Dacă vrea cineva să facă cultură este liber!

Persona

Unul dintre articolele publicate recent pe acest blog a suscitat o oarecare polemica si nu atit pe blogul acesta cit mai degraba pe blogul lui Marius Cruceru pe care nu il vizitez de obicei – am facut o exceptie dat fiind articolul scris de dumnealui si reblogat pe blogul acesta.

Ma surprinde, sau poate chiar mai mult, gasesc regretabile anumite comentarii care reduc totul la simplism. Unul dintre comentatori pretinde sa scoata filosofii, fie ei chiar si protestanti, de pe mineca. Mi s-a parut pretentioasa afirmatia aceasta. Inteleg ca unii ii mai scot de pe Wikipedia, marea sursa de informare pentru cei care vor sa obtina toata cunostinta cu cea mai mare usurinta si rapiditate, noi intelectualii, dar dumnealui ii scotea de-a dreptul de pe mineca, simplement voilà. M-am intrebat de pe care mineca o fi scoatind pe Paul Ricoeur care la colocviul de la Facultatea de Teologie Evanghelica de…

Vezi articolul original 1.754 de cuvinte mai mult

Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (3)


5.4. Tipărirea de cărţi religioase în Transilvania, oglindirea succesului foarte limitat al Reformei

Călinescu plasează începutul limbii române scrise în perioada secolului XVI. De asemenea el atrage atenţia asupra faptului că folosirea slavonei în biserică şi în cancelariile româneşti a întârziat folosirea textelor române. Primul text original român este o scrisoare a lui Neacşu (un român din Ţara Românească) adresată lui Hans Benkner, judecătorul sas protestant al Braşovului în Transilvania din 1521.[48]

Printre eforturile luteranilor de a-i atrage pe români la Reformă, tipărirea de cărţi religioase a fost una foarte semnificativă. Eforturile lui Bekner de a aplica în practică principiul Reformei sola scriptura a devenit o realitate după ce l-a convins pe Coresi să se mute la Braşov, cândva după 1550. Coresi, un diacon român ortodox din Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, a devenit tipograful şef al Transilvaniei. Între 1559 şi 1583 treizecişicinci de cărţi au fost tipărite. Opt dintre acestea (Întrebare creştinească 1559, Faptele Apostolilor 1563, Tâlcul Evangheliei, Molitvelnic 1564, Liturghierul 1570, Psaltire 1570, Pravila, Evanghelia cu învăţătură or Cazania 1581) erau în româneşte şi unsprezece în slavonă. Andea şi Andea menţionează Învăţătură românească 1560, o traducere română a catehismului luteran ce a fost modificată pentru Biserica Ortodoxă Română.[49] Ivaşcu subliniază eforturile deosebite ale lui Coresi.

În mai puţin de douăzecişicinci de ani, el a tipărit de patru ori mai multe cărţi decât predecesorii săi Macarie şi Lubavici au făcut-o în patruzeci de ani.[50] Nobilul calvin maghiar Forró Mikós a sponsorizat tipărirea cărţilor Tâlcul Evangheliei şi Molitvelnic în 1564. Aceste cărţi se bazau pe predicile lui Méliusz Juhász Péter şi pe rugăciunile lui Gaspar Heltai fiind traducerile acestora în limba română.[51] Sasul luteran Lucas Hirschel a sponsorizat tipărirea lucrării Carte cu învăţătură în 1581. Prima dintre acestea era calvină în vreme ce ultima era ortodoxă şi prefaţa ei critica Biserica Luterană.

Ivaşcu atrage atenţia asupra faptului că aproape toate cărţile tipărite de Coresi în slavonă menţionează numele principilor şi mitropoliţilor români ca sponsori. În comparaţie cu aceste cărţi, cele tipărite în româneşte menţionează doar oficialii saşi sau numele lui Coresi la sfârşit. Această activitate laborioasă arată pe de o parte dorinţa autorităţilor locale protestante de a aplica în practică principiu sola scriptura printre români. Pe de altă parte, folosirea în continuare a slavonei (ce nu era limbă maternă) pune în evidenţă unul dintre mijloacele de rezistenţă împotriva Reformei.[52]

Din această cauză Iorga subliniază că toate eforturile de a tipări texte în româneşte au fost făcute prin influenţa străină şi eretică din Transilvania.[53] Şi Popescu menţionează tipărirea la Orăştie a Paliei tradusă din maghiară în 1582. Textul original era maghiar şi tiparniţa folosită era una calvină maghiară.[54]

După impunerea condiţiilor protestante au apărut şi alte efecte. Au existat şi alte măsuri care să le susţină. De exemplu, Georgie Rákoczy I a tipărit Noul Testament în româneşte la Alba Iulia în 1648.[55] Susana Lorántffy, văduva principelui decedat, a deschis o şcoală atât pentru copiii maghiari cât şi români din Făgăraş (1657). Şcoala era deschisă tuturor categoriilor sociale şi avea avantajul că după absolvire românii puteau să îşi continue mai departe studiile. Cele două părţi ale şcolii se bucurau de drepturi egale şi de o curte comună unde toţi copiii se puteau juca împreună. Curriculum şcolii era de inspiraţie protestantă şi el realiza desăvârşirea în practică a condiţiilor protestante impuse Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.[56] Copiii români erau instruiţi să scrie şi să citească în română, latină şi maghiară din Noul Testament şi din Catehismul calvin. Aceştia trebuiau să participe la toate serviciile protestante ale Bisericii româneşti din Făgăraş. Această şcoală a existat până la 1701 când austriecii au închis-o.[57]

Veress atrage atenţia asupra faptului că exact jumătate de secol mai târziu copii ale Noului Testament în româneşte mai erau încă de vânzare.[58] Aceasta se întâmpla nu din cauză că principele a tipărit prea multe copii, ci deoarece erau atât de mulţi analfabeţi printre români în acea vreme, sau că nu erau prea mulţi români interesaţi să le citească şi aceasta în ciuda existenţei şcolii din Făgăraş. Rezultatele campaniei de tipărire care a avut ca scop impunerea practicii protestante de citire a Bibliei românilor, au fost nesatisfăcătoare.

