Persona

Recent, un  documentar intitulat Dacii – adevaruri tulburatoare a stirnit un val de articole in presa scrisa romaneasca si in mediul virtual. Postarea pe youtube a filmului a strins pina in prezent peste 700.000 de vizionari – o cifra uriasa daca ne tinem cont de lungimea filmului (1h).

Pentru ca perspectiva realizatorilor miroase de la o posta a protocronism, ne-am gindit sa intrebam un istoric, pe Dorin Dobrincu (fostul Director al Arhivelor Nationale Romane), de unde vine aceasta atitudine socio-istorica a romanilor.

Dorin Dobrincu: „Istoria a fost in spatiul cultural romanesc, inca din secolul XIX, o parte constitutiva a ideologiei nationale. As spune chiar cea mai importanta parte. Nu intamplator scrierea si predarea istoriei au fost lungi perioade un veritabil monopol de stat. Daca in secolul XVIII si intr-o buna parte a secolului XIX s-a accentuat descendenta pur romana, inca de la Traian, a romanilor, ulterior s-a facut…

Vezi articolul original 326 de cuvinte mai mult

De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (1)


În anul 313 Constantin și Liciniu au dat un decret care garanta libertatea religioasă în ambele părți ale imperiului roman. Cu această ocazie și creștinismul a devenit, după aproape 300 de ani, una dintre religiile cu statut legal. Acest decret este menționat într-o scrisoare a lui Constantin către Liciniu. Pînă la acea dată creștinii nu au făcut caz de cine sau ce era Constantin, nici nu au pomenit de bătălia sa de la podul peste rîul Milviu. Anterior decretului de toleranță din 313, a mai existat și un decret de toleranță al lui Galeriu, în 311. Dar evident nu i se dă importanță pentru că moartea lui Galeriu a intervenit foarte curând după aceea și pentru că fusese partizanul zelos al terorii religioase din imperiu.

Confruntate cu istoria poporului Izrael, cu cea a bisericii dinainte de AD 313, evenimentele ulterioare referitoare la schimbarea politicii religioase din Imperiul roman și implicarea lui Constantin ridică mai multe întrebări dintre care cele mai importante cred că ar fi:

1. Să fi avut nevoie Dumnezeu de ajutorul lui Constantin ca urmașii lui Cristos să se bucure de acceptarea statului într-o vreme în care imperiul se confrunta cu mari probleme?

2. Era oare dispus Dumnezeu să salveze imperiul care-i asuprise atît pe evrei, cît și pe creștini, doar pentru a face din el primul și cel mai mare imperiu creștin din istorie?

Dacă s-ar cerceta tipologia Vechiului Testament s-ar constata că Dumnezeu nu a avut complexe de inferioritate cînd Izraelul era copleșit numeric, învins în bătălii sau era chiar tîrît în robie. Ba mai mult, el spunea prin gura prorocilor că moartea și pustiirea nu erau decât forme ale judecății sale asupra propriului popor ce îi purta numele. Niciodată Dumnezeu nu a schimbat religia unui stăpînitor al lumii doar ca închinătorilor săi să le fie mai bine. Ba din contră. Cu cît era mai mare idolatria Izraelului, cu atît era mai neașteptată și șocantă era vindecarea, ridicarea și convertirea unui lider sau recunoașterea Dumnezeului lui Izrael printre străini. Vezi episoadele cu Naaman, Nebucadnețar, Cir, apoi lăudarea credinței străinilor de către Isus și extinderea ei la neamuri în Fapte. Să fi vrut Dumnezeul creștinilor să facă un gest nemaivăzut de mărinimie, să-i recompenseze pentru sîngele vărsat, pentru extinderea Împărăției? Dar oare de ce o de recompensa martirilor ar fi trebuit să beneficieze cei ce nu au murit?

Atipic deci pentru ceea ce s-a întîmplat pînă atunci, dar nu imposibil lui Dumnezeu, pe cer apare un semn. Eusebiu îl descrie și menționează prezența unui episcop în tabăra lui Constantin în preziua victoriei din 312 după care Constantin preia controlul asupra Romei. Tot el menționează că mama sa ar fi fost creștină. Timpul scurs de la eveniment pînă la apariția scrierii lui Eusebiu îndeamnă la prudență în ceea ce privește veridicitatea evenimentului, mai ales că sunt menționate două variante. Una spune că ar fi apărut monograma Isus Hristos și deviza In hoc signo vinces, a doua o cruce și deviza. Dar, indiferent ce s-a întîmplat, Constantin a cîștigat bătălia desfășurată a doua zi. Cum nu avem fotografii de la fața locului nu știm dacă într-adevăr a pus pe stindarde sale sau pe scuturile soldaților unul dintre semnele pomenite mai sus, dar poate nici aceasta nu contează prea mult. Nu avem nici fotografi care să fi consemnat semnul în sine. În plus, fotoșopul transformă chiar și o fotografie într-o dovadă neconcludentă.

Cert este după aceste evenimente, apariția semnului, postarea lui pe stindarde și bătălia de la podul cu pricina, Constantin devine stăpînul necontestat al părții de apus a imperiului. La început co-împărat cu cumnatul său, pe care avea să-l lichideze în curînd, după care Constantin avea să fie unic conducător al imperiului.

Dar nu se poate să nu menționez că semnul ce a apărut pe cer era adresat unui necreștin sau unui mediu necreștin. La acea dată creștinii nu aveau ce să caute în armată. Putem detecta un iz de predestinare, destin implacabil sau ceva asemănător care de cele mai multe ori nu se regăsește în aceiași carte considerată cuvîntul Domnului de care cam toți facem caz. Nu regăsesc o altă ocazie cînd cineva a cîștigat o importantă bătălie fără să fi cerut sau cel puțin să fi investigat care i-ar fi sorții. Să-i fi promis Constantin Dumnezeului creștin că dacă… atunci el… și noi să nu fi aflat? Sau să fi cerut tocmai victoria și să fi primit confirmarea în chip miraculos? Puțin probabil. Constantin nu era Ghedeon, după cum Isus Cristos nu era YHWH.

Isus Cristos, aflat acum la dreapta Tatălui, să fi făcut abstracție că a trimis Duhul Adevărului, Duhul Mîngîierii? Cum de un Dumnezeu atît de ascuns, ce se dezvăluia personal de obicei, a decis să rupă această regulă și să dea un semn, vorba lui Eminescu, de mila măriei sale? Dumnezeu nu pare nici măcar să se conformeze propriei revelații din Apocalipsa, unde nu spune nimic despre această iminentă schimbare și marea ei însemnătate pentru biserică. În comparație cu istoria ce va să vie această neașteptată schimbare este imposibil de prevăzut, conceput sau închipuit. A scăpat pentru o clipă Dumnezeu frîiele istoriei din mîini? Și-o fi băgat din nou coada șarpele? Să îndrăznim să credem că semnul din cer a fost poate o minune a Satanei?

