Adevărl strică socotelile unora, chiar a statului. Ca urmare statele mint. Sau oamenii?

Persona

Church and state cannot deal with free people… A self protective system is asking whether you are a company person, not whether you are a kingdom person.

Comment – This is a tough issue. No surprise Luther felt compelled to postulate his dualistic understanding of the Christian being pulled simultaneously (kind of like standing on two boats, each going in a different direction). No need to insist on the anomalies that this understanding has created in earlier of more recent history (ex. the support given by many German Lutherans to the Nazi regime; or that of most Polish Baptists to the communist regime, in their fight against the common ‘enemy’, the Catholics). In reality, our dual citizenship (earthly and heavenly) puts us in an impossible situation, in eclesial terms, as well as in our professional life, a dilemma that the dualistic mind cannot solve. Only a non-dualistic mindset, inclined to…

Vezi articolul original 80 de cuvinte mai mult

De-a lungul, ba DEA latul europei: trei


Catedrala de la Reims te lasă cu senzația că cea de la Canterbury e o bisericuță de țară. Și cînd te gîndești că normanzii ce locuiau Franța au cucerit Anglia, că a existat un rege ce a fost și al Angliei și al Franței, și că ulterior regii englezi au revenit în Franța să o cucerească… Na, că am ajuns la Ioana dArc. Nu vă alarmați nu îmi merg unele semne pe calculatorul ăsta ca să fie mai românesc (vă explic în particular dacă trebuie…).

Pe cînd eram copil am citit o carte despre Istoria Franței în care era descris cu lux de anănunte asediul cetății Orleans. Încă mai țin minte că francezilor nu le-a venit să creadă și au dedus din unduirea coloanelor englezești că aceștia pleacă. În ce o privește pe Ioana nu am priceput la acea dată cum un episcop francez putea să o ia la întrebări cînd ea lupta pentru Franța… Apoi m-am mai luminat. Și cînd te gîndești că acum e ceva obișnuit să ne batem între noi decît cu ceilalți, nu mai zic nimic. Eram marcat de sindromul partidului unic, de patriotismul socialist și altele de acest fel. Dar parcă eram și mai patriot. Să revenim la Franța… Catedrala e impozantă, te simți mic și insifiant sclîntindu-ți gîtul să vezi detaliile interioare la care nu poți uita de la distanță ca la fațadă. Copiii m-au întrebat ce e cu dracii ăia acolo și a fost greu dacă nu imposibil să le explic că nu erau draci. Am uitat cum le spune, probabil că oboseala celor aproape 1000 de kilometri parcurși să fie de vină…

În fine, am plecat spre Paris în care am intrat la pas pe patru benzi și la cam două ore de la ținta propusă am ajuns la destinație, în fața gării Montparnasse. Numele Mont Parnasse vine din mitologia greacă de la muntele unde se aflau cele 9 muze. Împrejur și nu numai găsești restaurante ce servesc crepes bretone, adică clătite de tot felul. Tot acolo la o aruncătură de băț era turnul Montparnasse și de la fereastra apartamentului în care am stat se vedea vîrful Turnului Eiffel. Circulația foarte mare, multe mașini, autobuze și motociclete. Multă gălăgie, ca-n Paris!

Seara pe la 12 a trecut un convoi protejat de poliție de oameni de tot felul pe role. Deci se poate. Parcarea pe stradă era cam 35 de euro pe zi dacă găseai loc, așa că am fost martorii minunii de a avea la dispoziție un garaj la subsol. Erau cîteva boze cu grilaj ce se încuiau pe lîngă pereții exterior ai subsolului și o porțiune comună mai alrgă, tot închiriată pentru cei fără boxe. Accesul din stradă se făcea cu o cheie și din bloc prin subsol pe scări separate de scara ce ducea la apartamente. Nimeni nu intra în curte cu mașina. În fața blocului lîngă containerul de sticle stătea de veghe o țigancă din România, ca nu cumva să ne simțim străini și să ne apuce dorul de patrie. Avea program de la 10 la 4. Probabil că nu presta full time…

În fine, luni, a doua zi plecăm în recunoaștere pe jos. Ne tot uităm la turn și trecem pe lîngă institutul pentru orbi, de Dome des Invalides și ajungem pe o căldură năucitoare la Ecole militaire ce avea în față Champ du Mars și turnul. Lume, lume, lume. Caragiale ar fi putut scrie o variantă pariziană a schiței La Moși, eu nu am ambiția aceasta. Deocamdată…

Pînă să ajungem la turn mai transpirăm o dată, dar nu ne lăsăm. La circa 200 de metri două țigănci tinere extrem de obraznice cu cîte un carton pe care scria ceva, întreabă du iu spic ingliș… Miroseam a lipsă de bani, așa că au degajat terenul, vorba francezilor. Nici aici nu scapi… Evaluăm cam cu se mișcă coada și nu facem planul să venim în altă zi. Greșeală fatală. Totuși ca să nu pierdem timpul, coborîm pe chei și luăm vaporașul în formație eu plus doi copii, Dana plus Tudor. Din nou cald, dar cel puțin te uitai la ceva, ghidul era inteligibil și adia vîntul. Fără să mai menționez că exista un restaurant-bar și toaleta era pe gratis. Multe vaporașe pe Sena, ceea ce știam eu că era acum aproape 50 de ani bateau mouche era de fapt o companie cu acest nume.

Trecem pe sub podul construit din pietrele din care fusese clădită temuta Bastilie, pe sub cel construit de țarul Alexandru al III-lea, cel mai frumos, pe sub cel mai vechi și nu se poate să nu remarci că acolo unde se poate turiștii agață cîte un lacăt de parapet simbolul iubirii pe vecie dintre un el și o ea. Mii de lacăte. Vedem flacăra statuii libertății, apoi statuia, vedem Centrul de studii arabe probabil cel mai mare din lume, auzim povești despre restaurante vestite, trecem pe lîngă Louvre, Notre Dame, clădirea primăriei, o alta care a slujit de model casei Albe din Washington, și cîte și mai cîte. După circa o jumătate de oră ne întoarcem după insula pe care se află Notre Dame și trecem pe dedesubtul podului îndrăgostiților unde se fac cela mai fiebinți promisiuni exact la 18 ani și la ora cînd spuneam da în fața ofițerului stării civile din Arad. Nu stă unul lîngă altul, dar schimbăm priviri sugestive!

Vlad tot mă întreba dacă îl las să se arunce în Sena, ceea ce și cred că avea de gînd să facă, că altfel nu m-ar fi întrebat… Cu toată interdicția insistă. Apa nu era rece și nici murdară, cormoranii și rațele fiind și la datorie. Păcat că nu știu să cerșească. La datorie erau și cei ce făceau plajă pe maluri și cei ce ne fotografiau de pe poduri. Semne prietenoase spre alte vaporașe ce treceau spre aval. Indieni, americani, englezi, nemți, un pic de francezi, români, polonezi, ceva ca-n turnul Babel. Sau ca la Moși!

În fine, după ce mîncăm o înghețată de la alimentara trecem pe lîngă Dom pentru a afla ce și cum. A doua zi vom fi acolo, probabil. Napoleon, păzea că venim!

Obosiți, prăfuiți și cum altcumva decît transpirați, ajungem la domițil. Aici era răcoare!