5.5. Reacţia ortodoxă pentru protecţia dogmei şi practicii ortodoxe române în Transilvania

S-ar fi aşteptat ca în urma unui tratament atât de dur de sorginte protestantă să existe nenumărate reacţii pentru ajutorarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Cu toate acestea, Bariţ atrage atenţia asupra faptului că în ciuda tuturor abuzurilor direcţionate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu a existat un singur protest din partea mitropolitului Ungro-vlahiei din Ţara Românească, care era şi exarh al Plaiurilor.[59] Doar Mitropolitul Varlaam, arhiepiscopul Moldovei,[60] a reacţionat în 1644 printr-o apărare orotodoxă împotriva dogmelor Reformei[61] în Răspuns împotriva catehismului calvin.[62]

Patriarhul ecumenic Kiril Lukaris din Constantinopol a confirmat poziţia mitropolitului român. Patriarhul a pretins într-o scrisoare (2 septembrie 1629) adresată principelui calvin al Transilvaniei Gábor Bethlen (1613-1629) că dorinţa principelui de a-i converti pe români nu va reuşi şi va genera reacţii peste munţi. În opinia sa, ascunsa legătură de sânge şi simţămintele locuitorilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească ar trebui rupte pentru ca această convertire să se întâmple. Dar chiar şi aşa, principii români se vor opune unor astfel de acţiuni.[63]

Dacă patriarhul ecumenic avea dreptare în ceea ce afirma, totuşi concluzia pe care o trăgea era cât se poate de greşită: acţiunile Protestante de a-i converti pe românii din Transilvania ar fi declanşat reacţii, dar principilor români le lipseau mijloacele de a interveni în favoarea românilor de dincolo de Carpaţi. De asemenea ar fi fost foarte puţin probabil ca aceştia să fi posedat conştiinţa română care să îi determine să o facă la acea dată. Chiar dacă erau români, ei luptau unul împotriva celuilalt, invadând-şi unul altuia teritoriile pentru cu totul alte raţiuni decât cauza naţională.[64]

5.6. Concluzii: influenţa limitată a Reformei asupra Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania

În perioada Reformei abolitirea diocezei romano-catolice de Alba-Iulia a însemnat secularizarea pământurilor şi şcolilor catolice din Transilvania. Efectul imediat a fost pierderea influenţei şi puterii catolice. Dominaţia romano-catolică asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania a luat sfârşit dar aceasta nu a însemnat şi emanciparea Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada Reformei în Transilvania românii tânjeau după drepturi sociale, economice şi religioase. A fi liber însemna a avea aceleaşi drepturi ca şi “statele”: credinţa ortodoxă să fie recunoscută ca şi religio licita, românul să aibă access la poziţii în Dietă, guvern şi administraţie, să fi recunoscut ca “indigen” sau ca “fiu ai patriei”. Aceasta nu însemna a avea mai multe drepturi decât ungurii, saşii şi secuii, ci doar a avea drepturi egale cu ei. Evident, un anumit număr de români au fost convertiţi la protestantism, dar numărul lor nu a fost destul de semnificativ pentru a avea impact asupra echilibrului vechii ordini.

În Transilvania, Reforma a schimbat doar forma dar nu şi esenţa relaţiilor dintre privilegiaţi şi oprimaţi: în ceea ce priveşte religia, vechii privilegiaţi erau noii privilegiaţi. ‘În documente continuă clişeul de a-i numi pe privilegiaţi Christiani adică creştini, iar pe supuşi Valachi, adică ortodocşi,’[65] acesta din urmă indicând identitatea etnică, credinţa religioasă şi condiţia socio-economică a românilor. Ironia pentru credincioşii ortodocşi români era că ceea ce ei considerau erezii (luteranismul, calvinismul şi unitarianismul în comparaţie cu credinţa lor) erau religii acceptate ca şi religiones licitae,[66] dar credinţa lor veche nu era.

Dacă în ciuda unei politici dure sub stăpânirea maghiară romano-catolică, Biserica Romano-Catolică nu a reuşit să îi aducă pe români în comuniune cu Roma, bisericile protestante Transilvane nu au reuşit să îi atragă pe români la protestantism. Ei nu au reuşit pentru că au re-editat aceeaşi greşeală: au perseverat în efortul lor de a-i converti de pe o poziţie de superioritate. Oficiul superintendentului, echivalentul reformat al arhiepiscopului, îl superviza şi controla pe episcopul român. Chiar dacă Biserica Unitariană nu a jucat un rol semnificativ în Transilvania, se poate spune că competiţia pentru convertirea românilor se desfăşura între cele trei denominaţii active generate de Reformă. Din cauza competiţiei dintre cele trei biserici (indiferent care au fost motivele acestei competiţii), încercările acestora de a-i converti pe români erau de fapt subminate. Raţiunile care împiedicau convertirea românilor ar fi avut un adânc impact politic, social, ecclezial şi psihologic în Transilvania:

a) Dacă românii ar fi fost convertiţi ca naţiune la oricare dintre cele trei credinţe protestante, ei şi-ar fi păstrat identitatea lor naţională de care trebuia să se ţină cont în viitor după dobândirea statutului legal;

b) Dacă una dintre acele trei denominaţii i-ar fi convertit pe români, aceştia ar fi condus ţara avându-i pe români ca şi asociaţi;

c) Pentru că românii schismatici erau taxaţi ca iobagi, în eventualitatea recunoaşterii lor religioase şi legale, contribuţia lor financiară (din care 10% se ducea la biserica care era dominantă în acea parte a Transilvaniei) ar fi scăzut dramatic;

d) Dacă ar fi primit impozite de la români clerul ar fi obţinut un nesperat dar binemeritat sprijin financiar şi ar fi avut şansa să devină “noua aristocraţie”;

e) Odată barierele religioase înlăturate românilor nu li s-ar fi mai putut îngrădi accesul la locurile din Dietă şi guvern.

Transpuse în practică toate aceste consideraţii ar fi însemnat sfârşitul monopolului maghiar, sas şi secui asupra privilegiilor în Transilvania şi probabil începutul accesului real la putere al românilor într-un viitor nu prea îndepărtat.