Avînd în vedere importanța ulterioară a evenimentului, cît și turnura preferințelor lui Constantin în materie de religie putem să se punem chiar mai multe întrebări. Din păcate sau din fericire, istoria nu lucrează cu ipoteze, în ciuda faptului că de cele mai multe ori, și în ciuda participării noastre la un eveniment istoric, istoria este în mare măsură ipotetică. Ea nu se poate repeta, istoria nefiind o știință în adevăratul sens al cuvîntului.

Și aici încep complicațiile, fabulațiile și miturile cele mai de seamă ale creștinismului și a relației sale cu statul. Poate nu s-ar fi comentat atît de mult dacă domniei lui Constantin nu i s-ar fi pus în cîrcă, presupun retroactiv, multe dintre modificările suferite de biserică în cei două sute și ceva de ani de istorie de după perioada apostolică. Dar o mare parte a acestor acuze sunt nefondate.

Constantin nu a avut nici o vină pentru evoluția bisericii de la o formă neorganizată, la una mai mult sau foarte mult organizată, fie aceasta acceptată sau nu de stat. În plus majoritatea celor care îl învinovățesc pe Constantin uită că de fapt primul regat care devenise creștin cu puțin înainte a fost de fapt cel al armenilor. Tiridate III, regele acestora a devenit creștin în anul 301. Bineînțeles că nu au existat telegrame de felicitare din partea altor conducători, papa de la Roma nu i-a trimis o coroană și nici nu s-a scris vreo epistolă sobornicească ca să menționeze evenimentul demn de consemnat în cronici. Nici măcar nu a fost menționat vreun semn din cer, vreo bătălie cîștigată în numele lui Isus sau ceva asemănător. La acea dată, în acel loc lipsea acest tip de holiud politico-religios.

Însă cea mai des întîlnită greșeală este că el, Constantin, a fost cel care a impus creștinismul ca religie a imperiului și că ar fi legalizat creștinismul. Ori de fapt, el nu a făcut nici una, nici alta.

În acest context ce ridică o altă serie de întrebări la care cu greu se poate răspunde. Totuși există unele elemente în istoria bisericii care ne fac să înțelegem care a fost evoluția bisericii și de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat pînă la Constantin cel Mare.


,,Marea artă era aceea de a te afla în posesia criteriului care îți arată ce este permis și ce nu în exercițiul interpretativ,,

Persona

Adam şi Eva, suspecţi de serviciu | medievalia.

Chiar daca uneori face consideratii legitime, in esenta Andrei Gaitanaru trateaza in acest text in mod destul de confuz si cu o cunoastere superficiala a problemelor discutate o chestiune controversata in spatiul evanghelic american.

Ca sa nu mai vorbim de apelul la argumente patristice, foarte putin relevente, de vreme ce Parintii Bisericii nu s-au confruntat cu datele pe care trebuie sa le ia in seama in interpretarea lor bibloica teologi precum John Schneider.

Voi ce credeti?

Vezi articolul original


Persona


Masai

Dar es Salam, capitala Tanzaniei, este la ţărmul Oceanului Indian. Într-o sâmbătă caldă şi însorită studenţii mei întâlnesc pe o plajă aproape pustie, frumoasă ca-n cărţile poştale, doi masai. Se aşează la poveşti, întreabă, răspund, le admiră bijuteriile, cumpără câteva… Apoi unul dintre masai se lasă convins să danseze un dans tribal. E impresionant, dar fetele se tem să nu fie un dans de curtenire. Tânărul masai termină şi explică: e povestea vânătorului care a prins un leu. „Toate dansurile voastre au o poveste?” „Bineînţeles! Dansurile voastre ce poveşti spun?” „Noi nu spunem poveşti prin dans.” „Cum, nu spuneţi nici o poveste?”

A fost o întrebare care ni s-a agăţat de memorie, pe care o rosteam între noi, din când în când, amintindu-ne că venim din alte lumi, muşinând în întrebarea asta ceva din sărăcia noastră. Apoi, rumegând la lumea în care mă aflam, am avut una din micile…

Vezi articolul original 356 de cuvinte mai mult

O istorie a faimei biblice sau scurt ghid despre cum să ai succes în viață dacă faci ca ei sau shi mai shi


Nici Adam nici Eva nu au vrut să devină faimoși. N-au reușit. Cam toate poveștile încep de la Adam și Eva. Nici Cain nu a vrut să devină faimos, imitând modelul tatălui său, dar, a devenit faimos pe spinarea fratelui său mort Abel. Deci la primii patru oameni minciuna, dubiile, crima și invidia i-a făcut să fie faimoși peste milenii. Probabil că sufereau de anonimat cronic atunci cînd erau încă în viață (cum o fi aia să nu te știe mai mult de cîțiva oameni?), dar ce să-i faci, faima cere sacrificii. Nici măcar Dumnezeu nu a fost prea faimos la vremea aceea pentru că altfel nu ar fi fost atît nebăgat în seamă. Noroc cu Noe.

Dracu s-a hotărât să se ascundă că (probabil) devenise foarte faimos încă de la început, așa că s-a făcut șarpe. Mare prost! Dacă s-ar fi făcut mîță sau cîine ar fi avut mai mult succes! De parcă așa nu îi merge vestea… Dacă te uiți prin lumea asta, parcă numai de el se discută, parcă numai el face și drege și Dumnezeu a dat bir cu fugiții.

Revenind vedem cum Lameh își face primul reclamă foarte violentă și vrea cu tot-dinadinsul să fie cunoscut. Cine știe dacă a reușit că era prea user-un-friendly. Poate dacă mai exagera sau poate dacă nu exagera avea mai multe șanse. Apoi unu a trăit prea mult și asta l-a făcut faimos. Parcă a fost vina lui! Unu mai cu moț, a devenit faimos că nu l-au mai găsit. Încă îl mai caută, dar nu văd ce mare faimă e în asta. Încă se mai caută aurul lui Ceaușescu, Atlantida, Eldorado și tot nimic. Ba uniii au găsit apă pe Lună!

Dacă îl luăm în considerare pe Cain e clar că dacă omori pe cineva, mai ales dacă e fratele tău ai parte de ceva faimă. Sau dacă ești victima unui deluviu ca în cazul lui Noe. Lui i s-a dus faima că a fost primul proprietar de grădină zoo. În lipsa unui potop alții mai limitati s-au multumit sa scufunde ambarcatiuni, dar aici a depins de marimea acesteia și de cîți oameni s-au înecat. Vezi Lusitania și Titanic.

