Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)


Scopul acestui capitol este dublu.

 Mai întâi, el trasează complexul mediul politic, social şi eclezial în care a existat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până la unirea cu Biserica Romano-Catolică. Fără consistenţă cu faptele, teza ortodoxă română pretinde nereuşita Reformei printre credincioşii ortodocşi din comunităţile transilvane. În contrast cu această teză, teza greco-catolică pretinde succesul absolut al Reformei în comunităţile rurale din Transilvania şi modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române. Ca răspuns la această polarizare acest capitol oferă o explicaţie nouă şi echilibrată care argumentează în favoarea unui succes limitat al Reformei.

În al doilea rând, capitolul angajază pretenţii sociologice specifice găsite atât în teza Bisericii Ortodoxe Române cât şi în cea a Bisericii Greco-Catolice. Prima pretinde că în vremea Reformei, în ciuda tuturor măsurilor restrictive impuse de protestanţii maghiari împotriva Bisericii Ortodoxe Române, credinţa ţăranilor needucaţi i-a asigurat acesteia supravieţuirea. Cea de-a doua pretinde că atât de profundă şi sistematică a fost interferenţa protestantă maghiară încât Biserica Ortodoxă Română şi-a pierdut identitatea sa bizantină.

Acest capitol neagă aşa-numita “supravieţuire miraculoasă” a Bisericii Ortodoxe Române şi totala şi ireversibila alterare a dogmei şi practicii ei în perioada Reformei din Transilvania.

Capitolul mai acuză ambele teze mai sus-amintite că sunt selective în felul cum folosesc datele pentru a justifica concluziile lor contrastante: motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut sau nu nevoie de unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Pentru a fi consistent cu dezvoltarea ulterioară a tezei capitolul se referă la elementele principale ale credinţei comunităţilor rurale din Transilvania ca la dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române.

5.1. Politica romano-catolică maghiară în Transilvania

Regii apostolici maghiari şi-au protejat graniţele răsăritene prin colonizarea Transilvaniei. Ei i-au adus din Europa de vest pe saşi, ultimul grup etnic care a intrat în Transilvania, cândva în secolul al XII-lea. În perioada domniei regelui Andrei II, până în august 1225, Ordinul Teuton a staţionat o scurtă periodă în Transilvania pentru a apăra graniţele de sud-est. În ceea ce priveşte religia, trăsătura comună a populaţiei ce a intrat în Transilvania dinspre vest, a fost romano-catolicismul. Totuşi, dincolo de graniţele Transilvaniei, dincolo de Carpaţi spre sud şi est, locuiau tot români, aceeaşi populaţie băştinaşă ca în Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în Transilvania, Biserica Ortodoxă Română era sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi români. Ei erau în comuniune cu patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Sub regele Andrei II şi a fiului său Bela IV, Transilvania a fost ocupată total de maghiari. Dar Transilvania nu a fost anexată la regatul Ungariei, ci a rămas autonomă ca un voievodat separat. Noua administraţie a împărţit Transilvania în trei: Terra hungarorum, sau pâmântul stăpânit de maghiari, în Transilvania centrală şi de vest; Terra saxonum, sau ţinutul săsesc, regiunile ocupate de saşi; şi Terra siculorum sau Fundus regius, sau ţinutul secuiesc, regiunea ocupată de secui. Noii stăpâni nu au considerat existenţa poporului băştinaş destul de semnificativă ca să merite recunoaşterea ca Terra valachorum, chiar dacă la acea dată românii, numiţi vlahi, formau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Faptul că în acea perioadă nu exista un stat român în Transilvania sau pe partea de vest a Carpaţilor a dat naştere ideii că românii (sau vlahii) erau oameni de o speţă joasă. De acum încolo, cele trei naţiuni dominante, maghiarii, saşii şi secuii vor considera această ordine ca fiind status quo din Transilvania.

Ca resultat al invaziei mongole a Transilvaniei şi Ungariei sub Bathu-han în 1241 şi a înfrângerii regelui Bela IV în bătălia de la Câmpia Muhi (sau Mohi) la 12 aprilie 1241 (cu pierderea a 40 000 de maghiari) a existat o perioadă de pace relativă. Înfrângerea a cauzat deasemenea slăbirea puterii celor trei naţiuni dominante în Transilvania. La începutul celui de-al patrusprezecelea secol regele Andrei III (1290-1301) al Ungariei a murit (punându-se astfel capăt dinastiei Arpad) şi a fost urmat de către un membru al familiei Angevine din Neapole. Fiul regelui Neapolelui, Carol Robert d’Anjou (1301-1342) a fost chemat pentru a ocupa tronul apostolic al Ungariei. Al doilea rege din aceeaşi familie, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a luat una dintre cele mai influente măsuri pentru dezvoltarea ulterioară atât a Ungariei cât şi a Transilvaniei.  El a decis continua servitute a şerbilor, cărora nu le era permis să părăsească pământul pe care trăiau fără permisiunea proprietarului.