În perioada Reformei în Transilvania, nu au existat înregistrări cu privire la convertirea vreunui membru al celor trei naţiuni sau a celor patru religii legale la Biserica Ortodoxă Română. Nu este de mirare că nimeni nu voia să fie “valah”. Maghiarii, secuii şi saşii foloseau denumirea etnicităţii românilor, valah cu o conotaţie negativă. Dar nu este mai puţin adevărat că tocmai această folosire înjositoare a asupritorilor indică faptul că aceştia erau conştienţi de înţelesul etnic ce îi identifica pe români ca popor. Din vremea Reformei în Transilvania, există înregistrări care indică folosirea în tandem a religiei şi numelui etnic al românilor valah şi ortodox, pentru a-i defini pe români ca întreg, ca popor. Cel puţin din acest punct de vedere, poporul român se asemăna cu cel maghiar, sas şi secui.

Totuşi, în concordanţă cu valorile sociale şi politice tradiţionale medievale (care încă funcţionau în Transilvania) românii nu împlineau una dintre cele mai importante dintre acestea. Pentru că toţii românii împărtăşeau cam acelaşi statut social fără vreo stratificare socială evidentă şi între ei nu exista împărţirea tradiţinală (aristocraţia, oamenii liberi, şi iobagii), ei erau percepuţi ca o masă amorfă de oameni şi de aceea ei nu au fost numiţi naţiune.

Din punct de vedere al mentalităţilor, este destul de uşor de bănuit care era cauza religioasă a asupririi românilor. Dacă ungurii care deţineu puterea erau mântuiţi şi mergeau în rai e clar că cei care nu avea o religie identică cu a lor nu era mântuit şi nu mergea în rai. Poate că pentru catolici alternativa purgatoriului ar mai fi dat o şansă teoretică românilor ortodocşi, dar era clar că aceasta nu a existat niciodată în practică. Purgatoriul, ori unde s-ar fi găsit era doar un loc catolic nu unul ortodox. E lesne de înţeles că cei care mergeau în iad puteau fi lichidaţi fără nici o remuşcare pentru că ei erau întruchiparea răului a cărui sfârşit era clar pedeapsa veşnică. Pe lângă aceasta ce mai conta o mică pedeapsă pâmântească, oricare ar fi fost aceasta?

Din punct de vedere al Reformei, situaţia s-a simplificat şi mai mult: purgatoriul a dispărut, astfel şansele au crescut sau s-au diminuat în funcţie de interpretarea dată. Dacă în sistemul romano-catolic aveai 33% şanse să ajungi într-un loc sau altul, în cel reformat probabilitatea era mai mare. Existau 50% să ajungi în iad sau în rai pentru că erau doar două opţiuni posibile. Dar din nou asuprirea era mai clară pentru că toţi cei ce nu erau ca tine erau predestinaţi pentru iad. Şi nimeni nu te pedepsea pentru că îi ajutai să ajungă mai repede la locul pedepsei veşnice. Dimpotrivă, stârpirea răului, a “superstiţiiei” era recompensată după cum Vechiul Testament exemplifică în cazul lui Neemia, Moise şi a altor lideri din “poporul ales”. Aşa că cei răi erau în cel mai bun caz “toleraţi” pentru a fi asupriţi social, economic şi evident, religios. Poporul ales, nobilii, se puteau bucura de toate privilegiile pentru că li se cuveneau prin drept divin. În esenţă conflictul româno-maghiar era datorat celor două perspective juridice: dreptul istoric şi dreptul divin. Era clar că fundamentarea românească ulterioară bazată pe dreptul istoric nu a avut niciun ecou la mase. Mai tragic a fost faptul că varianta dizidenţilor ortodocşi era bazată tot pe o variantă a dreptului divin care din păcate a subminat din interiorul poporului român dreptul istoric susţinut de intelectuali.

Se poate spune că status quo dinainte de Reformă a fost păstrat în vremea Reformei: în locul unei minorităţi catolice a ungurilor, saşilor şi secuilor (care a fost aproape total convertită la protestantism), exista o minoritate maghiară şi secuiască calvinistă plus una a saşilor luterani. Majoritatea română a rămas ortodoxă în ciuda lipsei drepturilor. Din acest punct de vedere, situaţia din vremea Reformei nu era diferită de cea din vremea când Biserica Romano-Catolică făcea legea în Transilvania. Este clar că din această cauză religiile receptae şi naţiile politice au continuat să categorisească religia româniilor ca eretică.[67] Din acest punct de vedere se poate afirma că toleranţa celor puternici era practicată în mod ironic doar pentru beneficiul ţării.[68]

5.7. Slăbiciunea tezelor ortodoxe şi greco-catolice referitoare la efectele Reformei în Transilvania

Succesul limitat al Reformei printre comunităţile rurale româneşti din Transilvania poate fi atribuit mai multor cauze. Din punct strict filologic Călinescu menţionează că prima traducere a Noului Testament  în româneşte a fost destul de dificilă deoarece limbii române îi lipseau foarte mulţi termeni teologici importanţi.[69] Dacă chiar şi celor ce erau “intelectualii” vremii nu le-a fost uşor să realizeze o traducere bună în limba română, cât de greu ar fi trebuit să fie pentru ţăranii analfabeţi să îşi însuşească doctrinele Reformei care se bazau în mare proporţie pe folosirea Bibliei.

Nici una dintre teze nu se referă la această descoperire importantă. Din contră teza ortodoxă pretinde că supravieţuirea Bisericii Ortodoxe Române s-a bazat tocmai pe opoziţia efectivă,  directă a ţăranilor. Ironia soartei a făcut deci ca poporul român să se opună Reformei nu pentru că a ales să facă aşa ci doar pentru că nu au avut altceva mai bun de făcut.

Tocmai acestă dificultate de a înţelege Scripturile s-a adăugat la analfabetismul foarte răspândit printre români. În plus efectele negative ale interferenţei protestante dogma şi practica ortodoxă şi lipsa de reforme sociale şi politice s-au cumulat cu nemulţumirea maselor de români cu privire la stăpânii lor de pământ unguri şi la biserica acestora. Accesul românilor la sola scriptura a fost limitat în mare parte nu numai de lipsa lor de educaţie şi lipsa unui vocabular adecvat al propriei lor limbi materne. Sola gratia s-ar fi dovedit foarte credibilă ca principiu teologic pentru români, dacă cei mai zgomotoşi suporteri ai săi – asupritorii – nu ar fi arătat atât de puţină graţie în felul cum i-au tratat. Fără să înţeleagă esenţa Reformei, convertirea şi principiile sale de bază, credincioşii ortodocşi români au văzut că aceasta nu a produs transformarea asupritorilor lor. Pentru ei nu a mai contat dacă aceştia erau romano-catolici sau protestanţi. Sursa acestei ne-priceperi a derivat tocmai din ambiţia acestora de a conserva dogma şi practica ortodoxă şi a constat tocmai în continua asuprire politică, socială şi eclezială.