După un timp se vede treaba că pofta de faimă a devenit colectivă că altfel nu s-ar explica prea ușor cum construind un turn ai deveni faimos. Pînă la acea dată nimeni nu a încercat așa ceva. Ar fi fost faimos și un turn mai mic, nu chiar pînă la cer. Pînă la primul norișor. Dar se vede că obiecția nu a ținut și s-au apucat de construcție. Cu cît mai sus, cu atît mai faimos. Cu cît mai ceva decît a făcut sau n-a facut de loc altcineva te face să devi faimos. Zis și încurcat. Pesemne că au luat-o pe alte cărări că altfel nu s-ar explica cum de nu s-au mai înțeles. Tot Noe o fi fost de vină cu invenția sa bahică. Parc-ar fi un plagiat dintr-o altă mitologie!

O fi intervenit o mutație genetică instantanee conform evoluției cu acumulări cantitative pentru un salt calitativ. Nu s-ar explica la ce o fi fost bună modificarea dacă a dus la împrăștiere, dar uite că de aici poți trage arhicunoscuta concluzie că și lui Dumnezeu îi place diversitatea. Pe cînd eram în clasa a cincea profa comunistă ne-a explicat că datorită înălțimii prea mari ăia de sus strigat că-ră-mizi și ăia de jos înțelegeau mor-tar. Clevă, izînt-it? De parcă scrisul nu exista și bilețelele de amor între șefii de echipă nu se puteau scrie doar pe că-ră-mizi… Vă dați seama ce însemna să scapi pe jos un bilețel din ăla… Mai ales că multe virgule căștile de protecție costau prea mult, deci se furau în scopuri militare și de pregătire a hranei și ca atare s-a mai tăiat din costuri.

Deci, producîndu-se o mare babilonie și scopul fiind atins, construcția a încetat. A rămas ceva din construcția aia, a rămas în mod sigur faima și dacă ne uităm la ce fac instituțiile statului prin țărișoara noastră cred că și noi am avut dacă nu cîțiva reprezentanți la fața locului, cel puțin unul ce a primit în fața drapelului de luptă împotriva ordinii, cinstei și promtitudinii distincția de babilonian de frunte. De aia l-au pus la noi în frunte. Și o să rămînă acolo!

Poate că Melhisedec ar fi trebuit să fie mai faimos decît mulți alții, dar greșelile birocrației au făcut ca unii să nu existe sau să dispară fără să moară. Pe lîngă faptul că nimeni nu se mai miră de așa ceva, e tot mai greu să devi faimos cînd ți se întîmplă să dispari din evidențele unor instituții. Eu personal chiar aș vrea… Cine se asociază cu mine?

Dintre femei, după Eva se situează nora păgubită a lui Iuda ce practică, așa în treacăt, o meserie necondamnată la vremea aceea în Izrael pentru că nu s-a dat Legea. După cum se vede că stătea treaba, era mult mai important să te ții de cuvînt și să achiți plata serviciului prestat la răspîntie de drumuri, deci cvasi public, decît să te faci de rușine în mod personal că nu poți prezenta chitanța de la pefeul cu pricina. Ce vremuri domle! Era mult mai ușor să devi faimos. Acum uită-te la Mazăre că nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nici măcar bunul simț. Hei, citește cineva DSM IV? Poate se găsește ceva acolo să-l facă faimos…

După Moise, primul bîlbîit menționat în istorie, primul despicător de ape și producător de minuni gen horror, ajuns vestit și datorită turismului plin de neprevăzut prin locuri fără apă, Samson dă un ton cu totul aparte. Nu putem să facem abstacție de frizura lui (oare ce șampon folosea, că m-aș îmbogăți dacă aș ști formula), de cunoștiința lui în arte marțiale și de înclinația spre somolență ce i-a fost fatală. Ajuns faimos în străinătate a făcut-o faimoasă pe Dalila, dar la asta a contribuit în mare măsură în vremurile adolescenței mele și galezul  Tom Johnes. Nu putem uita că a făcut din demolări o pasiune mortală. A fost un maestru în tot ce a făcut. Cine nu crede să facă plîngere la protecția consumatorului.

După cei ce au făcut ceva pentru prima dată, în numărul oamenilor faimoși intră extremiștii care fac excese de orice natură sau se dedau la unele acțiuni extrem de periculoase. Printre cei mai de sus sau ca o combinație a celor două l-aș înscrie pe Solomon, fiul lui David. A făcut rost de 1000 de neveste și amante. Iubăreț băiatu ăsta din cale-afară! Nu chiar atît de deștept cum l-au crezut unii și nici prea econom. Ba chiar extrem de plictisit. Mă mir că nu a inventat televiziunea, parașutismul sau sumarinul zburător! Ar mai fi evadat din banalul feminin cu care s-a înconjurat. Nu-i de mirare că după el regatul s-a divizat. Vorba aia; din ceva bun a făcut două lucruri bune. Numai o femeie s-ar fi putut gîndi la așa ceva! Ulterior vestea monogamiei a picat cum nu se poate mai rău într-un popor cu așa înaintaș excentric. Cine i-o fi repetat performanța în istorie?

Și așa ne întoarcem la David, cel care în lipsa prietenilor și a fraților mai mici cu care să se antreneze la summo iudaic a folosit diverse animale sălbatice din cele mai banale cum ar fi leul, ursul și goliatul. A devenit așa de faimos că s-au compus un fel de manele cîntate de soprane și atîta faimă i-a pus viața în pericol, așa că a decis să emigreze în alte ținuturi. La noi e invers: pleci să devi faimos și să te întorci acasă cu lauri. Tot din cauza faimei a făcut pe nebunul. Iar pe dos ca în ziua de azi. Azi cine e cel mai nebun e și cel mai faimos! Pe omul normal nu-l bagă nici cucu-n seamă. Despre nebuna aia de Gaga se vorbește la secundă la teve. Propun să se lanseze echivalentul ei masculin, un fel de Lord Macmac să nu ne lăsăm mai prejos la nebunie.

Acuma destul că nu vreau să devin faimos prin lungimea postului. Mai urmează, că faimă a fost, e și va mai fi.


Adevărl strică socotelile unora, chiar a statului. Ca urmare statele mint. Sau oamenii?

Persona

Church and state cannot deal with free people… A self protective system is asking whether you are a company person, not whether you are a kingdom person.

