Iar dacă s-au făcut presiuni asupra lor, să răspundă și atunci.

PS Oare de ce pînă acum nu s-a observat plagiatul lui Ponta?

Depășind cultura creștină a versetului scos din context


,,Nu citiți niciodată un verset din Biblie!” Acesta este titlul unei mici broşuri pe care prietenul meu, o personalitate a radioului creştin, Grigorie Koukl, a scris-o pentru a-i ajuta pe oameni să citească corect Biblia. Ce sfat bun! ,,E drept, nu citi un verset din Biblie. În schimb, citește întotdeauna cel puţin un paragraf – cel puțin.” Dar curentul te ia în direcția opusă în cultura noastră a versetului scos din context. Ca să nu fie omisă (sau uitată), Biserica are propria versiune a culturii versetului scos din context: cultura versetului singuratic. În cultura creștină a versetului scos din context vom lua o propoziţie sau o frază, un fragment dintr-un paragraf biblic, îl vom memora în afara contextului, scris pe un card mic, îl punem pe un panou, o placă, o piatră, etc. Ne gândim că dacă acest segment mic de Scriptură are un număr de verset în față, este menit ca o unitate de sine stătătoare. Nimic mai departe de adevăr.

În afara faptului că diviziunile în capitole şi versete nu au fost adăugate la textul Noului Testament decât din 1560, mult timp după apariția textului inspirat al Noului Testament, este mult mai importantă citirea mai multor versete din Biblie, a întregului paragraf care le conţine.

În mod natural înțelegerea, sensul, apare de sus în jos, de la porţiunile de un text mai mari la cele mai mici. Paragraful are un rol în textul integral al explicației. Propoziţia (sau ,,versetul”) este acolo din cauza rolului jucat de el în înțelegerea textului. Cuvântul este acolo din cauza înțelesului propoziției în care se află. Așa înțelegi.

Limitele unei porțiuni mai mari de un text determină sensul celor mai mici. Aceasta este, de asemenea, modul în care minţile noastre lucrează de la ideea generală până la elementele sale mai mici.Acelaşi lucru este valabil și în Biblie. O afirmație biblică (versetul) este pur şi simplu o parte a unui paragraf şi dezvoltă un aspect al ideii din paragraful mai mare. Prin urmare, unitatea minimă de text care trebuie citită este paragraful. Un cititor înţelept al Bibliei va învăţa să gândească în funcție de paragrafe şi își va pune în mod regulat întrebarea ,,Care este ideea principală a acestui paragraf?”

Haideți să testăm această abordare referitoare la cititul Bibliei privind la un verset bine-cunoscut al Scripturii, 1 Tesaloniceni 5:22 – ,,Feriţi-vă de orice se pare rău.” Mărturisesc că ori de câte ori întâlnesc acest verset, imi imaginez sfinţi bătrâni avertizându-i cu degetele lor scheletice pe credincioşii tineri şi mustrându-i cu privire la un anume comportament. În acest scenariu recurent, creştinii evlavioşi, maturi găsi cu cale să îndemne sfinţii tineri, nu pentru că au făcut ceva ce de fapt era rău, ci pur şi simplu pentru că au făcut ceva ce părea rău.

Acest mod de a înţelege 1 Tesaloniceni 5:22 poate fi detectat mergând înapoi la versiunea King James din 1611. KJV ales cuvântul ,,pare” pentru cuvântul grecesc eidos, care înseamnă formă vizibilă, aspectul exterior, tip sau un fel de. De când a apărut această traducere, creştinii bine-intenționați s-au concentrat doar pe ,,aspectul exterior” şi au concluzionat că nu trebuie doar să evităm răul, ci de asemenea trebuie să evităm orice care ar putea părea să fie rău. Prin urmare, a apărut dictonul etic utilizat la scară largă, ,,Evitaţi orice pare rău.” Cu toate acestea, această interpretare are multe probleme.

Una dintre ele este că nu se încadrează în ideea mare a paragrafului în care stă. De fapt, această înţelegere este absolut secundară ideii fragmentului mai mare. Permiteţi-mi să vă explic pe scurt.

1 Tesaloniceni este scrisoarea apostolului Pavel către un grup de oameni ce au vedenit de curând creştini și sunt persecutaţi de către concetăţenii lor, în nordul Greciei. Contextul indică aversiunea față de biserică, astfel că Pavel petrece mult timp să apare integritatea echipei sale de plantat biserici, cât şi acţiunile acesteia în capitolele 1-3. În capitolele 4-5 (partea de ,,îndemnuri morale”), el tratează cinci ameninţări succesive la viaţa trupului bisericii. 1 Tesaloniceni 5:12-22 abordează problema a cincea, ultima și cea mai semnificativă cu care se confruntă această nouă adunare de creştini.

Versetele 12-22 se ocupă în general cu problemele care apar atunci când biserica se adună săptămânal. Pavel dă instrucţiuni cu privire la promovarea unei vieți sănătoase a trupului bisericii, în acest context, arătând pe bună dreptate stima sa față de liderii ei (versetele 12-13), ce se ocupă plini de atenție de diferitele nevoi ale sfinţilor (versetele 14-15), instituind o adunare plină de bucurie (versetele 16-18), fără să oprească lucrarea Duhului Sfânt în vorbirile profetice din adunare (versetele 19-22). Reţineţi că versetul 22 contribuie la dezvoltarea îndemnului despre profeţia în biserică. În timp ce pasajul acoperă o gamă largă de probleme, aceste aspecte dezvoltă coerent ideea mai mare ,,cum ar trebui să fie viaţa trupului nostru atunci când biserica se adună.”

Mergând pe scurt de la contextul mai larg al întregii scrisori la pasajul (5:12-22), suntem gata să ne privim la contextul imediat al versetului 22. Observaţi curgerea logică a argumentului cu privire la rostirile profetice din versetele 19-22:

,,19 Nu stingeţi Duhul;”— Acesta este îndemnul general al îndemnului.

,,20 Nu dispreţuiţi prorociile.”— un aspect specific NEGATIV al îndemnului.

,,21 Ci cercetaţi toate lucrurile;”— un aspect de contrast POZITIV al îndemnului.

,,păstraţi ce este bun;”—Ce trebuie să facem cu profețiile BUNE după ce le cercetăm.

,,22 Feriţi-vă de orice se pare rău.”—Sau ,,feriţi-vă de orice rostire rea.”—Aceasta trebuie să facem cu profețiile RELE.

Reţineţi că subiectul este unul foarte specific. Este vorba de un subiect specific din rostirile profetice atunci când biserica se adună în mod oficial. De fapt, în general, în cazul Scripturii, Dumnezeu şi autorii ei sunt foarte exacți în ceea ce spun. Foarte rar aruncă indicații morale evazive cum ar fi ,,Feriţi-vă de orice se pare rău”, independent de orice altceva. Mai degrabă, ei vorbesc de obicei, argumentând unitar și dezvoltând o idee principală, cu precădere în scrisorile Noului Testament. Așa este cazul și în 1 Tesaloniceni 5:22. Pavel îi îndeamnă pe noii creştini din Tesalonic, să se ferească de orice profeție rea. Dar, prin eliminarea versetului 22 din economia foarte specifică a paragrafului, îi tăiem legătura cu rădăcina sa şi creăm un conceptul vag, mult mai general, un verset scos din context. (Da, tocmai v-am spus pe un ton acceptabil că denaturăm cuvintele lui Dumnezeu!) Aceasta pare să fie un preţ enorm de plătit doar pentru că nu am alocat câteva secunde în plus pentru a citi pasajul unitar – cel puţin paragraful – care conţin versetul în cauză. Marile idei ale Bibliei sunt exprimate în ideile mari ale pasajelor şi noi ar trebui să ținem cont de ele.

Mai mult decât atât, dacă 1 Tesaloniceni 5:22 este o cerință generală morală, a evitat Isus orice părea rău? Nu cred! Fariseii L-au criticat constant că a petrecut timp cu ,,oameni stricați”, cum au fost vameșii, escrocii, cei certați cu religia (,,păcătoşii”) şi în mod sigur chiar cu prostituate. Deşi El a fost perfect, fără păcat, deşi nu a făcut nimic rău, după standardele celor religioși Isus părea în mod regulat rău. Dar poate că aceasta este acuzaţia pe care trebuie să ne-o asumăm împreună cu Isus, mai degrabă decât să ne ferim de oamenii marcați de cicatricile păcatului. Poate că aceasta este, de asemenea, mustrarea noastre din partea celor ce nu citesc 1 Tesaloniceni 5:22 în context. Poate că aceasta este partea amară a unei culturi creștine bazate pe versete scoase din context.


Uite cum poate un om bun să fie catalogat drept rău. Absolut consistent cu ceea ce spune Scriptura că pomul bun face roade rele şi cel rău roade bune. Sau am greşit? Dacă în biserică se manifestă Duhul Sfînt care este Duhul adevărului şi Mîngîietorul, în comitetul cumunităţii de Arad ce duh se manifestă decît cel al minciunii, al răutăţii şi al lui Mamona? Piei Satano!

Maimuța ce se dă uța, pînă i se vede…


În postul *Cine este fariseul de serviciu*, scris la cererea celor ce umblă cu cioara vopsită precum securiștii din bancul povestit cu acea ocazie, am postat o poză foarte haioasă a unei femele de lemurian. Și știți cum e maimuța: îi arați o oglindă și sare în sus că n-a mai văzut-o în viața ei maimuța ce se uită la ea! Cine-o fi, cine-o fi?

La scurt timp după postare aceiași femelă făcea exact ceea ce am pomenit în post: umbla să-l convingă (culmea!) pe același frate că femela din imagine e el! Oare are o problemă cu  inteligența sau așa e toate maimuțele? Eu cel puţin mă bucur că sunt citit și de maimuțe, depășind astfel hotarele obișnuite ale cititorilor de bloguri cu scaun la cap. Şi cum mesajul subliminal nu a fost înţeles, iată o spun răspicat:

Bre, maimuța ești tu!

Și ca să nu te simți singură am mai pus cîteva din astea ca tine. Cîte maimuțe sunt în acest grup-hag?