În ceea ce priveşte ierarhia Bisericii Ortodoxe Române situaţia nu este mai diferită. Negruţ atrage atenţia asupra naturii absolute a monarhiilor existente în acea periaodă în Moldova şi Ţara Românească până la începutul secolului al XVIII-lea. Domnitorii români controlau Biserica Ortodoxă Română din ambele principate punând sau depunând capii bisericii.[70] Acestă situaţie era similară cu cea din Transilvania unde principii protestanţi obişnuiau să aprobe sau să depună ierarhul care era capul Bisericii Ortodoxe Române. Comparând situaţia din Biserica Ortodoxă Română din Transilvania cu cea din celelalt două principate observăm că cea mai mare diferenţă dintre cele două era dată de interesul principilor maghiari protestanţi de a se amesteca în dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române. Demn de menţionat este şi faptul că atât teza ortodoxă cât şi cea greco-catolică consideră că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania a fost o victimă a Reformei. Aceasta se vede mai accentuat în teza greco-catolică în vreme ce cea ortodoxă atribuie episcopilor o aură de sfinţenie şi martiraj naţional. Adevărul era că episcopii erau aproape lipsiţi de putere iar puterea protestantă care a perpetuat abuzul era prea puternică pentru talia lor.

Conform tezei ortodoxe spre finele secolului XVII, practica credincioşilor pare mai importantă decât ortodoxia episcopilor. Astfel teza ortodoxă nu face nici o diferenţă între religia maselor şi cea a ierarhiei ortodoxe. Episcopii care în mod tradiţional erau păstrătorii ortodoxiei par să îşi piardă acestă funcţie, cel puţin în Transilvania. La fel cum deciziile Conciliului de la Florenţa au fost respinse de masele de către credincioşi ortodocşi înainte de căderea Constantinopolului, tot aşa teza ortodoxă atribuie maselor rolul de apărători ai credinţei, rol deţinut în istoria bisericii de către episcopi. Poporul devine astfel străjerul credinţei nu episcopul. Datorită faptului că acestă explicaţie survine la mai mult de douăsute de ani de la evenimente, tehnica se aseamănă cu cea a literaturii apocaliptice. Într-o a manieră ce copiază metodologia lui Roller, care i-a atribuit maselor toate deciziile importante ale istoriei române, teza ortodoxă română îi prezintă pe ţăranii analfabeţi preluând funcţia episcopiului de apărător al ortodoxiei. Din această cauză teza îi găseşte vinovaţi de trădare doar pe doi episcopi ortodocşi care au acceptat unirea cu Biserica Romano-Catolică şi nu întregul popor.

Politica protestantă de supunere a Bisericii Ortodoxe Române nu a fost încununată de succes în ciuda unui efort concentrat. Explicând fenomenul ca fiind unul ce a combinat rezistenţa culturală şi religioasă, elementele care au favorizat-o le putem găsi de asemenea şi în inabilitatea protestantă de a-i atrage pe români prin avantaje sociale, politicale, economice şi culturale.

Această rezistenţă la schimbare vine să ateste acceptarea unui anumit grad de dogmă şi practică protestantă, dar nu o transformare esenţială şi pe termen lung similară unei convertiri. Acest fenomen nu poate fi explicat decât dacă se admite o anumită inerţie religioasă. Combinată cu distanţa tot mai mare dintre teologia ortodoxă şi ceea ce era la vremea respectivă religia maselor acest fenomen de rezistenţă a furnizat baza pentru un tip de argumentare folosit tot mai mult de istoricii şi teologii ortodocşi, cum că ortodoxia stă la baza naţiunii. Din punct de vedere social, a fost folosit pentru a menţine mitul ungurilor răi, generând şi explicând raţiunea pentru rezistenţa împotriva ungurilor: totdeauna bunii credincioşi ortodocşi români au opus rezistenţă răilor unguri protestanţi. Dat fiind deosebirile evidente şi îndelungi dintre bisericile maghiare şi cele româneşti şi lipsa de echitate evidentă a stratificării medievale din societatea transilvană, ungurii au fost tot timpul percepuţi ca fiind ‘ceilalţi.’ Este însă tot atât de adevărat că nici ungurii nu au făcut prea multe eforturi pentru a depăşi o astfel de percepţie.

Referitor la Reforma din Transilvania, ambele teze afirmă (din diferite motive) că pericolul pentru Biserica Ortodoxă Română venea din partea noii biserici protestante.

Pe de o parte Biserica Greco-Catolică pretinde o transformare substanţială a Bisericii Ortodoxe Române datorită Reformei. Acestă transformare a afectat dogma, organizarea canonică şi practica liturgică.

O astfel de concluzie se bazează pe transformarea adâncă a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi necesitatea imperativă de a acţiona împotriva acesteia. În aceste circumstanţe, nu a existat nici o forţă sau o personalitate (în sau înafara Transilvaniei) pentru a îngrădi acţiunile puternicei Biserici Protestante, a Dietei, a governuluişi a stăpânilor de pământ care se amestecau în Biserica Ortodoxă Română şi care au transformat-o într-o Biserică Protestantă Română.

Pe de altă parte, teza ortodoxă este interesată în a susţine că a existat o rezistenţă românească pentru a explica şi justifica rezistenţa iniţială la unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică. Mai mult decât atât, perioada când dizidenţii greco-catolici din Transilvania au fost persecutaţi în vreme ce se opuneau romano-catolicismului este de obicei descrisă ca fiind stadiul logic următor al aceleaşi persecuţii maghiare.

După cum afirmă tezele mai sus-menţionate, către finele secolului XVII, biserica şi poporul român din Transilvania erau sub asediu. Poporul nu avea nici un fel de drepturi politice şi religiose iar condiţiile sociale erau sub orice critică. Românii şi-au pierdut pământurile aflate în posesia lor şi chiar biserica lor traditională era sub restricţii impuse de către străini. Biserica lor părea mai degrabă biserica străinilor.