Comment – This is a tough issue. No surprise Luther felt compelled to postulate his dualistic understanding of the Christian being pulled simultaneously (kind of like standing on two boats, each going in a different direction). No need to insist on the anomalies that this understanding has created in earlier of more recent history (ex. the support given by many German Lutherans to the Nazi regime; or that of most Polish Baptists to the communist regime, in their fight against the common ‘enemy’, the Catholics). In reality, our dual citizenship (earthly and heavenly) puts us in an impossible situation, in eclesial terms, as well as in our professional life, a dilemma that the dualistic mind cannot solve. Only a non-dualistic mindset, inclined to…

Vezi articolul original 80 de cuvinte mai mult

De-a lungul, ba DEA latul europei: trei


Catedrala de la Reims te lasă cu senzația că cea de la Canterbury e o bisericuță de țară. Și cînd te gîndești că normanzii ce locuiau Franța au cucerit Anglia, că a existat un rege ce a fost și al Angliei și al Franței, și că ulterior regii englezi au revenit în Franța să o cucerească… Na, că am ajuns la Ioana dArc. Nu vă alarmați nu îmi merg unele semne pe calculatorul ăsta ca să fie mai românesc (vă explic în particular dacă trebuie…).

Pe cînd eram copil am citit o carte despre Istoria Franței în care era descris cu lux de anănunte asediul cetății Orleans. Încă mai țin minte că francezilor nu le-a venit să creadă și au dedus din unduirea coloanelor englezești că aceștia pleacă. În ce o privește pe Ioana nu am priceput la acea dată cum un episcop francez putea să o ia la întrebări cînd ea lupta pentru Franța… Apoi m-am mai luminat. Și cînd te gîndești că acum e ceva obișnuit să ne batem între noi decît cu ceilalți, nu mai zic nimic. Eram marcat de sindromul partidului unic, de patriotismul socialist și altele de acest fel. Dar parcă eram și mai patriot. Să revenim la Franța… Catedrala e impozantă, te simți mic și insifiant sclîntindu-ți gîtul să vezi detaliile interioare la care nu poți uita de la distanță ca la fațadă. Copiii m-au întrebat ce e cu dracii ăia acolo și a fost greu dacă nu imposibil să le explic că nu erau draci. Am uitat cum le spune, probabil că oboseala celor aproape 1000 de kilometri parcurși să fie de vină…

În fine, am plecat spre Paris în care am intrat la pas pe patru benzi și la cam două ore de la ținta propusă am ajuns la destinație, în fața gării Montparnasse. Numele Mont Parnasse vine din mitologia greacă de la muntele unde se aflau cele 9 muze. Împrejur și nu numai găsești restaurante ce servesc crepes bretone, adică clătite de tot felul. Tot acolo la o aruncătură de băț era turnul Montparnasse și de la fereastra apartamentului în care am stat se vedea vîrful Turnului Eiffel. Circulația foarte mare, multe mașini, autobuze și motociclete. Multă gălăgie, ca-n Paris!

Seara pe la 12 a trecut un convoi protejat de poliție de oameni de tot felul pe role. Deci se poate. Parcarea pe stradă era cam 35 de euro pe zi dacă găseai loc, așa că am fost martorii minunii de a avea la dispoziție un garaj la subsol. Erau cîteva boze cu grilaj ce se încuiau pe lîngă pereții exterior ai subsolului și o porțiune comună mai alrgă, tot închiriată pentru cei fără boxe. Accesul din stradă se făcea cu o cheie și din bloc prin subsol pe scări separate de scara ce ducea la apartamente. Nimeni nu intra în curte cu mașina. În fața blocului lîngă containerul de sticle stătea de veghe o țigancă din România, ca nu cumva să ne simțim străini și să ne apuce dorul de patrie. Avea program de la 10 la 4. Probabil că nu presta full time…

În fine, luni, a doua zi plecăm în recunoaștere pe jos. Ne tot uităm la turn și trecem pe lîngă institutul pentru orbi, de Dome des Invalides și ajungem pe o căldură năucitoare la Ecole militaire ce avea în față Champ du Mars și turnul. Lume, lume, lume. Caragiale ar fi putut scrie o variantă pariziană a schiței La Moși, eu nu am ambiția aceasta. Deocamdată…

Pînă să ajungem la turn mai transpirăm o dată, dar nu ne lăsăm. La circa 200 de metri două țigănci tinere extrem de obraznice cu cîte un carton pe care scria ceva, întreabă du iu spic ingliș… Miroseam a lipsă de bani, așa că au degajat terenul, vorba francezilor. Nici aici nu scapi… Evaluăm cam cu se mișcă coada și nu facem planul să venim în altă zi. Greșeală fatală. Totuși ca să nu pierdem timpul, coborîm pe chei și luăm vaporașul în formație eu plus doi copii, Dana plus Tudor. Din nou cald, dar cel puțin te uitai la ceva, ghidul era inteligibil și adia vîntul. Fără să mai menționez că exista un restaurant-bar și toaleta era pe gratis. Multe vaporașe pe Sena, ceea ce știam eu că era acum aproape 50 de ani bateau mouche era de fapt o companie cu acest nume.

Trecem pe sub podul construit din pietrele din care fusese clădită temuta Bastilie, pe sub cel construit de țarul Alexandru al III-lea, cel mai frumos, pe sub cel mai vechi și nu se poate să nu remarci că acolo unde se poate turiștii agață cîte un lacăt de parapet simbolul iubirii pe vecie dintre un el și o ea. Mii de lacăte. Vedem flacăra statuii libertății, apoi statuia, vedem Centrul de studii arabe probabil cel mai mare din lume, auzim povești despre restaurante vestite, trecem pe lîngă Louvre, Notre Dame, clădirea primăriei, o alta care a slujit de model casei Albe din Washington, și cîte și mai cîte. După circa o jumătate de oră ne întoarcem după insula pe care se află Notre Dame și trecem pe dedesubtul podului îndrăgostiților unde se fac cela mai fiebinți promisiuni exact la 18 ani și la ora cînd spuneam da în fața ofițerului stării civile din Arad. Nu stă unul lîngă altul, dar schimbăm priviri sugestive!

Vlad tot mă întreba dacă îl las să se arunce în Sena, ceea ce și cred că avea de gînd să facă, că altfel nu m-ar fi întrebat… Cu toată interdicția insistă. Apa nu era rece și nici murdară, cormoranii și rațele fiind și la datorie. Păcat că nu știu să cerșească. La datorie erau și cei ce făceau plajă pe maluri și cei ce ne fotografiau de pe poduri. Semne prietenoase spre alte vaporașe ce treceau spre aval. Indieni, americani, englezi, nemți, un pic de francezi, români, polonezi, ceva ca-n turnul Babel. Sau ca la Moși!

