De-a lungul, ba DEA latul europei: trei


Catedrala de la Reims te lasă cu senzația că cea de la Canterbury e o bisericuță de țară. Și cînd te gîndești că normanzii ce locuiau Franța au cucerit Anglia, că a existat un rege ce a fost și al Angliei și al Franței, și că ulterior regii englezi au revenit în Franța să o cucerească… Na, că am ajuns la Ioana dArc. Nu vă alarmați nu îmi merg unele semne pe calculatorul ăsta ca să fie mai românesc (vă explic în particular dacă trebuie…).

Pe cînd eram copil am citit o carte despre Istoria Franței în care era descris cu lux de anănunte asediul cetății Orleans. Încă mai țin minte că francezilor nu le-a venit să creadă și au dedus din unduirea coloanelor englezești că aceștia pleacă. În ce o privește pe Ioana nu am priceput la acea dată cum un episcop francez putea să o ia la întrebări cînd ea lupta pentru Franța… Apoi m-am mai luminat. Și cînd te gîndești că acum e ceva obișnuit să ne batem între noi decît cu ceilalți, nu mai zic nimic. Eram marcat de sindromul partidului unic, de patriotismul socialist și altele de acest fel. Dar parcă eram și mai patriot. Să revenim la Franța… Catedrala e impozantă, te simți mic și insifiant sclîntindu-ți gîtul să vezi detaliile interioare la care nu poți uita de la distanță ca la fațadă. Copiii m-au întrebat ce e cu dracii ăia acolo și a fost greu dacă nu imposibil să le explic că nu erau draci. Am uitat cum le spune, probabil că oboseala celor aproape 1000 de kilometri parcurși să fie de vină…

În fine, am plecat spre Paris în care am intrat la pas pe patru benzi și la cam două ore de la ținta propusă am ajuns la destinație, în fața gării Montparnasse. Numele Mont Parnasse vine din mitologia greacă de la muntele unde se aflau cele 9 muze. Împrejur și nu numai găsești restaurante ce servesc crepes bretone, adică clătite de tot felul. Tot acolo la o aruncătură de băț era turnul Montparnasse și de la fereastra apartamentului în care am stat se vedea vîrful Turnului Eiffel. Circulația foarte mare, multe mașini, autobuze și motociclete. Multă gălăgie, ca-n Paris!

Seara pe la 12 a trecut un convoi protejat de poliție de oameni de tot felul pe role. Deci se poate. Parcarea pe stradă era cam 35 de euro pe zi dacă găseai loc, așa că am fost martorii minunii de a avea la dispoziție un garaj la subsol. Erau cîteva boze cu grilaj ce se încuiau pe lîngă pereții exterior ai subsolului și o porțiune comună mai alrgă, tot închiriată pentru cei fără boxe. Accesul din stradă se făcea cu o cheie și din bloc prin subsol pe scări separate de scara ce ducea la apartamente. Nimeni nu intra în curte cu mașina. În fața blocului lîngă containerul de sticle stătea de veghe o țigancă din România, ca nu cumva să ne simțim străini și să ne apuce dorul de patrie. Avea program de la 10 la 4. Probabil că nu presta full time…

În fine, luni, a doua zi plecăm în recunoaștere pe jos. Ne tot uităm la turn și trecem pe lîngă institutul pentru orbi, de Dome des Invalides și ajungem pe o căldură năucitoare la Ecole militaire ce avea în față Champ du Mars și turnul. Lume, lume, lume. Caragiale ar fi putut scrie o variantă pariziană a schiței La Moși, eu nu am ambiția aceasta. Deocamdată…

Pînă să ajungem la turn mai transpirăm o dată, dar nu ne lăsăm. La circa 200 de metri două țigănci tinere extrem de obraznice cu cîte un carton pe care scria ceva, întreabă du iu spic ingliș… Miroseam a lipsă de bani, așa că au degajat terenul, vorba francezilor. Nici aici nu scapi… Evaluăm cam cu se mișcă coada și nu facem planul să venim în altă zi. Greșeală fatală. Totuși ca să nu pierdem timpul, coborîm pe chei și luăm vaporașul în formație eu plus doi copii, Dana plus Tudor. Din nou cald, dar cel puțin te uitai la ceva, ghidul era inteligibil și adia vîntul. Fără să mai menționez că exista un restaurant-bar și toaleta era pe gratis. Multe vaporașe pe Sena, ceea ce știam eu că era acum aproape 50 de ani bateau mouche era de fapt o companie cu acest nume.

