Care majoritate? Păi, marea majoritate!


Auzi cam peste tot, dar mai ales la americani unele exprimări redundante, adică inutile. Ele au darul, în opinia utilizatorilor, să accentueze ceva ce nu este atît de evident. De exemplu, americanii în căutare de ceva unic, adică ceva ce se găsește în mod absolut în doar un singur exemplar, cam ca și cînd ai da nota unu 1(unu), spun, ca să dramatizeze un pic și să scoată mai mulți bani de la tine,  the most unique, adică cel mai unic. Un fel de mai unic decît unic! Și de cele mai multe ori o spune cineva pe un canal teve chinuindu-se să îți atragă atenția că dizainul acestui inel este ză most unik și primii zece cumpărători vor beneficia de o reducere. Frumos de numa-numa sau dacă îmi dați voie să mă exprim așa, absolut unic!

Apoi, am mai auzit pe la români, la americani și la francezi, tot la teve, bată-l vina, marea majoritate a celor care au făcut sau au dres s-au ales cu pensia micșorată sau că the vast majority of mamals are living on dry land only. No bun, vorba unui britanic neaoș, da cum rămîne cu mica majoritate? Chiar mă întreb, dacă este o majoritate mare sau vastă și o majoritate mică sau restrînsă, de cam cîte procente ar fi vorba cînd amîndouă categoriile trec de 51%? Probabil că ține de fizica cuantică, de deformarea timpului și de vitezemai mari ca viteza luminii. Dar probabil, vă spuneți și dumneavoastră că la vitezele alea e firesc să se deformeze nu numai timpul, ci și spațiu. Deci? Sincer să fiu eu mă aștept și mă tem, ca în viitor, acest mare și minunat adevăr să se regăsească undeva prin marile bănci sau prin hecăreala unora prin conturi ce nu le aparțin. Îi va durea pe unii, dar nu pe mine.

Despre arta decăzută sau despre un anume fundamentalism cu iz fascist


sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Degenerate-Hitler-Ziegler.jpg

Citesc o carte. Cartea vrea să zică că e cea mai creștină și evident e de dreapta, un pic mai albă și foarte, foarte americană. Mă rog, n-am eu probleme cu asta! Facă ce vor la ei acasă!

Dar există cîteva idei care mă contrariază. Printre altele cartea spune că arta minimalistă asociată cu postmodernismul e non-artă, mișcarea dadaistă nu e nici aia artă și e rea din cale-afară. N-ar avea dreptul să fie numită artă, să fie expusă și apreciată. Cine or fi sub-oamenii care apreciază  o astfel de artă sau cum s-o numi? Și aici le dau cumva dreptate, nu prea îmi place sau nu îmi place deloc, dar unele lucrări sunt chiar extrem de interesante și chiar admir ideea din spatele operei. Ce să fac? Apoi dacă nu îmi place, nu cumpăr, nu imit și nici nu imi pasă. Mă lasă rece. Dar nu și pe ei!

Se pune întrebarea ,,de unde știu cine ce a făcut și dacă e sau nu coșer să văd ceva, să ascult ceva, să mă folosesc de cutare sau cutare lucru? În fond, dacă despicăm firu-n patru ajungem la o dilemă din care, vorba lui Brînzovenescu, nu putem ieși: banii pe care îi primesc ca salar sunt ai Domnului sau ai diavolului? Și dacă știu asta nu mai dorm noaptea? Cam cu același lucru se poate confrunta cineva care se uită la Muppets și apoi află că cel care a inventat show-ul este sau a fost homosexual. Să nu-i mai placă ceva frumos pentru că autorul e păcătos din cale-afară? Același lucru cu muzica rock în general și cu Queen în special. Să arunce cineva la gunoi muzica lui Fredy Mercury pentru că el a fost păcătos și a murit în păcat?

Să, că n-ar fi nu-știu ce artă, dar dacă cineva dă bani pentru așa ceva, spun și eu ca tot omul „de gustibus non est disputandum”, adică gusturile nu se discută. O mare minciună în fond, pentru că evident că exact cu asta se ocupă criticii de artă.

În fine, aruncînd ochii pe net am fost surprins plăcut și neplăcut de îngustimea unora care judecă în acest fel arta. Neplăcut pentru că am descoperit că în 1937 naziștii au trecut la lichidarea operelor de artă nedemne de ochii poporului arian. Ca să fie clară diferența, oamenii de încredere ai regimului au confiscat aproape 200000 de opere de artă de pe tot întinsul Germaniei din diverse muzee.