4, adică PATRU! Şi hai să ne prindem pentru un minut în joc cu maimuţa. Oare cine sunt cele patru maimuţe? Or fi cei trei mușketari şi dartanian? Or fi Take, Ianke și Cadîr şi umbra lui Mircea la Cozia? Or fi cele patru puncte cardinale? Sau cele patru puncte ordinale? Or fi coana Joițica, nenea Trahanake, Brînzovenescu și Farfuridi? Cine știe? Eu cred că în curînd aceiași mică măimuțică va umbla cu leptopul după dînsa să convingă că nu e vorba despre ea și despre celelalte trei surate, ci sunt cei trei crai de la răsărit împreună cu Gică Petrescu. Sărăcuţa maimuţică!

Dar ce am mai aflat despre astfel de maimuțe?

Am aflat că sunt foarte rele. Că sunt foarte „teritoriale” – adică își apără teritoriul țopăind, mușcînd, țipînd și agitîndu-și coada. Ba mai au un obicei despre care nu vreau să pomenesc aici, că miroase urît.

Chiar așa: uitați-vă care este raportul dintre lungimea cozii și mărimea creierului! Mie mi se pare că lungimea cozii este invers proporțională cu mărimea creierului. Adică, să facem clară această afirmație academică: cu cît coada este mai mare, cu atît este mai mich creierașul. De fapt unii cercetători au fost uimiți să constate la autopsia unor femele de lemurieni că în cavitatea creierului nu se găsea NIMIC! După principiu:

– „Mă! Ai luat-o razna? Ce-i în capul tău?”

– „Nimich!” (cred că am ceva accent nemţesc!)

Şi în final, pentru că este un post absolutamente academic, nu aş putea să închei fără să menţionez măcar o dată chestiunea care face obiectul titlului, adică maimuța ce se dă uța, pînă i se vede… inteligenţa. De remarcat un lucru ce este dovedit ştiinţific, de necontestat: atunci cînd maimuţa îşi agită coada i se vede intenţia, ca la pisică. Tot ca la pisică coada are legătură cu sistemul nervos. Cu cît îşi agită mai tare coada, cu atît maimuţa e mai nervoasă şi invers. Cînd şi-o lasă jos să ştiţi că maimuţa s-a calmat. Fraţilor io zic s-o calmeze cineva! Maimuţoiu ei ce face?

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (7): exodul din biserica baptistă sau cum să manipulezi cu succes o adunare de la sat


De menţionat că în deschiderea adunării generale fr dr prof pastor secretar al comutăţii baptiste de Arad, P. Bozianu (tată, mamă, bunic, socru, soţ, văr primar, secundar şi minutar al diferitelor rude de gradul întîi, doi, trei şi maior) a dorit să explice după votarea în unanimitate a ordinii de zi, adică evaluarea păstorului şi diverse, ce înseamnă de fapt evaluarea păstorului. Că o soră s-a ridicat aprigă „că noi nu ştim, ăştia mai bătrîni” să i se dea explicaţii, cu toate că soţul ei mergea doar cu cîteva zile înainte prin sat să explice altora ce înseamnă şi cum se face, că dacă au 50% plus 1 păstorul rămîne. Ne-am prins şi noi de asta încă de atunci şi i-am lăsat să-şi facă jocul murdar, dar, nu-i aşa, statutar frate Iuda, pardon, Iuga. Puteţi cîştiga aşa cum v-aţi aranjat ploile, dar vedeţi să nu vină la urmă potopul, că ăla n-o fi din cauza noastră!

Cum maşina de propagandă a funcţionat, şi cum Bozianul a explicat că dacă se votează să se facă evaluarea înseamnă că se votează împotriva păstorului, doar 12 voturi au fost pentru evaluarea păstorului.

Ca urmare, nu s-a mai trecut la evaluare şi păstorul Vasile Mich a rămas mai departe în funcţie, cu toate că în toată treaba asta comunitatea a venit cu propunerea ordinii de zi ce a fost aprobată de adunare în unanimitate şi că nimănui din biserică nu i-a trecut prin minte să facă evaluarea păstorului. În orice caz nu mie!

Deci, cu toate că pe ordinea de zi s-a votat în unanimitate evaluarea, nu s-a făcut evaluarea, trucul fiind unul cît se poate de ieftin. Iuga şi Bozianu au manipulat cu bună ştiinţă, mai ales că în ciuda faptului că se făcea evaluarea păstorului care a tăcut ca lovit de muţenie, Iuda, pardon, Iuga, a vorbit minute-n şir de greşeala mea de a pune pe blog discuţiile de la comitet, că n-am vrut să discut cu comunitatea, că e albă, că e neagră. Dar nu eu eram propus pentru evaluare. N-are contează! Dă cu rahat în Nădăban ca să pară de aur Vasile Mich. Un alt truc ieftin care a prins fără probleme. Mă întreb ce e în capul unor oameni care se lasă manipulaţi aşa uşor. Probabil că nimic.

Totuşi pe această cale insist să  mulţumesc fraţilor şi surorilor din biserica baptistă Cicir care m-au jignit în timpul adunării generale aşa cum numai oamenii mîrşavi ştiu să o facă. Mulţumesc şi pentru ura arătată. Printre aceştia, care pînă în ziua adunării n-au cutezat să-mi spună un cuvînt în biserică sau în afara ei, să se ridice cu o contribuţie cît de mică din propria lor gîndire, să stea de vorbă cu mine în particular, se află  Mahu, Adi Mureşan şi mama sa, Gheorghe Şiclovan şi soţia lui. Aşa am aflat că n-am pus nici măcar un holşurub la biserica aia, că nu dau bani (nu am avut de doi ani de lucru), ci tot timpul cer (n-am cerut, n-am acceptat bani de la biserică şi nici n-am cerut bani de la nimeni) şi că nici nu o să mai am eu de lucru.

Astea s-au întîmplat sub privirile îngăduitoare ale sinistrului personaj Romică Iuga.

Ca reacţie a acestei manipulări a intervenţiei comunităţii peste decizia comitetului un frate s-a ridicat şi a protestat spunînd că nu mai vrea să facă parte din această biserică şi că se retrage împreună cu soţia. Şi aşa am ieşit împreună cu ei încă 12 persoane. Dacă la începutul adunării generale eram 46, în Biserica Baptistă din Cicir au mai rămas 32. Victorie pentru păstorul vasile Mich. Valoarea lui, valoarea a 14 oameni! Şi asta fără evaluare. Vă daţi seama dacă se mai şi făcea evaluarea…

Imediat după ieşirea noastră din biserica baptistă din Cicir, s-a lăsat o linişte de mormînt. După un timp, încet-încet cei rămaşi au început să vorbească în şoaptă unul cu altul, apoi s-au apucat să mai ridice vocea, ajungîndu-se la un vacarm fără noimă. În toată această hărmălaie una dintre surorile prezente văzîndu-le pe Nicoleta Mich, soţia păstorului şi pe Nici Lontiş, soţia diaconului discutînd una cu alta pe un ton ridicat s-a ridicat şi a spus cu o voce care a acoperit toată gălăgia dezlînată:

„- Ce tot discutaţi voi acolo? Voi cu bîrfele voastre i-aţi alungat pe oamenii ăştia. Au plecat că nu au mai rezistat aici cu voi!”

S-a făcut din nou linişte.

La care, manipulanţilor de la comunitatea baptistă în frunte cu Romică Iuga şi Bozianu le-a căzut falca de uimire. Ce regizare frumoasă! Aşa că fratele Iuda s-a spălat pe mîini spunînd că acum e de datoria celor rămaşi să ne recupereze. Mă întreb dacă nu cumva datoria sa ar fi să îşi dea demisia de prin comitete şi comiţii şi să mai facă ceva că în curînd prima şi cea mai mare biserică baptistă a Aradului, Speranța, unde e păstor cu frate-su, va avea mai mulţi inşi la amvon decît în sală. Și ce bun era frate-su de în 1989 a devenit păstor pe cînd era încă la seminar. Oare a știut de asta și Duhul Sfînt, că Departamentul Cultelor precis a știut!


Răscumpărarea memoriei

În Recursul inițiat de domnul Ceuță, mistificarea istoriei este făcută fără vreo tresărire a conștiinței. El presară informații false cu naturalețea unui expert în dezinformare. Cu seninătate, autorul ne vorbește, de exemplu, despre respectul reciproc nutrit de „dezidenți” (sic!) și liderii cultului:

„Acest respect este unic. Pornea de la conducere spre dezidenți și evident și viceversa.”

Cine a trăit acele vremuri știe: din deosebit „respect”, disidenții spuneau despre Cult că este fiara. Tot astfel, „respectul” cultului față de disidenți se evidenția prin faptul că îi înfiera în fiecare conferință pastorală, iar când se ivea prilejul, îi deferea Securității.

Cea mai jalnică încercare de manipulare a domnului Ceuță se găsește la pagina 46. El oferă câteva explicații despre încercarea de recrutare a lui Caraman. Modul în care se succed frazele din acel text este uluitor! Observați în citatul de mai jos modul cum încearcă să acrediteze o idee otrăvită, și anume…

Vezi articolul original 368 de cuvinte mai mult

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (6)


La ultima şedinţă de comitet menţionată anterior la (5) avînd în vedere alte minciuni ale păstorului Vasile Mich şi la refuzul delegaţilor comunităţii de a discuta cauzele nu efectele situaţiei create de Vasile Mich am cerut să citesc această declaraţie. După ce am citit-o am lăsat-o secretarului bisericii să fie înregistrată după care am plecat. După ce am plecat s-a mai discutat încă o oră în absenţa mea. Tot atunci păstorul Vasile Mich i-a cerut lui Florin Lucaci să se dezică de Alexandru Nădăban. De-a dreptul comic!

Declaraţie

Către comitetul bisericii creştine baptiste din Cicir

Subsemnatul Alexandru Nădăban credincios al Cultului Creştin Baptist din România din anul 1983, actualmente membru în Biserica creştină baptistă din Cicir, am luat cu surprindere la cunoştiinţă de hotărîrea comitetului din data de 8 aprilie 2012 prin care mi s-a interzis să predic pe termen nelimitat fără ca această chestiune să se găsească pe ordinea de zi a comitetului la acea dată. Hotărîrea comitetului contravine secţiunii a 3-a din Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist, al Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România, publicat la Bucureşti în anul 2008, art. 18.4 ce stipulează că ”Membrii bisericii au dreptul şi responsabilitatea de a se implica în slujirea bisericii potrivit cu chemarea divină, înzestrarea duhovnicească, maturitatea spirituală şi mărturia creştină pe care aceştia o au în familie şi societate.”