Totuşi, dacă acceptau să intre în Biserica Protestantă şi îşi schimbau şi numele cu cele maghiare, românii puteau primi drepturile care le erau inaccesibile în ţara de baştină.

Şocul cultural a unei asemenea schimbări trebuie să fi fost apreciabil deoarece aceasta era impusă cu forţa. Totuşi, impactul acesteia asupra generaţiilor viitoare din Transilvania nu vine să stea mărturie la o astfel de schimbare adâncă şi ireversibilă având ca rezultat convertirea maselor. Rezultat al unei politici ecleziale orbeşti nu a putut fi detectată în perioada imediat următoare apariţiei primelor biserici protestante române.

Doar în câteva regiuni aflate în jurisdicţie protestantă română au supravieţuit aceste schimbări până în a doua jumătate a secolului XVIII. Aceasta indică absenţa unei Biserici Protestante Române solidă, partener egal celorlalte patru religii legale. Mai mult decât atât, posteritatea nu a înregistrat termeni specifici sau nume pentru românii protestanţi, nici măcar dovezi a unor schimbări sau a unor influenţe asupra dogmei şi practicii ortodoxe române. Politica protestantă de atragere a românilor nu a dus la apariţia unei puternici Biserici Reformate Române. O astfel de instituţie nu a existat vreodată.

[48] Călinescu, Istoria, vezi 7.

[49] Andea and Andea, ’Principatul,’ vezi 571-572.

[50] Ivaşcu, Istoria, I, vezi 102.

[51] Andea and Andea, Principatul,’ vezi 572.

[52] Ivaşcu, Istoria, I, vezi 104.

[53] Iorga, Istoria literaturii, I, vezi 332.

[54] Meteş, Istoria, I, vezi 86.

[55] Veress, Bibliografia, I, vezi 80.

[56] B. Mihoc, Religie şi naţionalitate (Oradea: Logos, 1998), vezi 69-78.

[57] Meteş, Istoria, I, vezi. 211-224.

[58] Veress, Bibliografia, I, vezi 80.

[59] In order to avoid any accusation concerning the lack of support for the Romanian church in Transilvania, Biserica Ortodoxă Română claims that only one condition was accepted in practica: the use of the Romanian language when preaching.

[60] M. Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1996), vezi 185-196. Protestant ideas penetrated Moldova during the third decade of the sixteenth century and survived during the next century.

[61] Rămureanu, Istoria, I, vezi 452-463.

[62] I. Bianu et al, Bibliografia românească veche, IV (Bucureşti: Enciclopedică, 1978), vezi 191-193; A. Rosetti, et al, eds., Istoria literaturii române, I (Bucureşti: Ştiinţifică, 1962), vezi 285-287.

[63] Rămureanu, Istoria, vezi 434-438; also Tappe, ‘The Romanian,’ 277-291; Păcurariu, Istoria, I, vezi 258; T. Ware, The Orthodox Church (London: Penguin Books [first edition 1963] 1997), 208-211; Rămureanu, et al, Istoria, 308-316, etc.

[64] For conformity vezi the eighteenth century Romanian history, especially the relationship between Prince Vasile Lupu of Moldova and Matei Basarab of Ţara Românească.

[65] I. A. Pop, ‘Confesiune şi naţiune medievală: solidarităţi româneşti în secolele XIV-XVI,’ Anuarul Institutului de istorie şi arheologie din Cluj 28 (1987-1988) 177-178, quoted by Pop, ‘Etnie,’ 43.

[66] Religiile legale.

[67] Chirilă, ‘Etnie,’ vezi 34.

[68] Constituţiile, vezi 48.

[69] Călinescu, Istoria, vezi 10.

[70] Negruţ, Biserica, vezi 47.


Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)


Scopul acestui capitol este dublu.

 Mai întâi, el trasează complexul mediul politic, social şi eclezial în care a existat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până la unirea cu Biserica Romano-Catolică. Fără consistenţă cu faptele, teza ortodoxă română pretinde nereuşita Reformei printre credincioşii ortodocşi din comunităţile transilvane. În contrast cu această teză, teza greco-catolică pretinde succesul absolut al Reformei în comunităţile rurale din Transilvania şi modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române. Ca răspuns la această polarizare acest capitol oferă o explicaţie nouă şi echilibrată care argumentează în favoarea unui succes limitat al Reformei.

În al doilea rând, capitolul angajază pretenţii sociologice specifice găsite atât în teza Bisericii Ortodoxe Române cât şi în cea a Bisericii Greco-Catolice. Prima pretinde că în vremea Reformei, în ciuda tuturor măsurilor restrictive impuse de protestanţii maghiari împotriva Bisericii Ortodoxe Române, credinţa ţăranilor needucaţi i-a asigurat acesteia supravieţuirea. Cea de-a doua pretinde că atât de profundă şi sistematică a fost interferenţa protestantă maghiară încât Biserica Ortodoxă Română şi-a pierdut identitatea sa bizantină.

Acest capitol neagă aşa-numita “supravieţuire miraculoasă” a Bisericii Ortodoxe Române şi totala şi ireversibila alterare a dogmei şi practicii ei în perioada Reformei din Transilvania.

Capitolul mai acuză ambele teze mai sus-amintite că sunt selective în felul cum folosesc datele pentru a justifica concluziile lor contrastante: motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut sau nu nevoie de unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Pentru a fi consistent cu dezvoltarea ulterioară a tezei capitolul se referă la elementele principale ale credinţei comunităţilor rurale din Transilvania ca la dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române.