5.2. Efectul celui de-al patrulea Conciliu lateran în Transilvania

Avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după Cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţele acestei decizii au fost următoarele: întâi, credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; a doua, că ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică.[1]

Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor. Deasemenea acest aspect va atrage atenţia asupra două consecinţe viitoare: a) importanţa singurei autorităţi româneşti care nu a fost abrogată, acea a episcopului Bisericii Ortodoxe Române; b) dată fiind importanţa acestui oficiu după dispariţia nobilimii române, metodele folosite de către maghiari pentru convertirea românilor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

5.2.1. Rolul episcopului ortodox român după Cel de-al patrulea conciliu lateran în Transilvania

Pentru că statutul social şi economic al preotului ortodox nu era diferit de cel al unui iobag român, oricare credincios român îl identifica pe preotul român cu unul dintre ai săi. Totuşi, ţăranii erau conştienţi de diferenţa cultică: doar preotul era responsabil de menţinerea legăturii comunităţii cu Dumnezeu şi de efectuarea ritului. Probabil că acest model a fost proiectat şi asupra episcopului acesta fiind identificat ca singura autoritate existentă ce le-ar fi prezentat doleanţele în faţa autorităţilor. În cazul unei crize, acest model de reprezentare constituia unica bază a dialogului dintre poporul român şi autorităţile neromâne.

Istoricii români sugerează existenţa mai multor episcopi români în Transilvania. De exemplu, Pascu presupune existenţa unei episcopii române la Dăbâca între secolul IX şi XI.[2] Anghel menţionează o episcopie românească la Râmeţ până la 1377.[3] Totuşi surse scrise indică o organizare consistentă ortodoxă română a bisericii doar în vremea Reformei în Transilvania.

Pentru că nobilii români care şi-au asumat conducerea politică au dispărut,[4] oficiul episcopului din Biserica Ortodoxă Română, a devenit cea mai importantă autoritate a românilor. Românii nu aveau o altă alternativă politică. De aceea importanţa acestui oficiu trebuie văzută la adevărata sa valoare, adică ca fiind unica alternativă pentru ca un conducător român să fie acceptat de către toţi românii şi să nu fie contestat de naţiunile dominante.

Chiar dacă românii nu au fost recunoscuţi ca naţiune autorităţile celor trei naţiuni dominante şi mai apoi Imperiul habsburgic se vor adresa capului Bisericii Ortodoxe Române ca şi capului întregului popor român din Transilvania. Din această cauză oricare autoritate transilvană (catolică, protestantă, austriacă sau maghiară) va trata cu capul Bisericii Ortodoxe Române ca şi cu singura personă care putea sau/şi trebuia să îi conducă pe români. Din nefericire de cele mai multe ori acest posibil canal de dialog a existat doar pentru a transmite poruncile de sus în jos, din vârful ierarhiei la bază.

5.2.2. Rezistanţa română în faţa metodelor romano-catolice maghiare de convertire

Pop descrie metodele ce erau folosite pentru a-i convinge pe români să părăsescă Biserica Ortodoxă Română în favoarea Bisericii Romano-Catolice:

Pe parcursul câtorva sute de ani de la cucerirea Transilvania de către maghiari până la Reformă, presiunile catolicilor asupra românilor s-au axat cam pe aceleaşi metode, adaptate, desigur, împrejurărilor: combaterea până la deposedarea de avere, şi alungarea preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, ameninţări şi convertiri forţate, împiedicarea desfăşurării serviciului divin, şi a construirii bisericilor de piatră sau de zid, condiţionarea nobilităţii şi a deţinerii pământurilor de apartenenţa la catolicism, desconsiderare faţă de credinţa răsăriteană, îndepărtarea elitei româneşti ca ‘stare’ din viaţa politică a Transilvania etc.[5]