Neplăcut a fost nu că doar operele artiștilor considerați evrei bolșevici au căzut victimă, ci că și operele altor iluștrii autori neagreați de ideologia nazistă au fost confiscate. Reforma nu era îndreptată numai împotriva iudeilor ca etnie, ci a artei în general. Tot ce nu se potrivea canoanelor naziste era calificat ca ne-artă. Cu toate că regimul a confiscat operele autorilor autohtoni și străini, doar cele ale germanilor au fost expuse oprobiului public.

Deci, pentru a putea vedea clar și poporul german ce dezavuează ideologia oficială, s-a organizat o expoziție în care au fost expuse printre altele operele germanilor Marc Chagall, Georg Grosz, Wassily Kandinsky, Ernst Ludwig Kirchner, Paul Klee, etc. Ba la expoziție a venit și Hitler. El este fotografiat tocmai în fața unei opere ce se încadrează în curentul dadaist, aceleași opere blamate și de creștinii fundamentaliști americani. Pînă la închiderea ei expoziția a avut de vreo zece ori mai mulți vizitatori decît o altă expoziție, cea a operelor de artă ce se potriveau canoanelor național-socialiste, adică naziste. Ba au urmat alte expoziții ale artei degenerate în alte orașe, cu același succes de public.

În cele din urmă, operele blamate de reală valoare au fost vîndute în străinătate pe bani buni, că naziștii erau și pragmatici. Ba unii ștabi naziști chiar au achiziționat cîteva dintre ele. Cele care nu au fost achiziționate au fost arse aidoma rugului deșertăciunilor aprins de Savanarola în urmă cu cîteva sute de ani la Florența. Ce vremuri!

Văd o oarecare apropiere între intransigența creștină americană de dreapta și cea a naziștilor din Germania lui Hitler. Îmi dă de bănuit. Asta mai ales pentru că la unul dintre seminarele de istoria bisericii de la Oradea, studenții au ajuns la concluzia că dacă ei ar ajunge la putere ar institui o dictatură cum nu s-a mai văzut pe la noi. Ciudat! Oare de ce? Îmi pot închipui ce se va întîmpla dacă alți fundamentaliști, mai puternici ar ajunge la putere în America…

Apoi văd că tot ce este scandalos, blamat și corupt are mai mult căutare. În urmă cu ceva timp un prieten făcea o analiză a blogului său și a putut constata că cele mai accesate articole erau cele de scandal sau cu iz de scandal. Nici eu nu fac excepție. M-am întrebat dacă mă interesează adevărul și numai adevărul sau mă interesează scandalul. Naziștii au atras cu rușinea ne-artei milioane de vizitatori. Fundamentaliștii fac un scandal din orice. Mi se pare într-un fel că sunt mai aproape de o anumită latură a activității lui Ioan Botezătorul. Nu mai e nevoie să spun care era atitudinea lui Isus vis-a-vis de acest subiect, decît să amintesc că Ioan a trimis la el să întrebe dacă să aștepte pe altul sau să moară liniștit, cu conștiința împăcată, că și-a îndeplinit misiunea. Probabil că Isus nu făcea atît de mult scandal pe cît voia Ioan.

Și e bine că lumea asta nu e o biserică uriașă, e bine că fundamentalismul creștin nu a ajuns la putere și e bine că atunci cînd Isus va reveni va fi puțină credință pe pămînt. Mă întreb ce s-ar fi ales din omenirea asta dacă era mai multă credință de tipul ăsta…

Ce m-a surprins plăcut știți voi!

Spune internetul…


1. O broasca testoasa fara carapace este fara locuinta sau dezbracata?
Raspuns:
In primul rand e moarta. Pe urma… depinde de orientarea sexuala…
2. Unde gasesti un caine fara picioare?
Raspuns:
Unde l-ai lasat
3. Ce se afla intre Soare si Pamant?
Raspuns:
Si
4. Cum se cheama un barbat inteligent in America ?
Raspuns:
Turist
5. Ce fac pestii cand sunt multi?
Raspuns:
Bancuri
6. Care e femininul la tren?
Raspuns:
Tunel
7. Cum gaseste un cioban o oaie la munte?
Raspuns:
Acceptabila
8. Cum se numesc dacii care gandesc?
Raspuns:
Gandaci
9. Cum se cheama un caine fara picioare?
Raspuns:
Nu se cheama, ca oricum nu vine
10. Un american care traieste in Florida poate fi inmormantat la New York  ?
Raspuns:
Nu, pentru ca traieste
11. Care a fost primul barbat care a spus:  “E nevoie de o femeie in casa!”?
Raspuns:
Mesterul Manole

Întrebare


Atunci cînd reușești să atenționezi pe cineva că ceva este în neregulă și că îl paște un mare pericol, poate chiar un pericol de moarte, ai o mare satisfacție. Satisfacția provine din faptul că ai văzut pericolul și reușind să comunici cu celălalt, dacă acesta a admis că este într-un pericol de moarte, i-ai salvat viața. Dacă și participi activ la salvarea sa, pentru că cel în pericol nu mai are capacitatea de a se salva singur, satisfacția este și mai mare.