Decizia comitetului care a venit la cîteva minute după participarea la Cina Domnului mă uimeşte, cu atît mai mult cu cît Statutul stipulează încă din Preambul II, pg. 2 că “Baptiştii consideră că libertatea religioasă este inalienabilă şi irevocabilă şi că nici o altă libertate nu este în siguranţă acolo unde nu există libertate religioasă”.

Prin hotărîrea comitetului consider că mi s-a adus atingere garanţiei date de Statut în ceea ce priveşte libertatea de a crede şi a mărturisi credinţa, libertatea de închinare privată şi publică şi libertatea de interpretare a Scripturii. Rezervîndu-şi unilateral dreptul de a predica fratele păstor Vasile Mich contravine clar art. 20.1 Secţiunea a 3-a din Statut şi din Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Baptist (Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România 2009) care afirmă despre slujitorii bisericii (pg 20): “Potrivit învăţăturii şi practicii bisericilor baptiste, evanghelizarea personală şi publică, predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu, conducerea grupurilor mici, acţiunile de caritate, precum şi alte activităţi cultural-religioase reprezintă atribuţii ale preoţiei universale, calitate pe care o are fiecare credincios baptist” şi “Noi credem şi mărturisim că, preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios e un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are drept de a oferi jertfe bisericeşti.”

Deasemenea cred că hotărîrea comitetului din data de 8 aprilie 2012 contravine garanţiei oferite de statul român în ceea ce ne priveşte ca şi cult, adică cea stipulată în Statut la Cap. 1, art. 1, aliniatul f: “Credincioşii baptişti şi aparţinătorii sunt protejaţi de statul român împotriva oricăror comportamente care au ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare ori a unei stări de inferioritate, legate de apartenenţa acestora la credinţa baptistă.” Mi se pare ciudat că cel care manifestă astfel de comportamente este tocmai păstorul bisericii baptiste, Vasile Mich.

Faţă de aceste garanţii îmi exprim surprinderea şi mîhnirea că fratele păstor Vasile Mich a găsit cu cale să conducă biserica inspirînd frică, în conformitate cu o colecţie de legi instituită ad-hoc fără aprobarea comitetului şi o viziune ce nu se regăseşte în Mărturisirea de credinţă, că biserica din Cicir ar fi o grădină, iar fratele păstor Vasile Mich ar fi grădinarul. În contradicţie cu fratele Vasile Mich care se comportă ca şi cînd el este singura autoritate în grădina sa, Mărturisirea afirmă Despre Biserică pg. 17: “Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfînt. Nu recunoaştem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpîni care să poruncească.”

În egală măsură îmi exprim nedumerirea referitor la pretinsele sale acuzaţii la adresa mea, despre care nu am discutat cu dînsul şi care la fel ca şi hotărîrea de comitet nu au fost comunicate bisericii.

Personal consider că s-a ajuns la această stare de fapt în mod unilateral. Vasile Mich este cel ce a declanşat, întreţinut şi escaladat cearta sa personală cu Alexandru Nădăban, eu retrăgîndu-mă unilateral din predicare timp de o lună şi revenind asupra hotărîrii la insistenţele sale. Prin acuzaţiile sale la adresa mea, la adresa teologiei mele şi la adresa slujirii mele, el se identifică ca victimă, cu toate că tot timpul şi-a asumat responsabilitatea şi a jucat rolul de a fi atît reclamantul, procurorul, judecătorul, cît şi călăul meu, adăugînd la toate acestea influenţarea comitetului după un vot care nu ar fi dus la “condamnarea” mea. Cunoaştem că cel ce perseverează să joace în acelaşi timp rolul de victimă, reclamant, procuror, judecător şi călău nu face altceva decît să caute răzbunarea.

Mărturisesc că Mich Vasile care m-a invitat să devin membru în biserica din Cicir, care mi-a cerut să predic, să conduc şcoala duminicală chiar şi atunci cînd a cunoscut trecutul meu, nu mai este acelaşi cu cel de azi. Cu toate acestea eu nu cred că modul său de a acţiona este reprezentativ pentru păstorii bisericilor baptiste, starea de fapt nereprezentînd biserica baptistă pe care eu o cunosc şi o slujesc, ci dezvăluie un mod anacronic de a acţiona tipic pentru un tribunal comunist din epoca stalinistă.

Ca urmare, cer anularea unui vot abuziv bazat pe acuzaţii nedrepte şi mincinoase apărute din interpretarea slujirii mele sincere în biserică, şi repunerea mea în drepturile avute înainte de data de 8 aprilie 2012.

Dr. Alexandru Nădăban, PhD

30.05.2012

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (5)


Miercuri 30 mai 2012 am fost invitat împreună cu Florin Lucaci la şedinţa de comitet de la orele 19, şedinţă pe care fratele păstor nu a anunţat-o în biserică.

Scopul şedinţei este ca Alexandru Nădăban şi Florin Lucaci să fie confruntaţi cu acuzaţiile ce li se aduc. Mi s-a mai transmis că trebuie  să scot de pe blog referirile la Biserica creştină baptistă Cicir.

Două remarci:

1. hotărîrea prin care comitetul a votat sub presiunea păstorului nu mi-au fost aduse vreodată la cunoştiinţă oficial sau formal.

2.  hotărîrea prin care comitetul a votat sub presiunea păstorului nu au fost aduse oficial sau formal la cunoştiinţa bisericii.

Ieşirea din ghetou (3)


Ieri 17.06.2012 orele 16.30 după luni de zile în care am fost acuzat de lucruri pe care nici măcar nu le-am gîndit, da să le şi făcut şi după o adunare generală manipulată de Viorel Iuga şi Petrică Bozianu am decis să ies împreună cu soţia definitiv şi irevocabil din biserica (ce îşi zice şi creştină, de parcă ar mai exista şi biserica necrestină) baptistă din românia.

În prezent doar crestin 🙂


Cînd stai de vorbă cu un BOU și n-ai nici o soluție, nu fă fifty-fifty, mai biine sună un prieten!

dyo

Atenţionare: Inspirat dintr-un fapt aproape ireal.

Merg cu maşina pe şoseaua îngustă, încet, fără grabă; din când în când îmi permit să arunc câte o privire admirativă către colinele din depărtare, de un verde ireal … Sunt trezit din reverie după o curbă şi trebuie să încetinesc, chiar să opresc: în faţa mea stă un bou mare, bine făcut, aşezat de-a latul drumului. Şade nemişcat, impasibil, cu privirea îndreptată înspre păşunea din faţa sa.

Prin spatele lui nu este loc suficient de trecere şi risc să alunec în şanţ; prin faţă ar fi ceva spaţiu, însă cornele lui nu îmi dau prea multă încredere. Opresc maşina şi cobor. Fără să ajung prea aproape de el, încerc să îl îndemn să facă vreo câţiva paşi în faţă. Nici un rezultat. De ciudă, la un moment dat, încerc să-i vorbesc pe limba sa:

– Muuuu!

De data asta, desi până acum nici…

Vezi articolul original 615 cuvinte mai mult


Dacă vrea cineva să facă cultură este liber!

Persona

Unul dintre articolele publicate recent pe acest blog a suscitat o oarecare polemica si nu atit pe blogul acesta cit mai degraba pe blogul lui Marius Cruceru pe care nu il vizitez de obicei – am facut o exceptie dat fiind articolul scris de dumnealui si reblogat pe blogul acesta.

Ma surprinde, sau poate chiar mai mult, gasesc regretabile anumite comentarii care reduc totul la simplism. Unul dintre comentatori pretinde sa scoata filosofii, fie ei chiar si protestanti, de pe mineca. Mi s-a parut pretentioasa afirmatia aceasta. Inteleg ca unii ii mai scot de pe Wikipedia, marea sursa de informare pentru cei care vor sa obtina toata cunostinta cu cea mai mare usurinta si rapiditate, noi intelectualii, dar dumnealui ii scotea de-a dreptul de pe mineca, simplement voilà. M-am intrebat de pe care mineca o fi scoatind pe Paul Ricoeur care la colocviul de la Facultatea de Teologie Evanghelica de…

Vezi articolul original 1.754 de cuvinte mai mult

Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (3)


5.4. Tipărirea de cărţi religioase în Transilvania, oglindirea succesului foarte limitat al Reformei

Călinescu plasează începutul limbii române scrise în perioada secolului XVI. De asemenea el atrage atenţia asupra faptului că folosirea slavonei în biserică şi în cancelariile româneşti a întârziat folosirea textelor române. Primul text original român este o scrisoare a lui Neacşu (un român din Ţara Românească) adresată lui Hans Benkner, judecătorul sas protestant al Braşovului în Transilvania din 1521.[48]

Printre eforturile luteranilor de a-i atrage pe români la Reformă, tipărirea de cărţi religioase a fost una foarte semnificativă. Eforturile lui Bekner de a aplica în practică principiul Reformei sola scriptura a devenit o realitate după ce l-a convins pe Coresi să se mute la Braşov, cândva după 1550. Coresi, un diacon român ortodox din Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, a devenit tipograful şef al Transilvaniei. Între 1559 şi 1583 treizecişicinci de cărţi au fost tipărite. Opt dintre acestea (Întrebare creştinească 1559, Faptele Apostolilor 1563, Tâlcul Evangheliei, Molitvelnic 1564, Liturghierul 1570, Psaltire 1570, Pravila, Evanghelia cu învăţătură or Cazania 1581) erau în româneşte şi unsprezece în slavonă. Andea şi Andea menţionează Învăţătură românească 1560, o traducere română a catehismului luteran ce a fost modificată pentru Biserica Ortodoxă Română.[49] Ivaşcu subliniază eforturile deosebite ale lui Coresi.

În mai puţin de douăzecişicinci de ani, el a tipărit de patru ori mai multe cărţi decât predecesorii săi Macarie şi Lubavici au făcut-o în patruzeci de ani.[50] Nobilul calvin maghiar Forró Mikós a sponsorizat tipărirea cărţilor Tâlcul Evangheliei şi Molitvelnic în 1564. Aceste cărţi se bazau pe predicile lui Méliusz Juhász Péter şi pe rugăciunile lui Gaspar Heltai fiind traducerile acestora în limba română.[51] Sasul luteran Lucas Hirschel a sponsorizat tipărirea lucrării Carte cu învăţătură în 1581. Prima dintre acestea era calvină în vreme ce ultima era ortodoxă şi prefaţa ei critica Biserica Luterană.

