De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (1)


În anul 313 Constantin și Liciniu au dat un decret care garanta libertatea religioasă în ambele părți ale imperiului roman. Cu această ocazie și creștinismul a devenit, după aproape 300 de ani, una dintre religiile cu statut legal. Acest decret este menționat într-o scrisoare a lui Constantin către Liciniu. Pînă la acea dată creștinii nu au făcut caz de cine sau ce era Constantin, nici nu au pomenit de bătălia sa de la podul peste rîul Milviu. Anterior decretului de toleranță din 313, a mai existat și un decret de toleranță al lui Galeriu, în 311. Dar evident nu i se dă importanță pentru că moartea lui Galeriu a intervenit foarte curând după aceea și pentru că fusese partizanul zelos al terorii religioase din imperiu.

Confruntate cu istoria poporului Izrael, cu cea a bisericii dinainte de AD 313, evenimentele ulterioare referitoare la schimbarea politicii religioase din Imperiul roman și implicarea lui Constantin ridică mai multe întrebări dintre care cele mai importante cred că ar fi:

1. Să fi avut nevoie Dumnezeu de ajutorul lui Constantin ca urmașii lui Cristos să se bucure de acceptarea statului într-o vreme în care imperiul se confrunta cu mari probleme?

2. Era oare dispus Dumnezeu să salveze imperiul care-i asuprise atît pe evrei, cît și pe creștini, doar pentru a face din el primul și cel mai mare imperiu creștin din istorie?

Dacă s-ar cerceta tipologia Vechiului Testament s-ar constata că Dumnezeu nu a avut complexe de inferioritate cînd Izraelul era copleșit numeric, învins în bătălii sau era chiar tîrît în robie. Ba mai mult, el spunea prin gura prorocilor că moartea și pustiirea nu erau decât forme ale judecății sale asupra propriului popor ce îi purta numele. Niciodată Dumnezeu nu a schimbat religia unui stăpînitor al lumii doar ca închinătorilor săi să le fie mai bine. Ba din contră. Cu cît era mai mare idolatria Izraelului, cu atît era mai neașteptată și șocantă era vindecarea, ridicarea și convertirea unui lider sau recunoașterea Dumnezeului lui Izrael printre străini. Vezi episoadele cu Naaman, Nebucadnețar, Cir, apoi lăudarea credinței străinilor de către Isus și extinderea ei la neamuri în Fapte. Să fi vrut Dumnezeul creștinilor să facă un gest nemaivăzut de mărinimie, să-i recompenseze pentru sîngele vărsat, pentru extinderea Împărăției? Dar oare de ce o de recompensa martirilor ar fi trebuit să beneficieze cei ce nu au murit?

Atipic deci pentru ceea ce s-a întîmplat pînă atunci, dar nu imposibil lui Dumnezeu, pe cer apare un semn. Eusebiu îl descrie și menționează prezența unui episcop în tabăra lui Constantin în preziua victoriei din 312 după care Constantin preia controlul asupra Romei. Tot el menționează că mama sa ar fi fost creștină. Timpul scurs de la eveniment pînă la apariția scrierii lui Eusebiu îndeamnă la prudență în ceea ce privește veridicitatea evenimentului, mai ales că sunt menționate două variante. Una spune că ar fi apărut monograma Isus Hristos și deviza In hoc signo vinces, a doua o cruce și deviza. Dar, indiferent ce s-a întîmplat, Constantin a cîștigat bătălia desfășurată a doua zi. Cum nu avem fotografii de la fața locului nu știm dacă într-adevăr a pus pe stindarde sale sau pe scuturile soldaților unul dintre semnele pomenite mai sus, dar poate nici aceasta nu contează prea mult. Nu avem nici fotografi care să fi consemnat semnul în sine. În plus, fotoșopul transformă chiar și o fotografie într-o dovadă neconcludentă.

Cert este după aceste evenimente, apariția semnului, postarea lui pe stindarde și bătălia de la podul cu pricina, Constantin devine stăpînul necontestat al părții de apus a imperiului. La început co-împărat cu cumnatul său, pe care avea să-l lichideze în curînd, după care Constantin avea să fie unic conducător al imperiului.

Dar nu se poate să nu menționez că semnul ce a apărut pe cer era adresat unui necreștin sau unui mediu necreștin. La acea dată creștinii nu aveau ce să caute în armată. Putem detecta un iz de predestinare, destin implacabil sau ceva asemănător care de cele mai multe ori nu se regăsește în aceiași carte considerată cuvîntul Domnului de care cam toți facem caz. Nu regăsesc o altă ocazie cînd cineva a cîștigat o importantă bătălie fără să fi cerut sau cel puțin să fi investigat care i-ar fi sorții. Să-i fi promis Constantin Dumnezeului creștin că dacă… atunci el… și noi să nu fi aflat? Sau să fi cerut tocmai victoria și să fi primit confirmarea în chip miraculos? Puțin probabil. Constantin nu era Ghedeon, după cum Isus Cristos nu era YHWH.