Astfel de metode agresive erau obişnuite pentru romano-catolici pentru că ele se regăseau pretutindeni unde ei deţineau puterea. Prin deposedarea românilor de avuţia lor, de statutul lor politic şi prin interzicerea ritul ortodox, maghiarii au făcut o greşeală firească ce a decurs din poziţia lor dominantă. Din această cauză românii din Transilvania au asociat romano-catolicismul cu convertirea forţată la religia stăpânilor. În ciuda faptului că vestul creştin a penetrat spre Răsărit, în aceste circumstanţe comunităţile româneşti nu au vrut să înţeleagă că romano-catolicismul era mijlocul prin care mântuirea era posibilă. În secolele XIV şi XV încercările romano-catolice maghiare de a-i câştiga pe credincioşii ortodocşi pentru Biserica Romei prin construirea de biserici şi mănăstiri şi prin instituirea unei noi episcopii pentru românii catolici (1374) dar şi asocierea acestora cu o mare diversitate de ameninţări, nu au adus un număr semnificativ de convertiţi.[6]

Politica agresivă a regilor apostolici maghiari în Transilvania poate fi explicată în diferite moduri. De exemplu, Nouzille crede că aceste măsuri au fost luate pentru a preveni apariţia celui de-al treilea principat românesc în Transilvania.[7] Cu toate acestea, Pop atrage atenţia asupra faptului că în Moldova, romano-catolicismul a avut oarecare succes printre români. Astfel că în 1234 s-a exprimat dazamăgirea faţă de folosirea de către preoţii catolici maghiari a altei limbi decât cea românească şi s-a cerut Romei un episcop băştinaş. Era evident că în condiţiile acceptării romano-catolicismului românii îşi apărau identitatea etnică şi eclezială. Explicând cum Biserica română a ajuns sub jurisdicţie bizantină, Pop atrage atenţia asupra faptului că regii maghiari au înlocuit dimensiunea spirituală a convertirii cu una politico-militară care avea în vedere expansiunea graniţelor maghiare prin mijloace violente. Scurtcircuitând legătura directă dintre Roma (Avignon) şi principatele române regii maghiari i-au forţat pe români să se orienteze spre Constantinopol (celălalt centru de legitimare a puterii) pentru independenţă.[8]

5.2.3. Unio trium nationum, alianţa politică a nobililor împotriva ţăranilor

Condiţia românilor din Transilvania s-a deteriorat progresiv sub regii maghiari. Limba, religia[9] şi pământul lor erau sub control străin şi majoritatea timpului ei erau victime ale abuzurilor de tot felul. Fără nici o protecţie din partea legilor feudale şi lipsiţi de protectori, românii îşi părăseau căminele pentru a emigra la sud sau la est de Carpaţi în Ţara Românească şi Moldova – a doua lor patrie. Ei plecau pentru că împărtăşeau aceaşi identitate culturală: biserica era ortodoxă, şi populaţia locală vorbea aceeaşi limbă, româna.

Curând această stare de lucruri a generat conflicte. În 1437, episcopul maghiar romano-catolic György Lépesy[10] a decis să accepte doar monede noi pentru plata decimei către biserică. El a cerut de asemenea plata impozitului pe trei ani în avans. Rezultatul a fost declanşarea unei răscoale de mare anvergură în Transilvania. Sub influenţa ideilor husite tăranii români, secui şi maghiari s-au ridicat la luptă şi i-au învins pe domnii feudali la Bobâlna. Armata voievodului transilvan  Ladislau Csáki a fost înfrântă şi s-a încheiat un tratat între ţărani şi nobilime la 7 iunie 1437 la Cluj-Mănăştur.[11] Totuşi, în anul următor situaţia militară s-a inversat, ţăranii fiind învinşi. Pentru a preveni astfel de mişcări sociale în viitor, cele trei naţiuni dominante din Transilvania au semnat un tratat la Căpâlna în 1437 numit Unio trium nationum. Scopul principal al pactului a fost să organizeze nobilimea celor trei naţiuni dominante (maghiarii, saşii şi secuii) împotriva unei posibile revolte a ţăranilor. În plus, tratatul a legalizat în termenii cei mai drastici relaţiile dintre nobilime (posesoare a pământurilor) şi ţărănime (ajunsă în stare de iobăgie). Tratatul nobilimii[12] era de fapt îndreptat împotriva românilor care constituia majoritatea şerbilor. În acest sens Constantinescu afirmă că

Trebuie să remarcăm că termenul de naţiune nu are un sens etnic, ci social; înseamnă doar că nobilii aparţineau celor trei naţiuni… Acest pact începe prin a avea o semnificaţie socială, dar sfârşeşte şi prin a avea, şi un sens etnic. Naţiunea română confundându-se cu clasa ţărănimii, dar formând în acelaşi timp marea majoritate a Transilvaniei, era exclusă pentru totdeauna din viaţa politică a ţării.[13]

O interpretare obiectivă a Unio trium nationum duce la o concluzie cât se poate de simplă: pactul noblililor romano-catolici minoritari era îndreptat împotriva majorităţii învinse, a ţăranilor ortodocşi români.