Ivaşcu atrage atenţia asupra faptului că aproape toate cărţile tipărite de Coresi în slavonă menţionează numele principilor şi mitropoliţilor români ca sponsori. În comparaţie cu aceste cărţi, cele tipărite în româneşte menţionează doar oficialii saşi sau numele lui Coresi la sfârşit. Această activitate laborioasă arată pe de o parte dorinţa autorităţilor locale protestante de a aplica în practică principiu sola scriptura printre români. Pe de altă parte, folosirea în continuare a slavonei (ce nu era limbă maternă) pune în evidenţă unul dintre mijloacele de rezistenţă împotriva Reformei.[52]

Din această cauză Iorga subliniază că toate eforturile de a tipări texte în româneşte au fost făcute prin influenţa străină şi eretică din Transilvania.[53] Şi Popescu menţionează tipărirea la Orăştie a Paliei tradusă din maghiară în 1582. Textul original era maghiar şi tiparniţa folosită era una calvină maghiară.[54]

După impunerea condiţiilor protestante au apărut şi alte efecte. Au existat şi alte măsuri care să le susţină. De exemplu, Georgie Rákoczy I a tipărit Noul Testament în româneşte la Alba Iulia în 1648.[55] Susana Lorántffy, văduva principelui decedat, a deschis o şcoală atât pentru copiii maghiari cât şi români din Făgăraş (1657). Şcoala era deschisă tuturor categoriilor sociale şi avea avantajul că după absolvire românii puteau să îşi continue mai departe studiile. Cele două părţi ale şcolii se bucurau de drepturi egale şi de o curte comună unde toţi copiii se puteau juca împreună. Curriculum şcolii era de inspiraţie protestantă şi el realiza desăvârşirea în practică a condiţiilor protestante impuse Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.[56] Copiii români erau instruiţi să scrie şi să citească în română, latină şi maghiară din Noul Testament şi din Catehismul calvin. Aceştia trebuiau să participe la toate serviciile protestante ale Bisericii româneşti din Făgăraş. Această şcoală a existat până la 1701 când austriecii au închis-o.[57]

Veress atrage atenţia asupra faptului că exact jumătate de secol mai târziu copii ale Noului Testament în româneşte mai erau încă de vânzare.[58] Aceasta se întâmpla nu din cauză că principele a tipărit prea multe copii, ci deoarece erau atât de mulţi analfabeţi printre români în acea vreme, sau că nu erau prea mulţi români interesaţi să le citească şi aceasta în ciuda existenţei şcolii din Făgăraş. Rezultatele campaniei de tipărire care a avut ca scop impunerea practicii protestante de citire a Bibliei românilor, au fost nesatisfăcătoare.

5.5. Reacţia ortodoxă pentru protecţia dogmei şi practicii ortodoxe române în Transilvania

S-ar fi aşteptat ca în urma unui tratament atât de dur de sorginte protestantă să existe nenumărate reacţii pentru ajutorarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Cu toate acestea, Bariţ atrage atenţia asupra faptului că în ciuda tuturor abuzurilor direcţionate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu a existat un singur protest din partea mitropolitului Ungro-vlahiei din Ţara Românească, care era şi exarh al Plaiurilor.[59] Doar Mitropolitul Varlaam, arhiepiscopul Moldovei,[60] a reacţionat în 1644 printr-o apărare orotodoxă împotriva dogmelor Reformei[61] în Răspuns împotriva catehismului calvin.[62]

Patriarhul ecumenic Kiril Lukaris din Constantinopol a confirmat poziţia mitropolitului român. Patriarhul a pretins într-o scrisoare (2 septembrie 1629) adresată principelui calvin al Transilvaniei Gábor Bethlen (1613-1629) că dorinţa principelui de a-i converti pe români nu va reuşi şi va genera reacţii peste munţi. În opinia sa, ascunsa legătură de sânge şi simţămintele locuitorilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească ar trebui rupte pentru ca această convertire să se întâmple. Dar chiar şi aşa, principii români se vor opune unor astfel de acţiuni.[63]

Dacă patriarhul ecumenic avea dreptare în ceea ce afirma, totuşi concluzia pe care o trăgea era cât se poate de greşită: acţiunile Protestante de a-i converti pe românii din Transilvania ar fi declanşat reacţii, dar principilor români le lipseau mijloacele de a interveni în favoarea românilor de dincolo de Carpaţi. De asemenea ar fi fost foarte puţin probabil ca aceştia să fi posedat conştiinţa română care să îi determine să o facă la acea dată. Chiar dacă erau români, ei luptau unul împotriva celuilalt, invadând-şi unul altuia teritoriile pentru cu totul alte raţiuni decât cauza naţională.[64]

5.6. Concluzii: influenţa limitată a Reformei asupra Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania

În perioada Reformei abolitirea diocezei romano-catolice de Alba-Iulia a însemnat secularizarea pământurilor şi şcolilor catolice din Transilvania. Efectul imediat a fost pierderea influenţei şi puterii catolice. Dominaţia romano-catolică asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania a luat sfârşit dar aceasta nu a însemnat şi emanciparea Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada Reformei în Transilvania românii tânjeau după drepturi sociale, economice şi religioase. A fi liber însemna a avea aceleaşi drepturi ca şi “statele”: credinţa ortodoxă să fie recunoscută ca şi religio licita, românul să aibă access la poziţii în Dietă, guvern şi administraţie, să fi recunoscut ca “indigen” sau ca “fiu ai patriei”. Aceasta nu însemna a avea mai multe drepturi decât ungurii, saşii şi secuii, ci doar a avea drepturi egale cu ei. Evident, un anumit număr de români au fost convertiţi la protestantism, dar numărul lor nu a fost destul de semnificativ pentru a avea impact asupra echilibrului vechii ordini.

În Transilvania, Reforma a schimbat doar forma dar nu şi esenţa relaţiilor dintre privilegiaţi şi oprimaţi: în ceea ce priveşte religia, vechii privilegiaţi erau noii privilegiaţi. ‘În documente continuă clişeul de a-i numi pe privilegiaţi Christiani adică creştini, iar pe supuşi Valachi, adică ortodocşi,’[65] acesta din urmă indicând identitatea etnică, credinţa religioasă şi condiţia socio-economică a românilor. Ironia pentru credincioşii ortodocşi români era că ceea ce ei considerau erezii (luteranismul, calvinismul şi unitarianismul în comparaţie cu credinţa lor) erau religii acceptate ca şi religiones licitae,[66] dar credinţa lor veche nu era.

Dacă în ciuda unei politici dure sub stăpânirea maghiară romano-catolică, Biserica Romano-Catolică nu a reuşit să îi aducă pe români în comuniune cu Roma, bisericile protestante Transilvane nu au reuşit să îi atragă pe români la protestantism. Ei nu au reuşit pentru că au re-editat aceeaşi greşeală: au perseverat în efortul lor de a-i converti de pe o poziţie de superioritate. Oficiul superintendentului, echivalentul reformat al arhiepiscopului, îl superviza şi controla pe episcopul român. Chiar dacă Biserica Unitariană nu a jucat un rol semnificativ în Transilvania, se poate spune că competiţia pentru convertirea românilor se desfăşura între cele trei denominaţii active generate de Reformă. Din cauza competiţiei dintre cele trei biserici (indiferent care au fost motivele acestei competiţii), încercările acestora de a-i converti pe români erau de fapt subminate. Raţiunile care împiedicau convertirea românilor ar fi avut un adânc impact politic, social, ecclezial şi psihologic în Transilvania:

a) Dacă românii ar fi fost convertiţi ca naţiune la oricare dintre cele trei credinţe protestante, ei şi-ar fi păstrat identitatea lor naţională de care trebuia să se ţină cont în viitor după dobândirea statutului legal;

b) Dacă una dintre acele trei denominaţii i-ar fi convertit pe români, aceştia ar fi condus ţara avându-i pe români ca şi asociaţi;

c) Pentru că românii schismatici erau taxaţi ca iobagi, în eventualitatea recunoaşterii lor religioase şi legale, contribuţia lor financiară (din care 10% se ducea la biserica care era dominantă în acea parte a Transilvaniei) ar fi scăzut dramatic;

d) Dacă ar fi primit impozite de la români clerul ar fi obţinut un nesperat dar binemeritat sprijin financiar şi ar fi avut şansa să devină “noua aristocraţie”;

e) Odată barierele religioase înlăturate românilor nu li s-ar fi mai putut îngrădi accesul la locurile din Dietă şi guvern.

Transpuse în practică toate aceste consideraţii ar fi însemnat sfârşitul monopolului maghiar, sas şi secui asupra privilegiilor în Transilvania şi probabil începutul accesului real la putere al românilor într-un viitor nu prea îndepărtat.

În perioada Reformei în Transilvania, nu au existat înregistrări cu privire la convertirea vreunui membru al celor trei naţiuni sau a celor patru religii legale la Biserica Ortodoxă Română. Nu este de mirare că nimeni nu voia să fie “valah”. Maghiarii, secuii şi saşii foloseau denumirea etnicităţii românilor, valah cu o conotaţie negativă. Dar nu este mai puţin adevărat că tocmai această folosire înjositoare a asupritorilor indică faptul că aceştia erau conştienţi de înţelesul etnic ce îi identifica pe români ca popor. Din vremea Reformei în Transilvania, există înregistrări care indică folosirea în tandem a religiei şi numelui etnic al românilor valah şi ortodox, pentru a-i defini pe români ca întreg, ca popor. Cel puţin din acest punct de vedere, poporul român se asemăna cu cel maghiar, sas şi secui.

Totuşi, în concordanţă cu valorile sociale şi politice tradiţionale medievale (care încă funcţionau în Transilvania) românii nu împlineau una dintre cele mai importante dintre acestea. Pentru că toţii românii împărtăşeau cam acelaşi statut social fără vreo stratificare socială evidentă şi între ei nu exista împărţirea tradiţinală (aristocraţia, oamenii liberi, şi iobagii), ei erau percepuţi ca o masă amorfă de oameni şi de aceea ei nu au fost numiţi naţiune.

Din punct de vedere al mentalităţilor, este destul de uşor de bănuit care era cauza religioasă a asupririi românilor. Dacă ungurii care deţineu puterea erau mântuiţi şi mergeau în rai e clar că cei care nu avea o religie identică cu a lor nu era mântuit şi nu mergea în rai. Poate că pentru catolici alternativa purgatoriului ar mai fi dat o şansă teoretică românilor ortodocşi, dar era clar că aceasta nu a existat niciodată în practică. Purgatoriul, ori unde s-ar fi găsit era doar un loc catolic nu unul ortodox. E lesne de înţeles că cei care mergeau în iad puteau fi lichidaţi fără nici o remuşcare pentru că ei erau întruchiparea răului a cărui sfârşit era clar pedeapsa veşnică. Pe lângă aceasta ce mai conta o mică pedeapsă pâmântească, oricare ar fi fost aceasta?