În fine, după ce mîncăm o înghețată de la alimentara trecem pe lîngă Dom pentru a afla ce și cum. A doua zi vom fi acolo, probabil. Napoleon, păzea că venim!

Obosiți, prăfuiți și cum altcumva decît transpirați, ajungem la domițil. Aici era răcoare!

Auschwitz, Treblinka, Mathausen sau hermeneutica urii


În finalul Primului război mondial germanii cad victimă propriei lor propagande naționaliste ce a construit și miturile revanșei și declanșării celui de-al doilea război mondial. Propaganda germană spunea că armata nu a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă, ci evreii și comuniștii au subminat țara din interior. O mare parte a germenilor a acceptat acest mit, mai ales că în est germanii ajunseseră pînă la Odessa și ocupaseră Ucraina. Pe teritoriul Germaniei nu se dăduseră lupte astfel că populația nu a putut constata pe viu înfrîngerea. Militarii nu au avut interesul să spună că au fosat înfrînți, deși comandanții lor au știut că intrarea în luptă a Statelor Unite va duce în mod inevitabil la sfîrșitul războiului.

Rapida ascensiune la putere a lui Hitler și răspîndirea doctrinei național-socialiste, dar mai ales susținerea mitului trădării din interior de către evrei și comuniști în cartea sa Mein Kampf, asociată cu succesele politicii dictatoriale în interior și cu cele militare de la începutul războiului, i-au făcut pe cei mai mulți germani să creadă și să sprijine o politică a urii susținută și de așa-zisa supremație a rasei ariene. Intrarea, din nou, în război a Statelor Unite și Stalingradul au făcut să se întoarcă valul fluxului german.

Hitler și acoliții săi trec la aplicarea soluției finale ce presupunea lichidarea tuturor opozanților, deja aplicată conform ordinului Nacht und nebel (noapte și ceață) presupunea distrugerea tuturor dovezilor și acțiunarea în urma ordinelor nescrise bazate pe loialitatea, ascultare oarbă de aparatul de stat și mai ales implicarea elementelor loiale dresate încă din anii 20 de la instituirea trupelor de asalt SA.

Efectele secundare ale acestei politici generalizate a războiului total s-au concretizat în folosirea milioanelor de sclavi pentru continuarea conflictului. Dar greșelile lui Hitler, ce acaparase conducerea militară, au făcut ca în scurt timp Al treilea Reich să nu ajungă la mult-trîmbițata prosperitate de 1000 de ani. Zvastica, simbolul reîncarnării nu a făcut altceva decît să marcheze sfîrșitul unui ideal utopic al unei extreme drepte care a cultivat ura ca politică de partid și de stat la scară mondială.

Împreună cu principalii ei aliați de aceiași factură, Italia lui Musollini și Japonia lui Hirohito, Germania a condus lumea spre cea mai mare catastrofă din istoria omenirii. Nu trebuie uitată contribuția României, Ungariei (a cărei armată a capitulat doar la 8 mai 1945) Bulgariei, Croației și în general a tuturor voluntarilor înrolați în trupele SS la crimele comise în numele unui ideal plin de ură.

Nu am fost la Auscwitz, nici la Treblika, nici la Maidanek, dar am fost la Mathausen. Am rămas fără cuvinte cu toate că am citit cîteva cărți bune despre lagărele de exterminare și concentrare. Gîndul mi-a zburat însă la președintele Iranului ce încerca să spună într-o întîlnire cu studenți americani că lichidarea evreilor este o chestiune ce ține de hermeneutica academică. La fel face azi și un alt Mustafa în legătură cu lagărul de exterminare de la Trablinka pe situl Daily Mirror spunînd că de fapt moartea acelor oameni trebuie explicată prin cauzele izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Chiar așa. Acum că le-am explicat, oare dacă familia cuiva este lichidată fără motiv ar trebui un eventual supraviețuitor sau o rudă sau un procuror care investighează un asasinat în masă să caute doar o eventuală explicație istorică sau să caute asasinii și autorii morali? Sau punînd lucrurile în altă perspectivă, cine este oare de vină de exemplu pentru lichidarea armenilor din Turcia în timpul Primului război mondial? Sau sunt oare de vină vikingii, Columb sau Isabela de Castilia pentru lichidarea indienilor din Americi?

Politica urii și a genocidului propagată de Iran (de exemplu – și care are mare priză la musulmani) în conjuncție cu miturile unei conspirații la nivel mondial împotriva republicii islamice, împreună cu politica de negare a holocaustului seamănă de minune cu miturile enunțate, acceptate și dezvoltate de naziști după înfrîngerea suferită în Primul război mondial. O hermeneutică a urii bazată pe transformarea în minciună a adevărului. Cui servește? Aș da un alt exemplu elocvent. Războiul dintre Iran și Irak s-a oprit în cele din urmă din lipsă de bani. Sute de mii de musulmani s-au omorît fără remușcări, mii de copii au murit, mii de bărbați au rămas schilodiți fizic sau mental. Cui a servit?

Trîmbițată de mai bine de junătate de secol, lichidarea statului evreu nu ar duce la lichidarea evreilor, așa că ar trebui ca cei care susțin declanșarea ostilităților să își pună o întrebare foarte simplă referitoare la efectele unui război nimicitor în zonă: cui folosește și ce rezolvă? Care sunt mijloacele pentru asigurarea succesului și ce se va întîmpla după? Hitler asigura Germania că va beneficia de 1000 de ani de prosperitate și pace și de aceea sunt necesare sacrificii. Să spunem că statul Israel va fi lichidat. Care va fi beneficiul? Eliberarea Ierusalimului către care se închinau în urmă cu 1300 de ani și musulmanii? Parcă acum se închină spre Mecca… Răzbunarea palestinienilor morți și rezolvarea greșelilor făcute de un oarecare lord englez în urmă cu o sută de ani? E tot de domeniul trecutului și ține tot de o hermeneutică a urii.

Nu cred că propagarea unor mituri sau rescrierea istoriei în chip totalitar ar duce la rezolvarea sau aplanarea unui conflict (ce ține de prea mult timp), așa după cum nici implantarea de așezări în teritoriile ocupate (și altele de acest fel sau mai agresive) și politica duplicitară a statului Israel nu contribuie cu nimic la întărirea poziției evreilor în lume pentru că se bazează tot pe o hermeneutică a urii în stilul Nacht und nebel. În opinia mea trebuie schimbată hermeneutica.Sau pe înțelesul tuturor, ar trebui să încercăm cu altfel de sentimente. Și atunci s-ar putea descuta și despre adevăr și dreptate.

Auchwitz, Treblinka, Maidanek, Mathausen? Nu trebuie uitate. Trebuie să schimbe ceva, să ducă la ceva dincolo de răzbunare, dincolo de dreptate. De unde să începem?