5.1. Politica romano-catolică maghiară în Transilvania

Regii apostolici maghiari şi-au protejat graniţele răsăritene prin colonizarea Transilvaniei. Ei i-au adus din Europa de vest pe saşi, ultimul grup etnic care a intrat în Transilvania, cândva în secolul al XII-lea. În perioada domniei regelui Andrei II, până în august 1225, Ordinul Teuton a staţionat o scurtă periodă în Transilvania pentru a apăra graniţele de sud-est. În ceea ce priveşte religia, trăsătura comună a populaţiei ce a intrat în Transilvania dinspre vest, a fost romano-catolicismul. Totuşi, dincolo de graniţele Transilvaniei, dincolo de Carpaţi spre sud şi est, locuiau tot români, aceeaşi populaţie băştinaşă ca în Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în Transilvania, Biserica Ortodoxă Română era sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi români. Ei erau în comuniune cu patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Sub regele Andrei II şi a fiului său Bela IV, Transilvania a fost ocupată total de maghiari. Dar Transilvania nu a fost anexată la regatul Ungariei, ci a rămas autonomă ca un voievodat separat. Noua administraţie a împărţit Transilvania în trei: Terra hungarorum, sau pâmântul stăpânit de maghiari, în Transilvania centrală şi de vest; Terra saxonum, sau ţinutul săsesc, regiunile ocupate de saşi; şi Terra siculorum sau Fundus regius, sau ţinutul secuiesc, regiunea ocupată de secui. Noii stăpâni nu au considerat existenţa poporului băştinaş destul de semnificativă ca să merite recunoaşterea ca Terra valachorum, chiar dacă la acea dată românii, numiţi vlahi, formau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Faptul că în acea perioadă nu exista un stat român în Transilvania sau pe partea de vest a Carpaţilor a dat naştere ideii că românii (sau vlahii) erau oameni de o speţă joasă. De acum încolo, cele trei naţiuni dominante, maghiarii, saşii şi secuii vor considera această ordine ca fiind status quo din Transilvania.

Ca resultat al invaziei mongole a Transilvaniei şi Ungariei sub Bathu-han în 1241 şi a înfrângerii regelui Bela IV în bătălia de la Câmpia Muhi (sau Mohi) la 12 aprilie 1241 (cu pierderea a 40 000 de maghiari) a existat o perioadă de pace relativă. Înfrângerea a cauzat deasemenea slăbirea puterii celor trei naţiuni dominante în Transilvania. La începutul celui de-al patrusprezecelea secol regele Andrei III (1290-1301) al Ungariei a murit (punându-se astfel capăt dinastiei Arpad) şi a fost urmat de către un membru al familiei Angevine din Neapole. Fiul regelui Neapolelui, Carol Robert d’Anjou (1301-1342) a fost chemat pentru a ocupa tronul apostolic al Ungariei. Al doilea rege din aceeaşi familie, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a luat una dintre cele mai influente măsuri pentru dezvoltarea ulterioară atât a Ungariei cât şi a Transilvaniei.  El a decis continua servitute a şerbilor, cărora nu le era permis să părăsească pământul pe care trăiau fără permisiunea proprietarului.

5.2. Efectul celui de-al patrulea Conciliu lateran în Transilvania

Avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după Cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţele acestei decizii au fost următoarele: întâi, credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; a doua, că ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică.[1]

Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor. Deasemenea acest aspect va atrage atenţia asupra două consecinţe viitoare: a) importanţa singurei autorităţi româneşti care nu a fost abrogată, acea a episcopului Bisericii Ortodoxe Române; b) dată fiind importanţa acestui oficiu după dispariţia nobilimii române, metodele folosite de către maghiari pentru convertirea românilor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

5.2.1. Rolul episcopului ortodox român după Cel de-al patrulea conciliu lateran în Transilvania

Pentru că statutul social şi economic al preotului ortodox nu era diferit de cel al unui iobag român, oricare credincios român îl identifica pe preotul român cu unul dintre ai săi. Totuşi, ţăranii erau conştienţi de diferenţa cultică: doar preotul era responsabil de menţinerea legăturii comunităţii cu Dumnezeu şi de efectuarea ritului. Probabil că acest model a fost proiectat şi asupra episcopului acesta fiind identificat ca singura autoritate existentă ce le-ar fi prezentat doleanţele în faţa autorităţilor. În cazul unei crize, acest model de reprezentare constituia unica bază a dialogului dintre poporul român şi autorităţile neromâne.

Istoricii români sugerează existenţa mai multor episcopi români în Transilvania. De exemplu, Pascu presupune existenţa unei episcopii române la Dăbâca între secolul IX şi XI.[2] Anghel menţionează o episcopie românească la Râmeţ până la 1377.[3] Totuşi surse scrise indică o organizare consistentă ortodoxă română a bisericii doar în vremea Reformei în Transilvania.

Pentru că nobilii români care şi-au asumat conducerea politică au dispărut,[4] oficiul episcopului din Biserica Ortodoxă Română, a devenit cea mai importantă autoritate a românilor. Românii nu aveau o altă alternativă politică. De aceea importanţa acestui oficiu trebuie văzută la adevărata sa valoare, adică ca fiind unica alternativă pentru ca un conducător român să fie acceptat de către toţi românii şi să nu fie contestat de naţiunile dominante.

Chiar dacă românii nu au fost recunoscuţi ca naţiune autorităţile celor trei naţiuni dominante şi mai apoi Imperiul habsburgic se vor adresa capului Bisericii Ortodoxe Române ca şi capului întregului popor român din Transilvania. Din această cauză oricare autoritate transilvană (catolică, protestantă, austriacă sau maghiară) va trata cu capul Bisericii Ortodoxe Române ca şi cu singura personă care putea sau/şi trebuia să îi conducă pe români. Din nefericire de cele mai multe ori acest posibil canal de dialog a existat doar pentru a transmite poruncile de sus în jos, din vârful ierarhiei la bază.

5.2.2. Rezistanţa română în faţa metodelor romano-catolice maghiare de convertire

Pop descrie metodele ce erau folosite pentru a-i convinge pe români să părăsescă Biserica Ortodoxă Română în favoarea Bisericii Romano-Catolice:

Pe parcursul câtorva sute de ani de la cucerirea Transilvania de către maghiari până la Reformă, presiunile catolicilor asupra românilor s-au axat cam pe aceleaşi metode, adaptate, desigur, împrejurărilor: combaterea până la deposedarea de avere, şi alungarea preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, ameninţări şi convertiri forţate, împiedicarea desfăşurării serviciului divin, şi a construirii bisericilor de piatră sau de zid, condiţionarea nobilităţii şi a deţinerii pământurilor de apartenenţa la catolicism, desconsiderare faţă de credinţa răsăriteană, îndepărtarea elitei româneşti ca ‘stare’ din viaţa politică a Transilvania etc.[5]