Din punct de vedere al Reformei, situaţia s-a simplificat şi mai mult: purgatoriul a dispărut, astfel şansele au crescut sau s-au diminuat în funcţie de interpretarea dată. Dacă în sistemul romano-catolic aveai 33% şanse să ajungi într-un loc sau altul, în cel reformat probabilitatea era mai mare. Existau 50% să ajungi în iad sau în rai pentru că erau doar două opţiuni posibile. Dar din nou asuprirea era mai clară pentru că toţi cei ce nu erau ca tine erau predestinaţi pentru iad. Şi nimeni nu te pedepsea pentru că îi ajutai să ajungă mai repede la locul pedepsei veşnice. Dimpotrivă, stârpirea răului, a “superstiţiiei” era recompensată după cum Vechiul Testament exemplifică în cazul lui Neemia, Moise şi a altor lideri din “poporul ales”. Aşa că cei răi erau în cel mai bun caz “toleraţi” pentru a fi asupriţi social, economic şi evident, religios. Poporul ales, nobilii, se puteau bucura de toate privilegiile pentru că li se cuveneau prin drept divin. În esenţă conflictul româno-maghiar era datorat celor două perspective juridice: dreptul istoric şi dreptul divin. Era clar că fundamentarea românească ulterioară bazată pe dreptul istoric nu a avut niciun ecou la mase. Mai tragic a fost faptul că varianta dizidenţilor ortodocşi era bazată tot pe o variantă a dreptului divin care din păcate a subminat din interiorul poporului român dreptul istoric susţinut de intelectuali.

Se poate spune că status quo dinainte de Reformă a fost păstrat în vremea Reformei: în locul unei minorităţi catolice a ungurilor, saşilor şi secuilor (care a fost aproape total convertită la protestantism), exista o minoritate maghiară şi secuiască calvinistă plus una a saşilor luterani. Majoritatea română a rămas ortodoxă în ciuda lipsei drepturilor. Din acest punct de vedere, situaţia din vremea Reformei nu era diferită de cea din vremea când Biserica Romano-Catolică făcea legea în Transilvania. Este clar că din această cauză religiile receptae şi naţiile politice au continuat să categorisească religia româniilor ca eretică.[67] Din acest punct de vedere se poate afirma că toleranţa celor puternici era practicată în mod ironic doar pentru beneficiul ţării.[68]

5.7. Slăbiciunea tezelor ortodoxe şi greco-catolice referitoare la efectele Reformei în Transilvania

Succesul limitat al Reformei printre comunităţile rurale româneşti din Transilvania poate fi atribuit mai multor cauze. Din punct strict filologic Călinescu menţionează că prima traducere a Noului Testament  în româneşte a fost destul de dificilă deoarece limbii române îi lipseau foarte mulţi termeni teologici importanţi.[69] Dacă chiar şi celor ce erau “intelectualii” vremii nu le-a fost uşor să realizeze o traducere bună în limba română, cât de greu ar fi trebuit să fie pentru ţăranii analfabeţi să îşi însuşească doctrinele Reformei care se bazau în mare proporţie pe folosirea Bibliei.

Nici una dintre teze nu se referă la această descoperire importantă. Din contră teza ortodoxă pretinde că supravieţuirea Bisericii Ortodoxe Române s-a bazat tocmai pe opoziţia efectivă,  directă a ţăranilor. Ironia soartei a făcut deci ca poporul român să se opună Reformei nu pentru că a ales să facă aşa ci doar pentru că nu au avut altceva mai bun de făcut.

Tocmai acestă dificultate de a înţelege Scripturile s-a adăugat la analfabetismul foarte răspândit printre români. În plus efectele negative ale interferenţei protestante dogma şi practica ortodoxă şi lipsa de reforme sociale şi politice s-au cumulat cu nemulţumirea maselor de români cu privire la stăpânii lor de pământ unguri şi la biserica acestora. Accesul românilor la sola scriptura a fost limitat în mare parte nu numai de lipsa lor de educaţie şi lipsa unui vocabular adecvat al propriei lor limbi materne. Sola gratia s-ar fi dovedit foarte credibilă ca principiu teologic pentru români, dacă cei mai zgomotoşi suporteri ai săi – asupritorii – nu ar fi arătat atât de puţină graţie în felul cum i-au tratat. Fără să înţeleagă esenţa Reformei, convertirea şi principiile sale de bază, credincioşii ortodocşi români au văzut că aceasta nu a produs transformarea asupritorilor lor. Pentru ei nu a mai contat dacă aceştia erau romano-catolici sau protestanţi. Sursa acestei ne-priceperi a derivat tocmai din ambiţia acestora de a conserva dogma şi practica ortodoxă şi a constat tocmai în continua asuprire politică, socială şi eclezială.

În ceea ce priveşte ierarhia Bisericii Ortodoxe Române situaţia nu este mai diferită. Negruţ atrage atenţia asupra naturii absolute a monarhiilor existente în acea periaodă în Moldova şi Ţara Românească până la începutul secolului al XVIII-lea. Domnitorii români controlau Biserica Ortodoxă Română din ambele principate punând sau depunând capii bisericii.[70] Acestă situaţie era similară cu cea din Transilvania unde principii protestanţi obişnuiau să aprobe sau să depună ierarhul care era capul Bisericii Ortodoxe Române. Comparând situaţia din Biserica Ortodoxă Română din Transilvania cu cea din celelalt două principate observăm că cea mai mare diferenţă dintre cele două era dată de interesul principilor maghiari protestanţi de a se amesteca în dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române. Demn de menţionat este şi faptul că atât teza ortodoxă cât şi cea greco-catolică consideră că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania a fost o victimă a Reformei. Aceasta se vede mai accentuat în teza greco-catolică în vreme ce cea ortodoxă atribuie episcopilor o aură de sfinţenie şi martiraj naţional. Adevărul era că episcopii erau aproape lipsiţi de putere iar puterea protestantă care a perpetuat abuzul era prea puternică pentru talia lor.

Conform tezei ortodoxe spre finele secolului XVII, practica credincioşilor pare mai importantă decât ortodoxia episcopilor. Astfel teza ortodoxă nu face nici o diferenţă între religia maselor şi cea a ierarhiei ortodoxe. Episcopii care în mod tradiţional erau păstrătorii ortodoxiei par să îşi piardă acestă funcţie, cel puţin în Transilvania. La fel cum deciziile Conciliului de la Florenţa au fost respinse de masele de către credincioşi ortodocşi înainte de căderea Constantinopolului, tot aşa teza ortodoxă atribuie maselor rolul de apărători ai credinţei, rol deţinut în istoria bisericii de către episcopi. Poporul devine astfel străjerul credinţei nu episcopul. Datorită faptului că acestă explicaţie survine la mai mult de douăsute de ani de la evenimente, tehnica se aseamănă cu cea a literaturii apocaliptice. Într-o a manieră ce copiază metodologia lui Roller, care i-a atribuit maselor toate deciziile importante ale istoriei române, teza ortodoxă română îi prezintă pe ţăranii analfabeţi preluând funcţia episcopiului de apărător al ortodoxiei. Din această cauză teza îi găseşte vinovaţi de trădare doar pe doi episcopi ortodocşi care au acceptat unirea cu Biserica Romano-Catolică şi nu întregul popor.

Politica protestantă de supunere a Bisericii Ortodoxe Române nu a fost încununată de succes în ciuda unui efort concentrat. Explicând fenomenul ca fiind unul ce a combinat rezistenţa culturală şi religioasă, elementele care au favorizat-o le putem găsi de asemenea şi în inabilitatea protestantă de a-i atrage pe români prin avantaje sociale, politicale, economice şi culturale.

Această rezistenţă la schimbare vine să ateste acceptarea unui anumit grad de dogmă şi practică protestantă, dar nu o transformare esenţială şi pe termen lung similară unei convertiri. Acest fenomen nu poate fi explicat decât dacă se admite o anumită inerţie religioasă. Combinată cu distanţa tot mai mare dintre teologia ortodoxă şi ceea ce era la vremea respectivă religia maselor acest fenomen de rezistenţă a furnizat baza pentru un tip de argumentare folosit tot mai mult de istoricii şi teologii ortodocşi, cum că ortodoxia stă la baza naţiunii. Din punct de vedere social, a fost folosit pentru a menţine mitul ungurilor răi, generând şi explicând raţiunea pentru rezistenţa împotriva ungurilor: totdeauna bunii credincioşi ortodocşi români au opus rezistenţă răilor unguri protestanţi. Dat fiind deosebirile evidente şi îndelungi dintre bisericile maghiare şi cele româneşti şi lipsa de echitate evidentă a stratificării medievale din societatea transilvană, ungurii au fost tot timpul percepuţi ca fiind ‘ceilalţi.’ Este însă tot atât de adevărat că nici ungurii nu au făcut prea multe eforturi pentru a depăşi o astfel de percepţie.

Referitor la Reforma din Transilvania, ambele teze afirmă (din diferite motive) că pericolul pentru Biserica Ortodoxă Română venea din partea noii biserici protestante.

Pe de o parte Biserica Greco-Catolică pretinde o transformare substanţială a Bisericii Ortodoxe Române datorită Reformei. Acestă transformare a afectat dogma, organizarea canonică şi practica liturgică.

O astfel de concluzie se bazează pe transformarea adâncă a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi necesitatea imperativă de a acţiona împotriva acesteia. În aceste circumstanţe, nu a existat nici o forţă sau o personalitate (în sau înafara Transilvaniei) pentru a îngrădi acţiunile puternicei Biserici Protestante, a Dietei, a governuluişi a stăpânilor de pământ care se amestecau în Biserica Ortodoxă Română şi care au transformat-o într-o Biserică Protestantă Română.

Pe de altă parte, teza ortodoxă este interesată în a susţine că a existat o rezistenţă românească pentru a explica şi justifica rezistenţa iniţială la unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică. Mai mult decât atât, perioada când dizidenţii greco-catolici din Transilvania au fost persecutaţi în vreme ce se opuneau romano-catolicismului este de obicei descrisă ca fiind stadiul logic următor al aceleaşi persecuţii maghiare.