Trecem pe sub podul construit din pietrele din care fusese clădită temuta Bastilie, pe sub cel construit de țarul Alexandru al III-lea, cel mai frumos, pe sub cel mai vechi și nu se poate să nu remarci că acolo unde se poate turiștii agață cîte un lacăt de parapet simbolul iubirii pe vecie dintre un el și o ea. Mii de lacăte. Vedem flacăra statuii libertății, apoi statuia, vedem Centrul de studii arabe probabil cel mai mare din lume, auzim povești despre restaurante vestite, trecem pe lîngă Louvre, Notre Dame, clădirea primăriei, o alta care a slujit de model casei Albe din Washington, și cîte și mai cîte. După circa o jumătate de oră ne întoarcem după insula pe care se află Notre Dame și trecem pe dedesubtul podului îndrăgostiților unde se fac cela mai fiebinți promisiuni exact la 18 ani și la ora cînd spuneam da în fața ofițerului stării civile din Arad. Nu stă unul lîngă altul, dar schimbăm priviri sugestive!

Vlad tot mă întreba dacă îl las să se arunce în Sena, ceea ce și cred că avea de gînd să facă, că altfel nu m-ar fi întrebat… Cu toată interdicția insistă. Apa nu era rece și nici murdară, cormoranii și rațele fiind și la datorie. Păcat că nu știu să cerșească. La datorie erau și cei ce făceau plajă pe maluri și cei ce ne fotografiau de pe poduri. Semne prietenoase spre alte vaporașe ce treceau spre aval. Indieni, americani, englezi, nemți, un pic de francezi, români, polonezi, ceva ca-n turnul Babel. Sau ca la Moși!

În fine, după ce mîncăm o înghețată de la alimentara trecem pe lîngă Dom pentru a afla ce și cum. A doua zi vom fi acolo, probabil. Napoleon, păzea că venim!

Obosiți, prăfuiți și cum altcumva decît transpirați, ajungem la domițil. Aici era răcoare!

7 comentarii la “De-a lungul, ba DEA latul europei: trei

  1. Cum spui l’Institute de Monde Arabe s-ar putea sa fie cel mai mare din lume, dupa cum spui, tot la Paris se afla si cea mai mare facultate evreasca din lume Bari Land. Credeam ca o fi la New York dar este aici. De fapt cele doua orase au probabil numarul cel mai mare de evrei in lume.

  2. Ah, mi-a placut comparatia cu Canterbury eu ma gindeam cind am citit la Westminister care are une voute de 35 de metri dar oricum nu sunt din aceasi epoco. Westminister reprezenting un gotic tirziu amestecat tu alte stiluri. Am trecut si eu pe acolo in urma cu citiva ani dar nu m-a impressionat prea tare. Am un gust deosebit insa pentru catedralele din Franta. Ieri am facut o descoperire „uimitoare” la Montpellier nu exista nici o Notre Dame, minune mare. Cathedrala gotica se numeste Saint Pierre, legata de facultatea de medicina, o manastire benedictina la inceput.

    • biserica din saint alban cred ca e mai mare decit cea mentionata. altarul si vitraliile sunt frumoase, dar in afara de legenda martirului alban nu este nimic deosebit p acolo. cam ca si casa lui shakespeare in strattford upon avon. in ciuda stilului englezesc parca anglia nu transmite ceea ce transmite franta. poate si din cauza ca s-au tot izolat. vorba prietenului meu fost englez si fost neamt: un ziar britanic anun ta in urma cu citiva ani ,,continent cut off from england…

  3. Am facut citeva greseli in postarile precedente folosind de doua ori aceleasi expresii – graba strica treaba.

    Este evident ca in ce priveste arhitectura contributia principale vine de la farancezi si italieni. Italienii mi se par, din ce am vazut eu, sa aiba mai multa culoare, mai multa veselie. De altfel francezilor le place sa spuna ca italienii sunt francezii veseli sau cu buna distpozitie iar francezii sunt italieni pesimisti sau cu dispozitie proasta.

    Se spune ca in privinta filozofiei contributiile principale sunt germane si franceze cele doua limbi avind supletea si bogatia de a exprima gindirea philosophica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s