Isus Cristos, aflat acum la dreapta Tatălui, să fi făcut abstracție că a trimis Duhul Adevărului, Duhul Mîngîierii? Cum de un Dumnezeu atît de ascuns, ce se dezvăluia personal de obicei, a decis să rupă această regulă și să dea un semn, vorba lui Eminescu, de mila măriei sale? Dumnezeu nu pare nici măcar să se conformeze propriei revelații din Apocalipsa, unde nu spune nimic despre această iminentă schimbare și marea ei însemnătate pentru biserică. În comparație cu istoria ce va să vie această neașteptată schimbare este imposibil de prevăzut, conceput sau închipuit. A scăpat pentru o clipă Dumnezeu frîiele istoriei din mîini? Și-o fi băgat din nou coada șarpele? Să îndrăznim să credem că semnul din cer a fost poate o minune a Satanei?

Avînd în vedere importanța ulterioară a evenimentului, cît și turnura preferințelor lui Constantin în materie de religie putem să se punem chiar mai multe întrebări. Din păcate sau din fericire, istoria nu lucrează cu ipoteze, în ciuda faptului că de cele mai multe ori, și în ciuda participării noastre la un eveniment istoric, istoria este în mare măsură ipotetică. Ea nu se poate repeta, istoria nefiind o știință în adevăratul sens al cuvîntului.

Și aici încep complicațiile, fabulațiile și miturile cele mai de seamă ale creștinismului și a relației sale cu statul. Poate nu s-ar fi comentat atît de mult dacă domniei lui Constantin nu i s-ar fi pus în cîrcă, presupun retroactiv, multe dintre modificările suferite de biserică în cei două sute și ceva de ani de istorie de după perioada apostolică. Dar o mare parte a acestor acuze sunt nefondate.

Constantin nu a avut nici o vină pentru evoluția bisericii de la o formă neorganizată, la una mai mult sau foarte mult organizată, fie aceasta acceptată sau nu de stat. În plus majoritatea celor care îl învinovățesc pe Constantin uită că de fapt primul regat care devenise creștin cu puțin înainte a fost de fapt cel al armenilor. Tiridate III, regele acestora a devenit creștin în anul 301. Bineînțeles că nu au existat telegrame de felicitare din partea altor conducători, papa de la Roma nu i-a trimis o coroană și nici nu s-a scris vreo epistolă sobornicească ca să menționeze evenimentul demn de consemnat în cronici. Nici măcar nu a fost menționat vreun semn din cer, vreo bătălie cîștigată în numele lui Isus sau ceva asemănător. La acea dată, în acel loc lipsea acest tip de holiud politico-religios.

Însă cea mai des întîlnită greșeală este că el, Constantin, a fost cel care a impus creștinismul ca religie a imperiului și că ar fi legalizat creștinismul. Ori de fapt, el nu a făcut nici una, nici alta.

În acest context ce ridică o altă serie de întrebări la care cu greu se poate răspunde. Totuși există unele elemente în istoria bisericii care ne fac să înțelegem care a fost evoluția bisericii și de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat pînă la Constantin cel Mare.

Un comentariu la “De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (1)

  1. Argumentul tau mi se pare dificil de urmat, nu gasesc cuvintul potrivit aici, ar trebui sa scriu poate inteles. Mi se pare ca se trece de la un argument la altul fara prea multa legatura sau ca ar fi la fiecare paragraph o discutie si precizare. Cu privire la legatura cu VT nu mi se par clar lucrurile, mentionezi pe Nebucadnezar si Cirus absolut correct. Mie mi se pare istoria care il mentioneaza pe Cirus aproape neverosimila si totusi e in Biblie. Doar ca sa spun ca Dumnezeu foloseste conducatori pentru scopurile lui, sau situatii, exemple pot da din viata mea personala cind solutia a venit de la cei din afara biserici, Dumnezeu ne poate venii in ajutor si in felul acesta.

    Mi se pare ca in articol abordezi mai multe subiecte fara sa le tratezi neaparat. Cu privire la Constantin sunt ferm impotriva demagogiei istorice care a facut din el autorul Crestinismului si afirma ca a impus Crestinismul sau a facut din Crestinism religie de stat. Crestinii erau doar 5% din populatie imperiului la ora aceea si nu reprezentau persoanele cele mai stralucite. Tot asa cum cei care afirma ca Clovis a increstinat Franta spun povesti pentru ca la botezul lui Clovis exitau cel putin 10 dioceze in Franta cea mai puternica fiind la Lyon cu Ireneu de Lyon.

    Al doilea adevar care este clar, nu ii se poate imputa organizarea biserici. La Consiliul de la Nicea pe care il prezida se prezinta in jur de 300 de episcopi, nu am verificat numarul, scriu doar din amintiri. Biserica se organizeaza inca din Cartea Faptelor si structura este destul de precisa si era necesara, ginditi-va doar la episodul Anania si Safira.

    Doar inca un amanunt la Consiliul de la Nicea este condamnat Arianismul iar Constantin ramina arian dovada ca el a fost prezent dar deciziile au fost luate de catre expertii, les docteurs, zic francezi, en théologie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s