După cum afirmă tezele mai sus-menţionate, către finele secolului XVII, biserica şi poporul român din Transilvania erau sub asediu. Poporul nu avea nici un fel de drepturi politice şi religiose iar condiţiile sociale erau sub orice critică. Românii şi-au pierdut pământurile aflate în posesia lor şi chiar biserica lor traditională era sub restricţii impuse de către străini. Biserica lor părea mai degrabă biserica străinilor.

Totuşi, dacă acceptau să intre în Biserica Protestantă şi îşi schimbau şi numele cu cele maghiare, românii puteau primi drepturile care le erau inaccesibile în ţara de baştină.

Şocul cultural a unei asemenea schimbări trebuie să fi fost apreciabil deoarece aceasta era impusă cu forţa. Totuşi, impactul acesteia asupra generaţiilor viitoare din Transilvania nu vine să stea mărturie la o astfel de schimbare adâncă şi ireversibilă având ca rezultat convertirea maselor. Rezultat al unei politici ecleziale orbeşti nu a putut fi detectată în perioada imediat următoare apariţiei primelor biserici protestante române.

Doar în câteva regiuni aflate în jurisdicţie protestantă română au supravieţuit aceste schimbări până în a doua jumătate a secolului XVIII. Aceasta indică absenţa unei Biserici Protestante Române solidă, partener egal celorlalte patru religii legale. Mai mult decât atât, posteritatea nu a înregistrat termeni specifici sau nume pentru românii protestanţi, nici măcar dovezi a unor schimbări sau a unor influenţe asupra dogmei şi practicii ortodoxe române. Politica protestantă de atragere a românilor nu a dus la apariţia unei puternici Biserici Reformate Române. O astfel de instituţie nu a existat vreodată.

[48] Călinescu, Istoria, vezi 7.

[49] Andea and Andea, ’Principatul,’ vezi 571-572.

[50] Ivaşcu, Istoria, I, vezi 102.

[51] Andea and Andea, Principatul,’ vezi 572.

[52] Ivaşcu, Istoria, I, vezi 104.

[53] Iorga, Istoria literaturii, I, vezi 332.

[54] Meteş, Istoria, I, vezi 86.

[55] Veress, Bibliografia, I, vezi 80.

[56] B. Mihoc, Religie şi naţionalitate (Oradea: Logos, 1998), vezi 69-78.

[57] Meteş, Istoria, I, vezi. 211-224.

[58] Veress, Bibliografia, I, vezi 80.

[59] In order to avoid any accusation concerning the lack of support for the Romanian church in Transilvania, Biserica Ortodoxă Română claims that only one condition was accepted in practica: the use of the Romanian language when preaching.

[60] M. Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1996), vezi 185-196. Protestant ideas penetrated Moldova during the third decade of the sixteenth century and survived during the next century.

[61] Rămureanu, Istoria, I, vezi 452-463.

[62] I. Bianu et al, Bibliografia românească veche, IV (Bucureşti: Enciclopedică, 1978), vezi 191-193; A. Rosetti, et al, eds., Istoria literaturii române, I (Bucureşti: Ştiinţifică, 1962), vezi 285-287.

[63] Rămureanu, Istoria, vezi 434-438; also Tappe, ‘The Romanian,’ 277-291; Păcurariu, Istoria, I, vezi 258; T. Ware, The Orthodox Church (London: Penguin Books [first edition 1963] 1997), 208-211; Rămureanu, et al, Istoria, 308-316, etc.

[64] For conformity vezi the eighteenth century Romanian history, especially the relationship between Prince Vasile Lupu of Moldova and Matei Basarab of Ţara Românească.

[65] I. A. Pop, ‘Confesiune şi naţiune medievală: solidarităţi româneşti în secolele XIV-XVI,’ Anuarul Institutului de istorie şi arheologie din Cluj 28 (1987-1988) 177-178, quoted by Pop, ‘Etnie,’ 43.

[66] Religiile legale.

[67] Chirilă, ‘Etnie,’ vezi 34.

[68] Constituţiile, vezi 48.

[69] Călinescu, Istoria, vezi 10.

[70] Negruţ, Biserica, vezi 47.


Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)


Scopul acestui capitol este dublu.

 Mai întâi, el trasează complexul mediul politic, social şi eclezial în care a existat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până la unirea cu Biserica Romano-Catolică. Fără consistenţă cu faptele, teza ortodoxă română pretinde nereuşita Reformei printre credincioşii ortodocşi din comunităţile transilvane. În contrast cu această teză, teza greco-catolică pretinde succesul absolut al Reformei în comunităţile rurale din Transilvania şi modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române. Ca răspuns la această polarizare acest capitol oferă o explicaţie nouă şi echilibrată care argumentează în favoarea unui succes limitat al Reformei.

În al doilea rând, capitolul angajază pretenţii sociologice specifice găsite atât în teza Bisericii Ortodoxe Române cât şi în cea a Bisericii Greco-Catolice. Prima pretinde că în vremea Reformei, în ciuda tuturor măsurilor restrictive impuse de protestanţii maghiari împotriva Bisericii Ortodoxe Române, credinţa ţăranilor needucaţi i-a asigurat acesteia supravieţuirea. Cea de-a doua pretinde că atât de profundă şi sistematică a fost interferenţa protestantă maghiară încât Biserica Ortodoxă Română şi-a pierdut identitatea sa bizantină.

Acest capitol neagă aşa-numita “supravieţuire miraculoasă” a Bisericii Ortodoxe Române şi totala şi ireversibila alterare a dogmei şi practicii ei în perioada Reformei din Transilvania.

Capitolul mai acuză ambele teze mai sus-amintite că sunt selective în felul cum folosesc datele pentru a justifica concluziile lor contrastante: motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut sau nu nevoie de unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Pentru a fi consistent cu dezvoltarea ulterioară a tezei capitolul se referă la elementele principale ale credinţei comunităţilor rurale din Transilvania ca la dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române.

5.1. Politica romano-catolică maghiară în Transilvania

Regii apostolici maghiari şi-au protejat graniţele răsăritene prin colonizarea Transilvaniei. Ei i-au adus din Europa de vest pe saşi, ultimul grup etnic care a intrat în Transilvania, cândva în secolul al XII-lea. În perioada domniei regelui Andrei II, până în august 1225, Ordinul Teuton a staţionat o scurtă periodă în Transilvania pentru a apăra graniţele de sud-est. În ceea ce priveşte religia, trăsătura comună a populaţiei ce a intrat în Transilvania dinspre vest, a fost romano-catolicismul. Totuşi, dincolo de graniţele Transilvaniei, dincolo de Carpaţi spre sud şi est, locuiau tot români, aceeaşi populaţie băştinaşă ca în Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în Transilvania, Biserica Ortodoxă Română era sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi români. Ei erau în comuniune cu patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Sub regele Andrei II şi a fiului său Bela IV, Transilvania a fost ocupată total de maghiari. Dar Transilvania nu a fost anexată la regatul Ungariei, ci a rămas autonomă ca un voievodat separat. Noua administraţie a împărţit Transilvania în trei: Terra hungarorum, sau pâmântul stăpânit de maghiari, în Transilvania centrală şi de vest; Terra saxonum, sau ţinutul săsesc, regiunile ocupate de saşi; şi Terra siculorum sau Fundus regius, sau ţinutul secuiesc, regiunea ocupată de secui. Noii stăpâni nu au considerat existenţa poporului băştinaş destul de semnificativă ca să merite recunoaşterea ca Terra valachorum, chiar dacă la acea dată românii, numiţi vlahi, formau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Faptul că în acea perioadă nu exista un stat român în Transilvania sau pe partea de vest a Carpaţilor a dat naştere ideii că românii (sau vlahii) erau oameni de o speţă joasă. De acum încolo, cele trei naţiuni dominante, maghiarii, saşii şi secuii vor considera această ordine ca fiind status quo din Transilvania.

Ca resultat al invaziei mongole a Transilvaniei şi Ungariei sub Bathu-han în 1241 şi a înfrângerii regelui Bela IV în bătălia de la Câmpia Muhi (sau Mohi) la 12 aprilie 1241 (cu pierderea a 40 000 de maghiari) a existat o perioadă de pace relativă. Înfrângerea a cauzat deasemenea slăbirea puterii celor trei naţiuni dominante în Transilvania. La începutul celui de-al patrusprezecelea secol regele Andrei III (1290-1301) al Ungariei a murit (punându-se astfel capăt dinastiei Arpad) şi a fost urmat de către un membru al familiei Angevine din Neapole. Fiul regelui Neapolelui, Carol Robert d’Anjou (1301-1342) a fost chemat pentru a ocupa tronul apostolic al Ungariei. Al doilea rege din aceeaşi familie, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a luat una dintre cele mai influente măsuri pentru dezvoltarea ulterioară atât a Ungariei cât şi a Transilvaniei.  El a decis continua servitute a şerbilor, cărora nu le era permis să părăsească pământul pe care trăiau fără permisiunea proprietarului.

5.2. Efectul celui de-al patrulea Conciliu lateran în Transilvania

Avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după Cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţele acestei decizii au fost următoarele: întâi, credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; a doua, că ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică.[1]

Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor. Deasemenea acest aspect va atrage atenţia asupra două consecinţe viitoare: a) importanţa singurei autorităţi româneşti care nu a fost abrogată, acea a episcopului Bisericii Ortodoxe Române; b) dată fiind importanţa acestui oficiu după dispariţia nobilimii române, metodele folosite de către maghiari pentru convertirea românilor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

5.2.1. Rolul episcopului ortodox român după Cel de-al patrulea conciliu lateran în Transilvania

Pentru că statutul social şi economic al preotului ortodox nu era diferit de cel al unui iobag român, oricare credincios român îl identifica pe preotul român cu unul dintre ai săi. Totuşi, ţăranii erau conştienţi de diferenţa cultică: doar preotul era responsabil de menţinerea legăturii comunităţii cu Dumnezeu şi de efectuarea ritului. Probabil că acest model a fost proiectat şi asupra episcopului acesta fiind identificat ca singura autoritate existentă ce le-ar fi prezentat doleanţele în faţa autorităţilor. În cazul unei crize, acest model de reprezentare constituia unica bază a dialogului dintre poporul român şi autorităţile neromâne.