Astfel de metode agresive erau obişnuite pentru romano-catolici pentru că ele se regăseau pretutindeni unde ei deţineau puterea. Prin deposedarea românilor de avuţia lor, de statutul lor politic şi prin interzicerea ritul ortodox, maghiarii au făcut o greşeală firească ce a decurs din poziţia lor dominantă. Din această cauză românii din Transilvania au asociat romano-catolicismul cu convertirea forţată la religia stăpânilor. În ciuda faptului că vestul creştin a penetrat spre Răsărit, în aceste circumstanţe comunităţile româneşti nu au vrut să înţeleagă că romano-catolicismul era mijlocul prin care mântuirea era posibilă. În secolele XIV şi XV încercările romano-catolice maghiare de a-i câştiga pe credincioşii ortodocşi pentru Biserica Romei prin construirea de biserici şi mănăstiri şi prin instituirea unei noi episcopii pentru românii catolici (1374) dar şi asocierea acestora cu o mare diversitate de ameninţări, nu au adus un număr semnificativ de convertiţi.[6]

Politica agresivă a regilor apostolici maghiari în Transilvania poate fi explicată în diferite moduri. De exemplu, Nouzille crede că aceste măsuri au fost luate pentru a preveni apariţia celui de-al treilea principat românesc în Transilvania.[7] Cu toate acestea, Pop atrage atenţia asupra faptului că în Moldova, romano-catolicismul a avut oarecare succes printre români. Astfel că în 1234 s-a exprimat dazamăgirea faţă de folosirea de către preoţii catolici maghiari a altei limbi decât cea românească şi s-a cerut Romei un episcop băştinaş. Era evident că în condiţiile acceptării romano-catolicismului românii îşi apărau identitatea etnică şi eclezială. Explicând cum Biserica română a ajuns sub jurisdicţie bizantină, Pop atrage atenţia asupra faptului că regii maghiari au înlocuit dimensiunea spirituală a convertirii cu una politico-militară care avea în vedere expansiunea graniţelor maghiare prin mijloace violente. Scurtcircuitând legătura directă dintre Roma (Avignon) şi principatele române regii maghiari i-au forţat pe români să se orienteze spre Constantinopol (celălalt centru de legitimare a puterii) pentru independenţă.[8]

5.2.3. Unio trium nationum, alianţa politică a nobililor împotriva ţăranilor

Condiţia românilor din Transilvania s-a deteriorat progresiv sub regii maghiari. Limba, religia[9] şi pământul lor erau sub control străin şi majoritatea timpului ei erau victime ale abuzurilor de tot felul. Fără nici o protecţie din partea legilor feudale şi lipsiţi de protectori, românii îşi părăseau căminele pentru a emigra la sud sau la est de Carpaţi în Ţara Românească şi Moldova – a doua lor patrie. Ei plecau pentru că împărtăşeau aceaşi identitate culturală: biserica era ortodoxă, şi populaţia locală vorbea aceeaşi limbă, româna.

Curând această stare de lucruri a generat conflicte. În 1437, episcopul maghiar romano-catolic György Lépesy[10] a decis să accepte doar monede noi pentru plata decimei către biserică. El a cerut de asemenea plata impozitului pe trei ani în avans. Rezultatul a fost declanşarea unei răscoale de mare anvergură în Transilvania. Sub influenţa ideilor husite tăranii români, secui şi maghiari s-au ridicat la luptă şi i-au învins pe domnii feudali la Bobâlna. Armata voievodului transilvan  Ladislau Csáki a fost înfrântă şi s-a încheiat un tratat între ţărani şi nobilime la 7 iunie 1437 la Cluj-Mănăştur.[11] Totuşi, în anul următor situaţia militară s-a inversat, ţăranii fiind învinşi. Pentru a preveni astfel de mişcări sociale în viitor, cele trei naţiuni dominante din Transilvania au semnat un tratat la Căpâlna în 1437 numit Unio trium nationum. Scopul principal al pactului a fost să organizeze nobilimea celor trei naţiuni dominante (maghiarii, saşii şi secuii) împotriva unei posibile revolte a ţăranilor. În plus, tratatul a legalizat în termenii cei mai drastici relaţiile dintre nobilime (posesoare a pământurilor) şi ţărănime (ajunsă în stare de iobăgie). Tratatul nobilimii[12] era de fapt îndreptat împotriva românilor care constituia majoritatea şerbilor. În acest sens Constantinescu afirmă că

Trebuie să remarcăm că termenul de naţiune nu are un sens etnic, ci social; înseamnă doar că nobilii aparţineau celor trei naţiuni… Acest pact începe prin a avea o semnificaţie socială, dar sfârşeşte şi prin a avea, şi un sens etnic. Naţiunea română confundându-se cu clasa ţărănimii, dar formând în acelaşi timp marea majoritate a Transilvaniei, era exclusă pentru totdeauna din viaţa politică a ţării.[13]

O interpretare obiectivă a Unio trium nationum duce la o concluzie cât se poate de simplă: pactul noblililor romano-catolici minoritari era îndreptat împotriva majorităţii învinse, a ţăranilor ortodocşi români.

Un alt episod cu adânci semnificaţii politice şi sociale pentru Transilvania a avut loc în 1514 când s-a declanşat o nouă răscoală. Liderul acesteia, secuiul Gheorghe Doja, a condus armata unei cruciade proiectate[14] împotriva turcilor (din vecinătatea Budei, capitala Ungariei) pentru a lupta împotriva nobilimii transilvane. Totuşi nobilimea unită a reuşit să înăbuşe răscoala dar efectele ei au fost hotărâtoare pentru desfăşurarea imediată a situaţiei politice şi religioase în Transilvania.