Piscina ofițerilor de la Mathausen era în afara zidurilor, cu toate că Dunărea nu era prea departe. Zidurile din piatră ale lagărului păreau că vor supraviețui chiar și Reichului de 1000 de ani. Încă o dovadă că panta alunecoasă a lichidării celor nedoriți nu s-ar fi oprit niciodată. Mai întîi opoziția, apoi evreii, țiganii, slavii, apoi cei mai puțin blonzi, cei cu altfel de ochi decît albaștri… și tot așa se vor găsi impuri care nu merită să facă umbră pămîntului.

Mi se pare ciudat că cea mai pură ființă ce a existat pe suprafața pămîntului nu a impus standarde de puritate și nu a chemat la lichidarea necredincioșilor. Ba nici nu a fondat un partid, ci a fost omorît de ciudă de cei ce se credeau campioni în materie de puritate, religie, adevăr și dreptate. O hermeneutică a urii care a anunțat că are ca soluție moartea pentru lichidarea hermeneuticii iubirii. Eroare! Numai o hermeneutică a dragostei poate să aibă ca soluție moartea, pentru că moare în locul cuiva, nu pentru că se răzbună.

Ar fi aceasta o soluție sau soluția?

De-a lungul, ba DEA latul europei: unu după altul


sursa imaginii: http://academic.regis.edu/dbahr/GeneralPages/Dave/Sabbatical/Danube/MauthausenConcentrationCamp.jpg

tot aici veți găsi cîteva imagini foarte frumoase din Autria.

Deci la ieșirea din superîncălzita urbe Arad, în drum spre Nădlac mi se apronde oarece senzor la bord spunîndu-mi că motorului nu îi place ceva. Oare ce? Nu pot decît să fac abstracție și să plec mai departe, altfel aș pierde cel puțin vreo două ore printr-un service autohton. Fixăm cap compas Amstetten și cu plinul făcut ne oprim să luăm vignetă pentru Ungaria și Austria. Ieftin, simplu și rapid în același loc ca anul trecut în drum spre Torino.

Ungaria plată pînă la Budapesta unde devine și aglomerată. Nu ne mai pierdem spre Slovenia că o apucăm în mod clar spre Gyor. Apoi Austria cu magazinele outlet (scumpe de mama focului) și cu elicele eoliene ce se fac că produc electricitate. Ajungem la destinație cu toate că suntem începători la GPS. Parcăm, mîncăm și discutăm. Decizia de a pleca mai departe depinde de indicatorul de bord și de vibrația volanului și în general a părții din față a mașinii între 110 și 125 la oră. Ar trebui să fie din cauza unei roți dezechilibrate. Așa că decidem să stăm sîmbătă, cînd nu lucrează de obicei servisurile și după cîteva telefoane ne punem pe așteptare.

Am plecat cam pe la orele 14 din țară și în jur de 921 am ajuns la Amstetten. Ne-a mai rămas benzină de circa 200 de km, a doua zi am făcut plinul, am făcut cîteva cumpărături și am mers și la cofetărie unde austriecii stăteau ca sfinții.

Austria e frumoasă, mai rarefiată și mai cochetă, mai curată și mai puțin înăbușitoare ca Ungaria. Peisajul dealurilor verzi îți încîntă ochiul. Istoricii spun că hunii s-au așezat în cîmpia panonică pentru că era plată și bună pentru hergheliile lor de cai. Atunci ce au căutat în Ardeal? În fine, cînd au vrut să o ia spre vest, atît hunii cît și maghiarii au fost opriți de alții mai bine organizați și mai bine înarmați. Noi nu eram atît de organizați atunci, așa că i-am primit cu brațele deschise.

A doua zi, sîmbătă mergem la service: sonda lambda, injectoarele și o bătaie la roata din stînga față. Rezolvăm doar a treia problemă, așa că după o adîncă cumpănire a situației cu cei trei copii la bord am plecat spre Mauthausen, fostul lagăr de concentrare, unde vizităm doar exteriorul pentru că era deja închis. Foarte frumos, dar parcă bîntuit de duhuri. Ți se face părum măciucă cînd citești inscripțiile de pe monumente. Au omorît și copii aici. Oare de ce?

Duminică dimineața plecăm spre Paris, cale de circa 1100 de km. autostrada în Germania cu filtru la intrare, dar nouă ne face semn să trecem. Alte mașini sunt oprite de o patrulă înarmată. Plecăm pe cea mai proastă autostradă care confirmă din nou că părțile cele mai răsăritene sunt lăsate de izbeliște. Gropi peticite ce scutură. Toaletele de pe autostradă put de îți rup nasul. Cu toate astea mașini scumpe se opresc, ocupanții refuzînd să dea 70 de cenți pentru un acces la o toaletă în restaurant sau o pompă de benzină mai acătării.

Încercăm să vedem cu cît poate merge o Toyota Avensis pe benzină la 11 ani de la fabricație și cu 143000 la bord. Cum era cam încărcată am ajuns doar la 190. Stabilitate perfectă. Nu mă întrebați de consum, undeva la circa 3 km/litru, că așa e setat computerul. Evident că nu ne-am dus pînă la destinație cu viteza asta! În Germania nu se plătește taxă de drum sau autostradă. Așa e neamțu! Dar există limită de viteză acolo unde indică așa ceva și unde te piuie GPS-ul.

Fără probleme în Germania mai ales că nu mai vibra mașina. Cald, aerul condiționat tot timpul pornit. Am trecut aproape de Stuttgart de Sinsheim, de pe autostradă văzîndu-se Concordul și Tu 144. Vom reveni la muzeu dacă va fi posibil. Multe case, spații mai aglomerate, merde, dar mai înghesuit ca în Austria. Schimbînd o autostradă, am dat de alta și mai aglomerată, așa că ne-am întors. Se mergea tare, chiar foarte tare. Multă industrie și multe mașini tari. Dar nimeni nu îți face cu farul, nu te claxonează sau îți face semne ciudate. Relaxant. Cea mai scumpă benzină am cumpărat-o de la o pompă Shell cu 1,78 parcă, o avere! Atenție nimeni nu schimbă bancnote de 500 cu toate că ar avea cu ce, din motive de securitate. Le e frică să fie trași pe sfoară, probabil știu ei de ce. Pe drum am constatat că la viteze mari vibra frîna cam tare, așa că am fost mai prudent cu consumul. Poate a intrat abeesul doar o dată-n funcție. Trebuie să schimb discul din dreapta față că are un riz sau să îl rectific.