Istoricii români sugerează existenţa mai multor episcopi români în Transilvania. De exemplu, Pascu presupune existenţa unei episcopii române la Dăbâca între secolul IX şi XI.[2] Anghel menţionează o episcopie românească la Râmeţ până la 1377.[3] Totuşi surse scrise indică o organizare consistentă ortodoxă română a bisericii doar în vremea Reformei în Transilvania.

Pentru că nobilii români care şi-au asumat conducerea politică au dispărut,[4] oficiul episcopului din Biserica Ortodoxă Română, a devenit cea mai importantă autoritate a românilor. Românii nu aveau o altă alternativă politică. De aceea importanţa acestui oficiu trebuie văzută la adevărata sa valoare, adică ca fiind unica alternativă pentru ca un conducător român să fie acceptat de către toţi românii şi să nu fie contestat de naţiunile dominante.

Chiar dacă românii nu au fost recunoscuţi ca naţiune autorităţile celor trei naţiuni dominante şi mai apoi Imperiul habsburgic se vor adresa capului Bisericii Ortodoxe Române ca şi capului întregului popor român din Transilvania. Din această cauză oricare autoritate transilvană (catolică, protestantă, austriacă sau maghiară) va trata cu capul Bisericii Ortodoxe Române ca şi cu singura personă care putea sau/şi trebuia să îi conducă pe români. Din nefericire de cele mai multe ori acest posibil canal de dialog a existat doar pentru a transmite poruncile de sus în jos, din vârful ierarhiei la bază.

5.2.2. Rezistanţa română în faţa metodelor romano-catolice maghiare de convertire

Pop descrie metodele ce erau folosite pentru a-i convinge pe români să părăsescă Biserica Ortodoxă Română în favoarea Bisericii Romano-Catolice:

Pe parcursul câtorva sute de ani de la cucerirea Transilvania de către maghiari până la Reformă, presiunile catolicilor asupra românilor s-au axat cam pe aceleaşi metode, adaptate, desigur, împrejurărilor: combaterea până la deposedarea de avere, şi alungarea preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, ameninţări şi convertiri forţate, împiedicarea desfăşurării serviciului divin, şi a construirii bisericilor de piatră sau de zid, condiţionarea nobilităţii şi a deţinerii pământurilor de apartenenţa la catolicism, desconsiderare faţă de credinţa răsăriteană, îndepărtarea elitei româneşti ca ‘stare’ din viaţa politică a Transilvania etc.[5]

Astfel de metode agresive erau obişnuite pentru romano-catolici pentru că ele se regăseau pretutindeni unde ei deţineau puterea. Prin deposedarea românilor de avuţia lor, de statutul lor politic şi prin interzicerea ritul ortodox, maghiarii au făcut o greşeală firească ce a decurs din poziţia lor dominantă. Din această cauză românii din Transilvania au asociat romano-catolicismul cu convertirea forţată la religia stăpânilor. În ciuda faptului că vestul creştin a penetrat spre Răsărit, în aceste circumstanţe comunităţile româneşti nu au vrut să înţeleagă că romano-catolicismul era mijlocul prin care mântuirea era posibilă. În secolele XIV şi XV încercările romano-catolice maghiare de a-i câştiga pe credincioşii ortodocşi pentru Biserica Romei prin construirea de biserici şi mănăstiri şi prin instituirea unei noi episcopii pentru românii catolici (1374) dar şi asocierea acestora cu o mare diversitate de ameninţări, nu au adus un număr semnificativ de convertiţi.[6]

Politica agresivă a regilor apostolici maghiari în Transilvania poate fi explicată în diferite moduri. De exemplu, Nouzille crede că aceste măsuri au fost luate pentru a preveni apariţia celui de-al treilea principat românesc în Transilvania.[7] Cu toate acestea, Pop atrage atenţia asupra faptului că în Moldova, romano-catolicismul a avut oarecare succes printre români. Astfel că în 1234 s-a exprimat dazamăgirea faţă de folosirea de către preoţii catolici maghiari a altei limbi decât cea românească şi s-a cerut Romei un episcop băştinaş. Era evident că în condiţiile acceptării romano-catolicismului românii îşi apărau identitatea etnică şi eclezială. Explicând cum Biserica română a ajuns sub jurisdicţie bizantină, Pop atrage atenţia asupra faptului că regii maghiari au înlocuit dimensiunea spirituală a convertirii cu una politico-militară care avea în vedere expansiunea graniţelor maghiare prin mijloace violente. Scurtcircuitând legătura directă dintre Roma (Avignon) şi principatele române regii maghiari i-au forţat pe români să se orienteze spre Constantinopol (celălalt centru de legitimare a puterii) pentru independenţă.[8]

5.2.3. Unio trium nationum, alianţa politică a nobililor împotriva ţăranilor

Condiţia românilor din Transilvania s-a deteriorat progresiv sub regii maghiari. Limba, religia[9] şi pământul lor erau sub control străin şi majoritatea timpului ei erau victime ale abuzurilor de tot felul. Fără nici o protecţie din partea legilor feudale şi lipsiţi de protectori, românii îşi părăseau căminele pentru a emigra la sud sau la est de Carpaţi în Ţara Românească şi Moldova – a doua lor patrie. Ei plecau pentru că împărtăşeau aceaşi identitate culturală: biserica era ortodoxă, şi populaţia locală vorbea aceeaşi limbă, româna.

Curând această stare de lucruri a generat conflicte. În 1437, episcopul maghiar romano-catolic György Lépesy[10] a decis să accepte doar monede noi pentru plata decimei către biserică. El a cerut de asemenea plata impozitului pe trei ani în avans. Rezultatul a fost declanşarea unei răscoale de mare anvergură în Transilvania. Sub influenţa ideilor husite tăranii români, secui şi maghiari s-au ridicat la luptă şi i-au învins pe domnii feudali la Bobâlna. Armata voievodului transilvan  Ladislau Csáki a fost înfrântă şi s-a încheiat un tratat între ţărani şi nobilime la 7 iunie 1437 la Cluj-Mănăştur.[11] Totuşi, în anul următor situaţia militară s-a inversat, ţăranii fiind învinşi. Pentru a preveni astfel de mişcări sociale în viitor, cele trei naţiuni dominante din Transilvania au semnat un tratat la Căpâlna în 1437 numit Unio trium nationum. Scopul principal al pactului a fost să organizeze nobilimea celor trei naţiuni dominante (maghiarii, saşii şi secuii) împotriva unei posibile revolte a ţăranilor. În plus, tratatul a legalizat în termenii cei mai drastici relaţiile dintre nobilime (posesoare a pământurilor) şi ţărănime (ajunsă în stare de iobăgie). Tratatul nobilimii[12] era de fapt îndreptat împotriva românilor care constituia majoritatea şerbilor. În acest sens Constantinescu afirmă că

Trebuie să remarcăm că termenul de naţiune nu are un sens etnic, ci social; înseamnă doar că nobilii aparţineau celor trei naţiuni… Acest pact începe prin a avea o semnificaţie socială, dar sfârşeşte şi prin a avea, şi un sens etnic. Naţiunea română confundându-se cu clasa ţărănimii, dar formând în acelaşi timp marea majoritate a Transilvaniei, era exclusă pentru totdeauna din viaţa politică a ţării.[13]

O interpretare obiectivă a Unio trium nationum duce la o concluzie cât se poate de simplă: pactul noblililor romano-catolici minoritari era îndreptat împotriva majorităţii învinse, a ţăranilor ortodocşi români.

Un alt episod cu adânci semnificaţii politice şi sociale pentru Transilvania a avut loc în 1514 când s-a declanşat o nouă răscoală. Liderul acesteia, secuiul Gheorghe Doja, a condus armata unei cruciade proiectate[14] împotriva turcilor (din vecinătatea Budei, capitala Ungariei) pentru a lupta împotriva nobilimii transilvane. Totuşi nobilimea unită a reuşit să înăbuşe răscoala dar efectele ei au fost hotărâtoare pentru desfăşurarea imediată a situaţiei politice şi religioase în Transilvania.

În primul rând, o nouă lege, Opus Tripartitum,[15] a stabilit că şerbii erau legaţi de pământ pentru totdeauna (mera et perpetua servitute), devenind astfel supuşii domnilor lor până la moarte (dominis suis terrestribus mera et perpetua rusticitate sint abjecti). Acest document stabileşte teoria constituţională a ‘Sfintei Coroane[16] argumentând că libertatea nobilimii era chintesenţa statului.[17] Dieta a decis să fixeze prestaţia legală de clacă a ţăranilor pentru domnii lor la o zi pe săptămână. Au fost fixate cinci taxe ca să se impună îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor faţă de nobili, coroană şi de episcopul romano-catolic. Cea mai dramatică declaraţie a aristocraţiei a fost etichetarea tuturor ţăranilor care au participat la răscoală ca “trădători” şi transmiterea aceastei etichete asupra urmaşilor lor pentru totdeauna.[18]

În al doilea rând, nobilimea i-a pedepsit pe toţi ţăranii rebeli capturaţi cu tăierea braţului drept pentru că au folosit sabia, o armă interzisă tuturor cu excepţia nobilimii. Această măsură neînţeleaptă a condamnat atât Transilvania cât şi Ungaria la dominarea lor de către turci. Rămasă fără infanterie, care în mod tradiţional era compusă mai ales din ţărani înarmaţi, doar cavaleria regelui Ludovic II şi nobilimea s-au mobilizat pentru a face faţă invaziei turce conduse de sultanul Soliman Magnificul. Regele însuşi şi cea mai mare parte a armatei ungare (în jur de 38000 oameni) au fost ucişi la Mohács (29 august 1526), permiţând turcilor să se îndrepte spre Viena. Ungaria a fost împărţită în trei: un paşalâc turc, un regat a cărui coroană a fost însuşită de Ferdinand de Austria şi un alt regat avându-l ca rege pe Ioan Zápolya. Ferdinand a luptat pentru a prelua controlul asupra Ungariei şi Transilvaniei, dar la fel a făcut şi Ioan Zápolya, care a fost încoronat rege la Buda (1529). Cei doi au semnat un tratat de pace la Oradea în 1538, care stipula că după moartea lui Ioan Zápolya, regatul său se va întoarce sub habsburgi.[19]

În al treilea rând, în această perioadă Transilvania a continuat să existe independent de Ungaria ca şi un principat autonom[20] în Imperiul Otoman, la fel ca şi cele două Principate Române. De asemenea înfrângerea regatului ungar a creat premizele pentru toleranţa religioasă în Transilvania unde măsurile regelui Ludovic II împotriva Reformei apobate de Dieta de la Rákos din 1524 nu au putut fi aplicate în practică.[21]