Un alt episod cu adânci semnificaţii politice şi sociale pentru Transilvania a avut loc în 1514 când s-a declanşat o nouă răscoală. Liderul acesteia, secuiul Gheorghe Doja, a condus armata unei cruciade proiectate[14] împotriva turcilor (din vecinătatea Budei, capitala Ungariei) pentru a lupta împotriva nobilimii transilvane. Totuşi nobilimea unită a reuşit să înăbuşe răscoala dar efectele ei au fost hotărâtoare pentru desfăşurarea imediată a situaţiei politice şi religioase în Transilvania.

În primul rând, o nouă lege, Opus Tripartitum,[15] a stabilit că şerbii erau legaţi de pământ pentru totdeauna (mera et perpetua servitute), devenind astfel supuşii domnilor lor până la moarte (dominis suis terrestribus mera et perpetua rusticitate sint abjecti). Acest document stabileşte teoria constituţională a ‘Sfintei Coroane[16] argumentând că libertatea nobilimii era chintesenţa statului.[17] Dieta a decis să fixeze prestaţia legală de clacă a ţăranilor pentru domnii lor la o zi pe săptămână. Au fost fixate cinci taxe ca să se impună îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor faţă de nobili, coroană şi de episcopul romano-catolic. Cea mai dramatică declaraţie a aristocraţiei a fost etichetarea tuturor ţăranilor care au participat la răscoală ca “trădători” şi transmiterea aceastei etichete asupra urmaşilor lor pentru totdeauna.[18]

În al doilea rând, nobilimea i-a pedepsit pe toţi ţăranii rebeli capturaţi cu tăierea braţului drept pentru că au folosit sabia, o armă interzisă tuturor cu excepţia nobilimii. Această măsură neînţeleaptă a condamnat atât Transilvania cât şi Ungaria la dominarea lor de către turci. Rămasă fără infanterie, care în mod tradiţional era compusă mai ales din ţărani înarmaţi, doar cavaleria regelui Ludovic II şi nobilimea s-au mobilizat pentru a face faţă invaziei turce conduse de sultanul Soliman Magnificul. Regele însuşi şi cea mai mare parte a armatei ungare (în jur de 38000 oameni) au fost ucişi la Mohács (29 august 1526), permiţând turcilor să se îndrepte spre Viena. Ungaria a fost împărţită în trei: un paşalâc turc, un regat a cărui coroană a fost însuşită de Ferdinand de Austria şi un alt regat avându-l ca rege pe Ioan Zápolya. Ferdinand a luptat pentru a prelua controlul asupra Ungariei şi Transilvaniei, dar la fel a făcut şi Ioan Zápolya, care a fost încoronat rege la Buda (1529). Cei doi au semnat un tratat de pace la Oradea în 1538, care stipula că după moartea lui Ioan Zápolya, regatul său se va întoarce sub habsburgi.[19]

În al treilea rând, în această perioadă Transilvania a continuat să existe independent de Ungaria ca şi un principat autonom[20] în Imperiul Otoman, la fel ca şi cele două Principate Române. De asemenea înfrângerea regatului ungar a creat premizele pentru toleranţa religioasă în Transilvania unde măsurile regelui Ludovic II împotriva Reformei apobate de Dieta de la Rákos din 1524 nu au putut fi aplicate în practică.[21]

5.2.4. Concluzii: eşecul romano-catolicismului de a converti poporul român

Eforturile romano-catolice de peste cinci secole pentru asimilarea ortodocşilor români din Transilvania nu au avut succes. Totuşi, presiunile politice şi eccleziale i-au forţat pe nobilii români să accepte romano-catolicismul. Indiferenţa lor etnică i-a lăsat pe românii din Transilvania cu un singur lider: episcopul Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, importanţa acestei poziţii a devenit maximă. În ciuda presiunii combinate exercitate de către Biserica Romano-Catolică şi de către monarhia maghiară, nu există surse care să ateste vreo alterare a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

După Mohács (1526), romano-catolicismul încă domina în Transilvania. Imperiul otoman nu a alterat organizarea administrativă şi ordinea socială din Transilvania astfel că politica acestuia de toleranţă religioasă a menţinut status quo-ul religios referitor la români şi celelalte naţiuni din Transilvania. Singura schimbare majoră a venit din vest sub forma Reformei.[22]


[1] I.-A. Pop, ‘Etnie şi confesiune: Geneza medievală a naţiunii române moderne’ în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX) (Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994), vezi 47. Pop pretinde rezistenţa celor mai multe familii româneşti, care chiar înobilate oficial şi catolicizate în secolelel XIV-XV au păstrat pentru un timp îndelungat identitea etnică şi se autodenumeau nobiles Valachi. Acesta atrage atenţia ‘statelor’ (naţiunilor legal recunoscute) să vegheze ca românii să nu aibă acces printre naţiunile privilegiate din cauza marelui număr al acestora.

