La fiecare 5 secunde curca emite un sunet de control la care puii ei trebuie să răspundă. Dacă nu răspund la 2 sluierături consecutive ei sunt cercetaţi de mama contrariată, iar dacă persistă, sunt omorîţi tot de ea, care consideră că au ceva bai. E un fel de pruncucidere. În cazul ăsta e o pasăre, dar în cazul bisericii ce e?
Se vorbește foarte mult în spațiul evanghelic (românesc) despre „datorie”, despre „veghere asupra altora”, despre „confruntarea celui care păcătuiește”, despre dreptate, despre sfințenie (înțeleasă mai degrabă, în practică, sub aspect moral) etc. Adică e la mare trecere varianta mai „militaristă” a creștinismului. Desigur că lucrurile astea mai pregnant se văd doar când scapă de sub control și devin forțe de constrângere a individului, când degenerează și schimonosesc comunități.
(E normal să existe o conduită morală cât mai ireproșabilă, nimic de zis, însă mizele fundamentale trec dincolo de asta și nu se opresc niciodată aici. Dragostea creștină în sensul ei greu e aspră, dură chiar. N-are nimic din dulcegăria melodramatică și cvasiindiferentă la defectele și virtuțile celuilalt. Orice om care iubește poate confirma că există adevăruri care, atunci când sunt rostite într-o relație, dor cumplit. Or, cine ne-o fi zăpăcit de cap să credem că tocmai în creștinism, acolo unde se…
Ghetoul presupune localizatea specifică şi limitată datorită unei identităţi de grup. Ghetoul pretinde să te supui regulilor interioare. Rigurozitatea din interior îţi impune un tipar de care nu scapi cu una cu două atunci cînd ai ieşit afară. Ghetoul e o mică lume dintr-una mai vastă. Din anumite motive ghetoul impune limite care restrîng libertatea. Ghetoul te apără dacă eşti atacat din afară, cu toate că această pretenţie e mai mult o iluzie a celui ce de frică caută siguranţa ghetoului. Dintr-un alt punct de vedere ghetoul îţi dă o libertate de exprimare pentru care trebuie să lupţi şi pe care trebuie să ţi-o cîştigi dacă ieşi, dacă treci de poarta lui.
Ghetoul e bun şi ghetoul e rău.
În ceea ce mă priveşte, la început m-am simţit bine în ghetou pe care l-am perceput ca pe o lume a adevărului alungat de oamenii minciunilor oficiale comuniste. În locul acestor minciuni am preferat adevărul lui Dumnezeu pentru că Adevărul m-a găsit atunci cînd viaţa mea nu mai avea sens. Era vorba de dragoste, de împlinire, de libertate în adevăr.
Alţii au continuat să fie liberi însă şi în afara ghetoului în care eu am intrat de bună voie. Jos pălăria pentru astfel de oameni care şi-au asumat o altă identitate decît cea a gloatelor! Jos pălăria pentru curajul lor de a face faţă sau de a accepta riscul de a deveni victime ale sistemului!
Odată cu căderea comunismului şi preumblarea prin lumea liberă însă, am observat că ghetoul de acasă a rămas la fel de anchilozat cum l-am lăsat. Astfel ghetoul nu a depăşit limitele impuse anterior, ce au devenit astfel limite auto-impuse. Cel mai ciudat însă mi se pare că atiunci cînd ghetoul se micşorează cei din interior cred că sunt singurii ce deţin adevărul din cauză că au ales o cale mai îngustă şi că – bineînţeles – cei aleşi sunt cei puţini. Deci, ei trebuie să fie! În ultimul timp am nişte dubii…
Mi se mai pare ciudat că modul de gîndire al anilor comunişti nu a dispărut în acest ghetou, ba mai mult, fără o constrîngere din afară (supravegherea statului) el s-a menţinut. Una dintre dovezi constituie abuzurile ce au devenit şi mai frecvente decît în urmă cu 22 de ani. Lucruri inimaginabile pentru mine s-au produs aproape de mine, au afectat cunoscuţi şi prieteni şi au afectat persoana şi familia mea.
Am acceptat să trăiesc într-un ghetou pentru că priveam în afară, pentru că voiam să-i măresc graniţele şi să schimb mentalităţi. Am putut să fac asta atunci cînd nu am luptat cu minciuni, cu personaje lipsite de caracter şi conştiinţă. Dar nu mai poţi să faci asta atunci cînd ghetoul devine un fel de fermă a animalelor în care dreptul, dreptatea şi adevărul sunt călcate în favoarea unei false identităţii de grup.