5.2.4. Concluzii: eşecul romano-catolicismului de a converti poporul român

Eforturile romano-catolice de peste cinci secole pentru asimilarea ortodocşilor români din Transilvania nu au avut succes. Totuşi, presiunile politice şi eccleziale i-au forţat pe nobilii români să accepte romano-catolicismul. Indiferenţa lor etnică i-a lăsat pe românii din Transilvania cu un singur lider: episcopul Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, importanţa acestei poziţii a devenit maximă. În ciuda presiunii combinate exercitate de către Biserica Romano-Catolică şi de către monarhia maghiară, nu există surse care să ateste vreo alterare a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

După Mohács (1526), romano-catolicismul încă domina în Transilvania. Imperiul otoman nu a alterat organizarea administrativă şi ordinea socială din Transilvania astfel că politica acestuia de toleranţă religioasă a menţinut status quo-ul religios referitor la români şi celelalte naţiuni din Transilvania. Singura schimbare majoră a venit din vest sub forma Reformei.[22]


[1] I.-A. Pop, ‘Etnie şi confesiune: Geneza medievală a naţiunii române moderne’ în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX) (Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994), vezi 47. Pop pretinde rezistenţa celor mai multe familii româneşti, care chiar înobilate oficial şi catolicizate în secolelel XIV-XV au păstrat pentru un timp îndelungat identitea etnică şi se autodenumeau nobiles Valachi. Acesta atrage atenţia ‘statelor’ (naţiunilor legal recunoscute) să vegheze ca românii să nu aibă acces printre naţiunile privilegiate din cauza marelui număr al acestora.

[2] Pascu, Monumentele, vezi 14.

[3] G. Anghel, Dela vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia (Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993), vezi 15.

[4] I. Chirilă, ‘Etnie şi confesiune – evoluţia termenilor în cadrul istoric transilvănean în secolele XIII-XVII’ în Leb, I.V., ed., Teologie şi cultură transilvană în contextul spiritualităţii europene în sec. XVI-XIX (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999), vezi 30-32.

[5] Pop, ‘Etnie,’ 41.

[6] Ş. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I (Bucureşti: Dacia, 1986), vezi 452.

[7] J. Nouzille, Transilvania zonă de contacte si conflicte (Bucureşti: Enciclopedică, 1995), vezi 90.

[8] Pop, ‘Etnie,’ vezi 33-34.

[9] Ritul slavo-bulgar a fost introdus şi impus printre români în vreme ce aceştia se aflau sub dominaţia Imperiului vlaho-bugar în secolul al X-lea; limba liturgică era greaca sau slavona. Limba română a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Română doar în 1860, prin reformele principelui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

[10] În vreme ce Sigismund de Luxembourg era rege al Ungariei.

[11] Nobilimea a acceptat să abandoneze unele privilegii însemnate.

[12] Nobilimea sau cele trei naţiuni dominante erau diferenţiate de populaţia din Transilvania prin privilegii şi imunităţi fiind şi de religie romano-catolică.

[13] L. J. Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei (Bucharest: Jurnalul Literar, 1997), 24.

[14] Organizat de papa Leon X la închiderea ultimei sesiuni (a şesea) a Celui de-al cincilea Conciliu Lateran, care a dat printr-o bulă absolvirea de păcate, eliberarea de iobăgie şi completa libertate pentru cei ce s-ar fi înrolat, pentru proprietăţile lor şi pentru familiile lor de acasă.

[15] Cunoscut sub numele de Werboczi’s Tripartitum, după numele autorului, documentul (în trei părţi) menţiona că “a fost scris cu sânge de iobag.”

[16] Coroana apostolică a regilor maghiari.

[17] Constantinescu, Chestiunea, vezi 26.

[18] D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (Bucharest: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 350-351.

[19] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992), vezi 495.

[20] Principele de Transilvania era ales de  Dieta formată din marea nobilme. Sultanul, căruia I se plătea tribut, îl  investea.

[21]W. Wünsch, ‘Ideea de toleranţă din perspectivă săsească ardelenească,’ în I.V.Leb, ed. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIXX (Cluj-Napoca: Limes, Presa Universitară Clujeană, 2001), vezi 145.

[22] A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma (Bucharest: Ştiinţifică, 1974), vezi 258-259.

Ieşirea din ghetou (2)


Ca să ieşi din ghetou trebuie să fi intrat, trebuie să fi fost conştient că el există şi să fi petrecut destul timp acolo încît să vezi raţiunile pentru care trebuie să ieşi.

Atunci cînd conduci o maşină sau un avion ai la bord senzori care îţi indică dacă ceva funcţionează bine sau nu. Dacă ţi se aprind beculeţele roşii îţi dai seama cam despre ce e vorba: de o avarie.

Primul meu beculeţ roşu mi s-a aprins în urmă cu destul de mult timp, dar nu m-am prins ce voia să indice. Era o repetiţie de cor şi s-a dat tonul de către păstor să ne cerem iertare că eram vinovaţi de absenţe, de neimplicare într-o slujire spirituală atît de importantă. Nu era și cazul meu, nici a multora de față.

Și dacă era o lucrare atît de importantă, cum de se mai făcea şi altceva în biserică (de fapt în adunare)? N-ar fi mai bine să se facă doar cor, cor şi iar cor? Asta am mai văzut-o la BB2 Oradea cînd fraţii au reclamat să nu se mai programeze repetiţiile în acelaşi timp  la toate corurile, că ei nu pot să participe. Normal! Părea un cor general al surzilor. Mai bine zis al surzilor spirituali.

Acum unii se vor întreba pe bună dreptate de ce ridic problema asta, ce mă cred mai deştept sau mai dotat dpdv muzical? Cu alte cuvinte „ce îmi trăbă?” Ţinînd cont că am doar un IQ normal, că am o ureche muzicală fără pretenţii, înclin să cred că reacția cîrcotaşilor va fi asemenea majorității profesioniştilor atunci cînd vine un necunoscut cu ceva nou: „noi suntem specialiştii, cum de nu ne-a venit nouă ideea asta?” sau „Dacă noi suntem specialiştii n-are cum cineva din afară să vină cu aşa ceva, că noi suntem vîrful de lance…” (serios? eu parcă am văzut mai degrabă o coadă de topor…)

Dar poate a venit timpul pentru o evaluare obiectivă la rece a Bisericii baptiste din România. Iată cîteva puncte de vedere personale:

1. Micşorarea numărului baptiştilor din România indică o dată în plus că vremea bisericii baptiste a apus. Dacă Dumnezeu ar fi avut un plan cu România în care biserica baptistă ar trebuit să joace un rol important, numărul credincioşilor baptişti ar fi crescut. Din această cauză consider cartea „Credinţa adevărată” o prorocie neadevărată cu privire la România.

2. Monopolizarea conducerii comunităţii şi a uniunii de către păstori a făcut din cultul baptist un cult clerical, biserica baptistă ajungînd în aceiaşi situaţie ca biserica catolică în preajma Reformei lui Luther. Contradicţia dintre Mărturisirea de credinţă, Statut şi Scriptură este evidentă, dar nu este băgată în seamă. La ce mai servesc aceste documente?

3. Importanţa dată clădirilor în care se adună biserica vie este tot mai exacerbată, ceea ce face ca biserica baptistă să se închidă între patru pereţi pierzînd astfel contactul cu lumea, cu comunitatea largă a cetăţenilor. Biserica baptistă nu mai constituie o prezenţă spirituală dinamică. Ea a devenit o instituţie de faţadă care indică doar o prezenţă fizică, dar nu şi implicarea directă ce pune la dispoziţia celor interesaţi o spiritualitate de excepţie. Biserica baptistă s-a pierdut printre celelalte biserici tradiţionale, astfel că prezenţa ei pe scena spirituală a poporului român este una absolut neglijabilă.

4. Manifestată timp de peste 100 de ani identitatea bisericii baptiste a ajuns să fie marcată de o prea mare tensiune între dogmă şi practică. Aceasta a dus la abuzuri, la micșorarea numărului credincioșilor și la transformarea bisericii într-un club social în care Adevărul nu se mai regăsește.

În concluzie, avînd în vedere că niciunde în NT, Mărturisirea de credinţă sau Statut nu se afirmă sau nu se subînţelege că Dumnezeu şi-ar fi construit un alt templu în care să fie adăpostiţi fizic credincioşii, este nevoie de o revenire la surse pentru a pune în concordanță Statutul și Mărturisirea de credință cu Scriptura referitor la dogma și practica bisericii.

Definiţie (1)


Cum tot am observat că cele ce le fac, spun sau chiar gîndesc sunt interpretate pe dos, ba pentru că mi se atribuie afirmaţii şi fapte ce nu au nici o legătură cu mine, am decis să deschid o nouă şi nemaivăzută rubrică în blogăreala creştină şi ne. Deci, de azi în colo voi da definiţii, de o să mă pomenitzi! Să sperăm că nu ajung prea repede la Pomenirea, unul dintre cimitirele Aradului!

Deci azi de dimineaţă (sper că va fi o zi prolifică) pe feisbuc, am dat definiţia fumătorului şi ca atare menţionez  la data de 4 iunie, ziua debarcării în Normandia, că în jurul orelor 8 şi multe minute, spre 9 fără puţine minute am scris:

fumătorii: leizi kamicaze.

Adecă, să mă şi să vă esplic, una bucată fumător sau fumătoare se califică ca (cacografie intenţionată, nu fluieraţi!) şi neşte sinucigashi lenţi, aidoma piloţilor japonezi de prin deceniul cinci ce dădeau cu avionu în bărcile americanilor şi mureau cu dushmanu de gît. Fumătorii mor încet deci se sinucid lent, aşa că io zic că în viziunea mea pe care o mărturisesc, ei şi ele sunt neşte kamikaze leneşi. Dacă ar fi mai rapizi ar recurge la alte mijloace mai eficiente! Duşmanu suntem noi ăştia de nu fumăm şi ei vor să ne ia cu ei prin fumatul pasiv.

Să tragem în iei cu ante-aerianu ca americanu să moară mai repede şi noi să murim mai lent ca iei!

PS Am stîrnit o lacrimă în colţul buzei sau un surîs în colţul okiului? Dacă nu, propuneţi definitzii!