În primul rând, o nouă lege, Opus Tripartitum,[15] a stabilit că şerbii erau legaţi de pământ pentru totdeauna (mera et perpetua servitute), devenind astfel supuşii domnilor lor până la moarte (dominis suis terrestribus mera et perpetua rusticitate sint abjecti). Acest document stabileşte teoria constituţională a ‘Sfintei Coroane[16] argumentând că libertatea nobilimii era chintesenţa statului.[17] Dieta a decis să fixeze prestaţia legală de clacă a ţăranilor pentru domnii lor la o zi pe săptămână. Au fost fixate cinci taxe ca să se impună îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor faţă de nobili, coroană şi de episcopul romano-catolic. Cea mai dramatică declaraţie a aristocraţiei a fost etichetarea tuturor ţăranilor care au participat la răscoală ca “trădători” şi transmiterea aceastei etichete asupra urmaşilor lor pentru totdeauna.[18]

În al doilea rând, nobilimea i-a pedepsit pe toţi ţăranii rebeli capturaţi cu tăierea braţului drept pentru că au folosit sabia, o armă interzisă tuturor cu excepţia nobilimii. Această măsură neînţeleaptă a condamnat atât Transilvania cât şi Ungaria la dominarea lor de către turci. Rămasă fără infanterie, care în mod tradiţional era compusă mai ales din ţărani înarmaţi, doar cavaleria regelui Ludovic II şi nobilimea s-au mobilizat pentru a face faţă invaziei turce conduse de sultanul Soliman Magnificul. Regele însuşi şi cea mai mare parte a armatei ungare (în jur de 38000 oameni) au fost ucişi la Mohács (29 august 1526), permiţând turcilor să se îndrepte spre Viena. Ungaria a fost împărţită în trei: un paşalâc turc, un regat a cărui coroană a fost însuşită de Ferdinand de Austria şi un alt regat avându-l ca rege pe Ioan Zápolya. Ferdinand a luptat pentru a prelua controlul asupra Ungariei şi Transilvaniei, dar la fel a făcut şi Ioan Zápolya, care a fost încoronat rege la Buda (1529). Cei doi au semnat un tratat de pace la Oradea în 1538, care stipula că după moartea lui Ioan Zápolya, regatul său se va întoarce sub habsburgi.[19]

În al treilea rând, în această perioadă Transilvania a continuat să existe independent de Ungaria ca şi un principat autonom[20] în Imperiul Otoman, la fel ca şi cele două Principate Române. De asemenea înfrângerea regatului ungar a creat premizele pentru toleranţa religioasă în Transilvania unde măsurile regelui Ludovic II împotriva Reformei apobate de Dieta de la Rákos din 1524 nu au putut fi aplicate în practică.[21]

5.2.4. Concluzii: eşecul romano-catolicismului de a converti poporul român

Eforturile romano-catolice de peste cinci secole pentru asimilarea ortodocşilor români din Transilvania nu au avut succes. Totuşi, presiunile politice şi eccleziale i-au forţat pe nobilii români să accepte romano-catolicismul. Indiferenţa lor etnică i-a lăsat pe românii din Transilvania cu un singur lider: episcopul Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, importanţa acestei poziţii a devenit maximă. În ciuda presiunii combinate exercitate de către Biserica Romano-Catolică şi de către monarhia maghiară, nu există surse care să ateste vreo alterare a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

După Mohács (1526), romano-catolicismul încă domina în Transilvania. Imperiul otoman nu a alterat organizarea administrativă şi ordinea socială din Transilvania astfel că politica acestuia de toleranţă religioasă a menţinut status quo-ul religios referitor la români şi celelalte naţiuni din Transilvania. Singura schimbare majoră a venit din vest sub forma Reformei.[22]


[1] I.-A. Pop, ‘Etnie şi confesiune: Geneza medievală a naţiunii române moderne’ în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX) (Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994), vezi 47. Pop pretinde rezistenţa celor mai multe familii româneşti, care chiar înobilate oficial şi catolicizate în secolelel XIV-XV au păstrat pentru un timp îndelungat identitea etnică şi se autodenumeau nobiles Valachi. Acesta atrage atenţia ‘statelor’ (naţiunilor legal recunoscute) să vegheze ca românii să nu aibă acces printre naţiunile privilegiate din cauza marelui număr al acestora.

[2] Pascu, Monumentele, vezi 14.

[3] G. Anghel, Dela vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia (Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993), vezi 15.

[4] I. Chirilă, ‘Etnie şi confesiune – evoluţia termenilor în cadrul istoric transilvănean în secolele XIII-XVII’ în Leb, I.V., ed., Teologie şi cultură transilvană în contextul spiritualităţii europene în sec. XVI-XIX (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999), vezi 30-32.

[5] Pop, ‘Etnie,’ 41.

[6] Ş. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I (Bucureşti: Dacia, 1986), vezi 452.

[7] J. Nouzille, Transilvania zonă de contacte si conflicte (Bucureşti: Enciclopedică, 1995), vezi 90.

[8] Pop, ‘Etnie,’ vezi 33-34.

[9] Ritul slavo-bulgar a fost introdus şi impus printre români în vreme ce aceştia se aflau sub dominaţia Imperiului vlaho-bugar în secolul al X-lea; limba liturgică era greaca sau slavona. Limba română a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Română doar în 1860, prin reformele principelui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

[10] În vreme ce Sigismund de Luxembourg era rege al Ungariei.

[11] Nobilimea a acceptat să abandoneze unele privilegii însemnate.

[12] Nobilimea sau cele trei naţiuni dominante erau diferenţiate de populaţia din Transilvania prin privilegii şi imunităţi fiind şi de religie romano-catolică.

[13] L. J. Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei (Bucharest: Jurnalul Literar, 1997), 24.

[14] Organizat de papa Leon X la închiderea ultimei sesiuni (a şesea) a Celui de-al cincilea Conciliu Lateran, care a dat printr-o bulă absolvirea de păcate, eliberarea de iobăgie şi completa libertate pentru cei ce s-ar fi înrolat, pentru proprietăţile lor şi pentru familiile lor de acasă.

[15] Cunoscut sub numele de Werboczi’s Tripartitum, după numele autorului, documentul (în trei părţi) menţiona că “a fost scris cu sânge de iobag.”

[16] Coroana apostolică a regilor maghiari.

[17] Constantinescu, Chestiunea, vezi 26.

[18] D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (Bucharest: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 350-351.

[19] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992), vezi 495.

[20] Principele de Transilvania era ales de  Dieta formată din marea nobilme. Sultanul, căruia I se plătea tribut, îl  investea.

[21]W. Wünsch, ‘Ideea de toleranţă din perspectivă săsească ardelenească,’ în I.V.Leb, ed. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIXX (Cluj-Napoca: Limes, Presa Universitară Clujeană, 2001), vezi 145.

[22] A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma (Bucharest: Ştiinţifică, 1974), vezi 258-259.