[2] Pascu, Monumentele, vezi 14.

[3] G. Anghel, Dela vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia (Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993), vezi 15.

[4] I. Chirilă, ‘Etnie şi confesiune – evoluţia termenilor în cadrul istoric transilvănean în secolele XIII-XVII’ în Leb, I.V., ed., Teologie şi cultură transilvană în contextul spiritualităţii europene în sec. XVI-XIX (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999), vezi 30-32.

[5] Pop, ‘Etnie,’ 41.

[6] Ş. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I (Bucureşti: Dacia, 1986), vezi 452.

[7] J. Nouzille, Transilvania zonă de contacte si conflicte (Bucureşti: Enciclopedică, 1995), vezi 90.

[8] Pop, ‘Etnie,’ vezi 33-34.

[9] Ritul slavo-bulgar a fost introdus şi impus printre români în vreme ce aceştia se aflau sub dominaţia Imperiului vlaho-bugar în secolul al X-lea; limba liturgică era greaca sau slavona. Limba română a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Română doar în 1860, prin reformele principelui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

[10] În vreme ce Sigismund de Luxembourg era rege al Ungariei.

[11] Nobilimea a acceptat să abandoneze unele privilegii însemnate.

[12] Nobilimea sau cele trei naţiuni dominante erau diferenţiate de populaţia din Transilvania prin privilegii şi imunităţi fiind şi de religie romano-catolică.

[13] L. J. Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei (Bucharest: Jurnalul Literar, 1997), 24.

[14] Organizat de papa Leon X la închiderea ultimei sesiuni (a şesea) a Celui de-al cincilea Conciliu Lateran, care a dat printr-o bulă absolvirea de păcate, eliberarea de iobăgie şi completa libertate pentru cei ce s-ar fi înrolat, pentru proprietăţile lor şi pentru familiile lor de acasă.

[15] Cunoscut sub numele de Werboczi’s Tripartitum, după numele autorului, documentul (în trei părţi) menţiona că “a fost scris cu sânge de iobag.”

[16] Coroana apostolică a regilor maghiari.

[17] Constantinescu, Chestiunea, vezi 26.

[18] D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (Bucharest: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 350-351.

[19] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992), vezi 495.

[20] Principele de Transilvania era ales de  Dieta formată din marea nobilme. Sultanul, căruia I se plătea tribut, îl  investea.

[21]W. Wünsch, ‘Ideea de toleranţă din perspectivă săsească ardelenească,’ în I.V.Leb, ed. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIXX (Cluj-Napoca: Limes, Presa Universitară Clujeană, 2001), vezi 145.

[22] A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma (Bucharest: Ştiinţifică, 1974), vezi 258-259.

7 comentarii la “Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)

  1. Sunt pentru prima oara pe blogul acesta si ma bucur sa invat lucuri noi. Lucrind intr-un context catolic imi dau seama cit de putin cunosc despre ortodoxie si chiar despre evenimentele istorice care au dus la ortodoxie in Romania si problemele dintre ortodocsi si catolici in Transilvania. Va multumesc pentru articol. M-as bucura sa pot procura cartea. Poate imi spuneti cum.

    • multumesc pentru aprecierile dumneavoastra.
      articolele sunt parte din teza de doctorat si e tradusa din lemba engleza. cartea nu a aparut din lipsa de fonduri.ma gindesc cum as putea sa va trimit textul untreg.

  2. Multumesc, putin obosita sa spun mai mult in seara aceasta. Oricum eu sunt ardeleanca si inca mai traiesc cu Ardealul, cu Transilvania chiar daca sunt plecata de citava vreme. Cred ca cunoasterea istorie ajuta o natiune si o persoana chiar sa isi construiasca identitatea. Gasesc regretabil ca prea adesea romanii au o privire prea negativa despre cine sunt. Fiind eranta de citava vreme imi dau seama ca lucurile din launtru arata diferit de cit arata din afara,

  3. M-ar interesa mult lucrarea-daca in engleza, pentru mine este ok; as vrea si sa o citesc in intregime, dar si pentru a avea toate datele ei, pentru a o cita in mod corect.
    Banuiesc ca adresa mea ramane ascunsa-dar o dau la „liber” ca sa putem comunica mai usor:

    Cu multumiri,
    Magdalena Dumitrana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s