Este satisfacția pompierului, a medicului, a celor de pe ambulanță, cîteodată a polițistului  sau dacă vreți satisfacția unui anonim și bun samaritean. Este o satisfacție care nu se poate înlocui cu bani și pe care nu o poți recompensa doar cu mulțumiri. Își dai seama că îi ești dator omului respectiv cu viața.

Același lucru ar trebui să fie valabil și în viața de credință. Semnalarea păcatului ar trebui să nu ducă la recunoașterea superiorității celui care l-a semnalat, ci la recunoștiința celui aflat în pericol de moarte pe calea veșniciei. Rar mi-a fost dat să văd cum la o atenționare cineva spune ,,mulțumesc frate că mi-ai atras atenția!” Mă întreb de ce ne este greu să recunoaștem așa ceva și să acceptăm că cineva ne vrea binele. De cele mai multe ori ne este mai ușor să îl acuzăm pe cel ce ne cercetează că are o ditamai bîrnă în ochi și că habar n-are de ce este vorba.

Și așa biserica s-a transformat din comunitatea în care ți se face bine salvîndu-te de la moarte în adunarea celor care nu vor să fie deranjați pentru că sunt perfecți în păcatul lor. Politețea a lăsat locul purtării sarcinii pentru că nu suntem deschiși să ne facem cunoscute limitările. Cu toate că ele sunt de cele mai multe ori evidente.

Am ajuns să nu ne mai deranjăm pentru că, normal, fiecare își duce singur povara. Pericolul cel mare provine acum din faptul că mergînd împreună pe același drum nu mai vrem să fim deranjați în dreptatea noastră personală, individuală. Nu ne deranjează că ne îndreptăm unul cîte unul, dar în același timp împreună, cu bîrna în ochi spre o direcție deosebit de periculoasă. Nici nu ne deranjează că mărșăluind astfel în coloană dovedim lumii că facem parte din cu totul altceva, nu din Biserica lui Isus Cristos.

Ce e de făcut?


Iată ce spune unul dintre oamenii care ar putea juca un rol important în politica românească în următorii 20 de ani!

Persona

Situl AltIasi.ro a publicat recent, in doua episoade, un interviu cu istoricul iesean Dr. Dorin Dobrincu, fost Director General al Arhivelor Nationale. Redau mai jos continutul  primei parti a acestui interviu, care poate fi citit AICI.

* * *

Desi ne-am obisnuit sa promovam la categoria „O Persoana” in mare parte doar artisti, cred ca a venit timpul sa ajungem si la alte personalitati din orasul nostru. Iesean prin adoptie, Dorin Dobrincu este nascut la Darabani (BT) in 1972. A terminat Facultatea de Istorie la Iasi, a publicat numeroase articole, studii si volume. Recent si-a terminat mandatul de Director al Arhivelor Nationale si s-a intors in orasul pe care-l considera „acasa”. Am profitat si noi de revenire si i-am adresat citeva intrebari, insa lungimea raspunsurilor a necesitat impartirea interviului in episoade. Astazi puteti citi prima parte.

Vezi articolul original 407 cuvinte mai mult

„Clasa politică din România“?


Clasa politică la ghilotină!

Pe vremea împușcatului pe holurile unei instituții cineva își felicita prietenul dorind să-i strângă mâna: Felicitări, am auzit că ai intrat în Partid! Prietenul său pune o frână imaginară, cuprins de panică, mimează posibilitatea iminentă de a-și găsi sfârșitul în hăul unei prăpastii și întreabă: ,,Am intrat în …ce?“

Cam asta e și reacția mea când aud sau văd vorbindu-se sau scriindu-se despre cineva care a intrat în „clasa politică din România“.

În primul rând, cei ce folosesc această sintagmă greșesc pentru că așa ceva nu a existat și nici nu există. Am mai auzit de clasa burgheziei, de cea a nobilimii, ba chiar de cler (mai ales în Franța celor trei stări). Dar de clasa politică n-am auzit de la Adam și Eva încoace via Sumerul post-deluvian, Grecia antică, India mogulilor, Anglia Magnei Charte, Franța napoleoniană, SUA Declarației drepturilor omului și Germania nazistă a caporalului Adolf Hitler. Ba nici în democrațiile originale a lui Stalin, Mao, Hodja, Ho-Shi Min, Naser, Pol Pot, Brejnev, Ceaușescu și longevivul Castro.