Libertatea lui Dumnezeu m-a făcut să merg în penitenciar şi să-i fac pe deţinuţii de acolo să afirme că s-au simţit liberi, atîta timp cît am fost împreună. Şi-au depăşit condiţia, şi-au depăşit ghetoul fizic şi mental. Aceasta se întîmplă pentru că libertatea are acelaşi înţeles oriunde, pentru orice fiinţă, în orice vreme. Dar libertatea nu mai are valoare atunci cînd minciuna înlocuieşte adevărul, atunci cînd în închisoare fiind la pedeapsa dată de judecător cineva îţi adaugă ceva din ură. Dar poate numai mie mi se pare că Cristos a murit să ne facă liberi în adevăr nu să ne dea liber la minciună.
În cazul în care te confrunţi cu astfel de mutaţii spirituale ale ghetoului, nu îţi mai rămîn multe variante: te supui, nu te supui sau evadezi. Cu alte cuvinte decît să trăieşti jalnic mai bine îţi rişti viaţa sau mori pentru că o viaţă care nu merită trăită îşi pierde orice valoare.
Personal am ales să nu mă supun unei mentalităţi ce nu era nici o legătură cu libertatea în Cristos. Personal am şi opţiunea evadării dintr-un ghetou închis de minciună, frică şi bîrfe. O spun asta cît se poate de serios şi cît se poate de clar şi răspicat pentru că apelul la Dumnezeu mi se pare mult mai periculos pentru cei ce manipulează adevărul în favoarea baalilor personali sau colectivi. Cu toate astea nu renunţ la adevăr. Cum prorocii lui Baal sunt mai mulţi îi invit să-şi taie şi să-şi pregătească animalul de jertfă şi să vedem dacă jertfa lor este primită. Atenţie, nu trişati!
Dacă nu va fi nici un semn de răspuns o să încerc şi eu să văd dacă jertfa mea o să aibă vreun răspuns. Altarul meu va fi în afara ghetoului. Al vostru rămîne unde e.
Și pe blogurile românești tema a provocat discuții și exprimări similare de opinii.
Nu cred că există un răspuns simplu sau unidimensional la întrebare și probabil unele evoluții istorice nu trebuie uitate. Să nu uităm că mișcarea evanghelică a pornit ca o mișcare reacționară la anumite manifestări în bisericile istorice, că la începuturile lor reacția reducționistă a fost atât de severă și anticulturală încât unii se întrebau dacă este permis să se cânte în adunare, sau chiar să se citească din Scriptură, pentru că cititul nu este o manifestare spontană a sufletului! Adică un fel de sola Scriptura fără Scriptura
Treburi şi circumstanţe diverse, asupra cărora nu vreau să mă opresc acum, m-au cam ţinut departe de dezbaterea iniţiată de Teofil Stanciu cu privire la sublima şi puţin existenta literatură (de calitate!) răsărită din mintea evanghelică a zilelor noastre. Prezentul articol nu se doreşte a fi un fel de “ce zice Dyo despre asta”, după ce deja s-au zis cam toate câte erau de zis, ci o reflecţie personală asupra subiectului în cauză. M-am plâns în repetate rânduri de aspectul insipid al culturii evanghelice; acum când din nou este pusă pe tapet calitatea ei, socot că nu este fair să stau deoparte, deşi, repet, contextul în care mă aflu împreună cu familia mea de mai bine de o lună mă ţine într-o anumită măsură pe tuşă.
Atenţie: în ciuda celor spuse mai sus, postarea de astăzi este lungă, poate cea mai lungă din câte am scris până acum.
Ghetoul presupune localizatea specifică şi limitată datorită unei identităţi de grup. Ghetoul pretinde să te supui regulilor interioare. Rigurozitatea din interior îţi impune un tipar de care nu scapi cu una cu două atunci cînd ai ieşit afară. Ghetoul e o mică lume dintr-una mai vastă. Din anumite motive ghetoul impune limite care restrîng libertatea. Ghetoul te apără dacă eşti atacat din afară, cu toate că această pretenţie e mai mult o iluzie a celui ce de frică caută siguranţa ghetoului. Dintr-un alt punct de vedere ghetoul îţi dă o libertate de exprimare pentru care trebuie să lupţi şi pe care trebuie să ţi-o cîştigi dacă ieşi, dacă treci de poarta lui.
Pasarea Phoenix Remixed & co 