Intrarea ăn Franța a fost oarecum emoționantă, Germania neavînd nimic afectiv fixat în memorie. Peste tot indicatoare cu locuri de bătălii din Primul război mondial, cu biserici. Am trecut pe lîngă Verdun, Metz și am oprit la Reims. Străzi curate, oameni deschiși, puțină lume pe stradă că era duminică. Mai degrabă un orășel, dar unul drăguț. Ajungem la catedrală ce este indicată pe drum și parcăm. Intrăm în coada unei procesiuni ce cînta foarte frumos, numai ca să constatăm că bateriile aparatului foto s-au consumat, Misiunea mea: alte baterii din mașină. Misiune îndeplinită pe cînd ieșea procesiunea avînd în frunte trei cimpoieri ce dominau sonor. Augustinieni, maici, laici, tineri. Atmosferă degajată, nu ca la noi cu interdicții și priviri autoritar-îmbufnate.În Franța spațiile sunt mai rarefiate, mai ca la noi, lanuri de grîu, tufișuri verzi și pîlcuri de copaci ce contrastează cu auriul lanurilor. Mă simt acasă. Dealuri line cu autostrada pe care se vede hăt-departe. Senin, cald, circulație minimă. Din cînd în cînd mai plătim de la 1 euro și ceva la 5 și ceva taxa de autostradă. Dar drumul e bun.

E cald. Habar n-am de parcare, dar se pare că duminica nu se plătește. Așa că… Clădiri frumoase fără nimic ostentativ. Unde sunt palaltele noastre, sau ale lor, țigănești? Lîngă catedrală un magazin de vinuri, mai ales șampanie. Suntem în regiunea Champagne! Cer lămuriri unui chelner tînăr, benzina doar pe card că e duminica, altfel doar pe autostradă. Ne înțelegem într-o combinație de franco-engleză. După atîția ani reflexul e să folosesc limba cea mai des folosită de mine, adică engleza.

Autostrăzile ca-n Italia, adică sau iei card și plătești la ieșire sau plătești o taxă direct. Destul de scump, dar e mai rapid. Ieșim pe autostradă. Cîteva TGV-uri ne depășesc la 130 ca și cînd am sta pe loc. Ce senzație!

Apoi ne-am apropiat de Paris.

A fost Isus non-comformist sau nu? De ce oare? (1)


sursa imaginii: http://coasthillsrunningclub.com/

Isus s-a născut ca nimeni altul. Ciudat însă că el nu face caz de acest mic amănunt pe care se pune acum un accent atît de mare. Ar fi putut să închidă gura fariseilor sau ar fi putut să se acopere de ridicol, să fie catalogat în fel și chip. Dar n-a făcut caz de asta. Păi azi unii își declină nașterea de parcă ei ar fi ales din cine, unde și cum să se nască. Cică sunt creștini din butuc bun…

Nu știm cum își purta părul Isus, dar pentru că nimeni nu a făcut caz de asta, bănuiesc că părul îi era cam ca la toată lumea. Un izraelit blod cu ochi albaștri ar fi ieșit în evidență de la o milă sau două. La fel unul cu păr roșcat. Nu cred că avea cozi, cu toate că era un semn de mare însemnătate dacă îl luăm în considerare pe Samson.

Apoi nu prea știm cum se îmbrăca, dar cred că pot să-l încadrez în aceiași categorie. Cămașa nu era extravagantă. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva o fi avut probleme cu lungimea cămășii. Nu am răspuns la această întrebare pentru că nimeni nu a făcut caz de așa ceva. Nici măcar fariseii. Oare de ce se găsesc atît de mulți azi care și-au luat slujba de atrăgători de atenție? O fi un dar nou de care nu am aflat și despre care nu scrie nimic în NT. O fi o ungere specială.

La vremea aceea doar ochii ce se mișcau foarte alert în căutarea unuia sau uneia îl trăda pe cel ce căuta ceva ce n-ar fi trebuit să se uite aiurea. Și cel mai ades privirea, nu îmbrăcămintea îl trădează pe om. Ce bine e de animale că nu trebuie să se îmbrace…

Nu ni se spune că Isus ar fi avut barbă, dar Isaia ne lasă cu impresia asta. Cine știe poate Isus a intrat în rolul predestinat și și-a lăsat barbă.

Apoi există plîngerile altora la adresa lui. Ba că mînca cu cine nu trebuia – atenție nu ce mînca, nici ce bea – asta ca să-i pună pe jar pe unii care strigă necurat, necurat chiar și în ziua de azi.  Și mai există sfatul dat ucenicilor care spune că nu ceea ce intră spurcă pe om, ci ceea ce iese. Isus bea vin ca toată lumea și cu toată lumea, fără să se considere mai sfînt sau mai lumesc. Dar nu s-a spus niciodată că îi era inima veselă de vin. Nici că îi ardea buza după un pahar de ceva rece.

Cu toate că nu ieșea în evidență ca înfățișare, cu îmbrăcămintea sau prin body-language, Isus a spus și a făcut lucruri care au uimit un popor, apoi o lume întreagă. Asta mă face să mă gîndesc la calea îngustă care nu e îngustă pentru că unii și-au lungit sau cernit hainele ca să le impună altora un monahism exterior demodat și inutil în vreme ce mintea și inima nu pot fi ținute în frîu. Oare de ce o fi spus Isus că cine gândește într-un anumit fel păcătuiește cînd ar fi putut spune ca tot Izraelul să se îmbrace în sac și cenușă, modă ce nu s-a mai pomenit de sute de ani, din timpul asediului Samariei și a  Ierusalimului? De ce nu a imitat Isus moda vestimentară a acelui Ioan poreclit botezătorul, ba nici nu i-a imitat moda botezului. Oare ar fi fost cineva botezat de Isus mai sfânt decât cineva botezat de Ioan sau de ucenicii lor? Precis…

Pură deșertăciune, pentru că nu conta cine făcea botezul, ci ce s-a întîmplat în conștiința celui ce cerea să fie botezat. În același gînd, nu contează dacă arunci sau îți pui bijuterii, fumezi, bei sau dansezi, dacă ceea ce s-a întîmplat în conștiința ta îți spune să abandonezi totul pentru Isus sau să faci abstracție de formele exterioare și să ai o transformare interioară, de fond sau esență care are legătură directă cu Dumnezeu prin Duhul Sfînt în asemănare cu Isus Cristos. Fariseii și legaliștii de orice culoare confesională, impun reguli dincolo de ceea ce Dumnezeu și biserica primară a impus neamurilor. Conciliul de la Ierusalim însă a hotărît ca neamurile, adică noi, să se ferească de sînge, de dobitoace sugrumate, de idoli și de curvie. Oare dacă celelalte ar fi fost atît de importante pe cum vreau anumiți creștini să impună, cum de apostolii nu și-au dat seama?

A îngustat oare Pavel calea sau de fapt Calea a rămas la fel de largă, dar alții și-au făcut-o mai dificilă ca să simtă o oarecare autoflagelare în lipsa unei persecuții din afară? Este persecuția dinăuntru altceva sau ea are menirea de a-i verifica pe cei care nu ar trebui să fie pe cale, aidoma neghinei (care nu ar trebui smulsă)? Merită să mergi tîrîș pe coate și genunchi pe o cale îngustă sau merită să mergi cu fruntea sus pe aceiași Cale, cu fața zîmbitoare alergînd spre ținta care îți stă în față, spre Isus care stă la dreapta Tatălui și mijlocește pentru fiecare dintre noi?

De-a lungul, ba DEA latul europei: unu


Am decis că a venit răcoarea așa că m-am gîndit să mai scriu ceva, să vă mai încurc și să mă mai dezmeticesc. Nu vă promit că o să ating toate obiectivele, mai ales nu în materie de 1000%, dar poate o să ating altele că așa=i la scris, mai ales că nu e academic. Vorba unui scriitor predecesor care s-ar fi bucurat să aibă blog dar nu a apucat, Curat neacademic, coane Fănikă!
Deci iată că m-am întors den Evropa, gagika aia bătrînă de-i ziceu unii bătrînul continent. Am mai văzut eu pe undeva o pictură cu răpirea ei și nu era deloc bătrînă, nu era nici continent, dar ce contează ce spune lumea, important e ce face. Deci ce am realizat: una bucată călătorie pe ruta Ghioroc-pe lîngă Budapesta- Amstetten (Austria) – Mauthausen – apoi Saarbrucken un oraș cu nume imposibil în Germania spre Strasburg – Metz de departe – Reims – Paris – Rouen – Houlgate (Prin Normandia lîngă Deauville) – Mt St Michele – Rotemburg am Neckar – Amstetten – și acasă. În total mai bine de 4000 de kilo, fără nici o problemă cu o mașiă Toyota Avensis de aproape 1,8 benzină și cutie automată. Ei detalii tehnice…

N-am avut de cine știe ce momente haioase în afara faptului că într-o fază plictisită pe undeva în Austria parcă, sau în Germania la venit acasă ne-a depășit o blondă cu un Smart pe undeva la 135 la oră. Nu forțam că aveam timp… În schimb un alt moment a fost în Ungaria cînd două Ferrari roșii (vă spune Marcus din care erau) ne-au depășit și el nu a apucat să le pozeze. Așa  că m-am luat după ele, le-am ajuns, le-am pozat în depășire în dreapta mea undeva la 180 +. Asta doar săre bucuria copiilor.

Alte recomandări: de preferat să plecați la drum cu o mașină cît mai mare astfel ca să copii să aibă loc să joace șah, tenis de masă sau mai bine de cîmp, și dacă se poate, dart numai dacă se paote să facă și  băiță în piscină. Altfel, înarmați-vă cu răbdare și tutun! Mi-a mai trecut prinm cap să sedez cel puțin 50% din ocupanții locurilor din spate, dar am uitat seringa acasă și n-am avut rețetă pentru așa ceva în străinătate!

Deci, am plecat pe la ora 14 din țară pe la Nădlac, după ce am reușit să cumpărăm un aparat foto înlocuindu-l pe cel împrumutat ce tocmai a fost sabotat prin introducerea unui card de proveniență dubioasă. În treacăt fie spus, am colecționat cîteva mii de poze, jumătate din ele fiind mașini de diferite mărci, tancuri, tunuri și ăv cors, Mercedesuri, care intră la altă categorie după părerea singurului adolescent din casă.

Nu mă întrebați de costuri că refuz să vorbesc despre așa ceva, informațiile cu pricina fiind refulate undeva în ultimul lob al memoriei din piciorul drept sau stîng – v-am spus doar că habar nu mai am de asta! Noroc cu invitațiile de stat la prieteni, rude, foști studenți, centre creștine și alte ministere ale milei. Era să înoptăm și la Domul invalizilor, dar paznicii ne-au dat afară cu toate că le-am declarat solemn sub semnătură că sunt rudă cu Josefina după mamă. En fine, ca să o franțuzim,  am văzut ce n-am văzut în viața meu numai în poze, filme și alte reclame.

Peste tot unde am fost am dus căldura romînească și am reușit, cu mici excepții să ducem și un pic de ploaie, de aia nu a mai rămas destulă pentru acasă. N-am reușit să ne ciocnim cu nimeni, doar la venirea înapoi în giratoriu de la Billa care nu mai e giratoriu s-a ofticat un tip cu șapkă de polițist la lunetă că m-am băgat un pic în fața lui și s-a ambalat ca motorul Toyotei mele la depășirea mașinilor roșii de mai-sus. Mi-a stricat ziua! M-am bucurat că i-am stricat-o și eu pe al lui cînd am văzut căt de deștept era făcînd la stînga pe linie continuă, într-un loc interzis. Puteam să îl iau în posterior de-i zbura mercedesul ca titirezul, dar m-am abținut că încă n-a murit unkiul din Brazilia (ăla din america a dat familemt! da, știu, și Brazilia e în america, dar în alta…  Mîine îmi cumpăr și eu o șapcă de comisar șef sau una de prim sau second ministru că văd că de cînd am venit se tot skimbă, k bimențeles să o pun și eu la vedere să se sperie boborul și să mă lase-n pace ăia de nu-mi dau mie prioritate. Uite așa cu condusul: kiar sub ochii noștrii pe centura Budapestei vreo trei mașini de romîni din Italia s-au pupat față spate. Cred că erau împreună. Și apoi tot pe acolo unul cu număr de bihor cu HAR negocia cu alții tot pentru pupături din astea. Romînilor, mai luați o pauză! Nu se sfîrșește lumea în 2012! Cu excepția faptului că vreți voi să o părăsiți mai devreme cicnindu-vă mașinuțele ca ouăle de paște…

Ei, și în final poze pe facebook că eu nu le dau bani ăstora să îmi dea spațiu de poze.

data viitoare alte impresii la fel de neacademice, inutile și penibile. Mulțumesk antecipat tuturor care îmi vor da o stelutză mică și galbenă și tuturor care vor comenta referitor la gramatica, topica și tapioka din mesajul ce tocmai l-ați cetit. Să vă fie de bine! Mai urmează! Asta dacă nu cumva vreun nebun la fel ca mine nu imi va arunca blocul în aer. Adekă blogul, că mi-am pierudt okelarii la Versai.