De unde a apărut la noi clasa asta?

Păi probabil că din cauză că roșii au devenit feseniștii roz, apoi pede și pesede, apoi pedele și așa mai departe, aceiași oameni și același partid fost cândva pecere ce s-a metamorfozat în te miri ce. Când cineva amintește de clasa politică nu poți să nu te gândești la indivizi ce pretind că sunt lideri, că sunt oameni politici de o integritate rară, cu principii, dar care nu au nici un fel de scrupule să-și ajusteze principiile politice după cum le este interesul.

Acești mamuți ai politicii românești, nu atât de bătrâni, ci atât de mari și lenți, nu se retrag undeva într-o neștiută peșteră pentru a muri în liniște sau pentru a aștepta ca gloata rămasă fără călăuză să le ceară cu lacrimi în ochi să își reia locul în fruntea turmei ca pe vremuri, ci într-o frenezie cameleonică își schimbă năravul, mai ceva ca lupul cu părul sur.

Atâta greață ne-au produs acești mamuți ai ,,clasei politice” poporului român, că mai bine de 50% dintre alegători preferă să nu mai voteze. Scârba de politică este de fapt scârba față de politicieni și de așa-zisa lor ,,clasă.“

Cum am ajuns să ne scârbim? Simplu: ne-am pus speranța în revoluție. Ne-au luat-o… Ne-am pus speranța în altceva decât FSN. S-a dus pe râpă. De fiecare dată când speram să sărim gardul am strigat prea repede hop și am mușcat țărâna!

Aș încerca să dau o definiție a acestei așa-zise ,,clase politice:“ o adunătură de animale preistorice șiret organizate pentru menținerea poporului român într-o perpetuă robie de sorginte socială. Aveți una mai bună? S-aud!

Primăvara de la Praga, dărâmarea Zidului berlinez, ba până la un punct (cel al apariției lui Ion Iliescu) și revoluția din 1989, au demonstrat toate că ceva se poate schimba peste noapte. Ba și mămăliga arabă a demonstrat că un sistem înțepenit poate să fie contestat. Cine știe, poate mămăliga noastră mai are încă o șansă: să pufăie încă o dată. Primul lucru care trebuie aruncat definitiv peste bord este mult-înțepenita ,,clasă politică“!

Am tot amintit cu diverse ocazii de proful meu de istorie Meic Pearse ce a spus că ,,democrația este un lux pe care doar țările bogate și-l pot permite.“ Aș vrea să completez cu o altă zicală și să adaug că suntem o țară prea săracă să ne permitem lucruri ieftine. Prin urmare, să abandonăm așa-zisa ,,clasă politică“ cu toate zorzoanele ei ce ne-au făcut să devenim dependenți de ceva nociv și să căutăm sau să ne manifestăm preferințele politice sau mai bine-zis democrația, așa cum n-am făcut-o până acum.

De data asta ar trebui să începem să ne uităm și la caracterele oamenilor cu ambiții politice, nu numai la averea, studiile sau moștenirea lor genetică. Să lăsăm mamuții să-și găsească locul de veci în osuarele muzeelor politice.

Dar să nu uităm când vom striga ,,clasa politică a murit!“ – să ne oprim și să nu mai strigăm anesteziați de succes și ,,Trăiască noua clasă politică!“

Cine știe, acum că avem atâta AUR s-ar putea ca unii să strige ,,Clasa politică la ghilotină!“ Abia aștept să văd câteva execuții. Din alea politice.


wisdom does not come cheap

Hopping Hadrian's Wall

Whenever a congregation goes looking for a new pastor, the first question on their minds when the committee interviews a new candidate is: Will this pastor grow our church?

I’m going to go ahead and answer that question right now: No, she will not.

No amount of pastoral eloquence, organization, insightfulness, amicability, or charisma will take your congregation back to back to its glory days.

What then can your pastor do?  She can make your board meetings longer with prayer and Bible study.  She can mess with your sense of familiarity by changing the order of worship and the arrangement of the sanctuary.  She can play those strange new songs and forget about your favorite old hymns.  She can keep on playing those crusty old hymns instead of that hot new contemporary praise music.  She can bug you incessantly about more frequent celebration of Communion.  She can ignore your phone…

Vezi articolul original 562 de cuvinte mai mult

De-a lungul, ba DEA latul europei: patru


Ei, am ajuns și la Dome. Înghesuială în primele camere, dar organizare bună. Băieții alergau de la arme la arme, păcat că nu era voie să pui mîna. Totul era închis sub sticlă sau era din secolul XX. Cu excepția tunurilor și a bombardelor. Aici am văzut tunuri lovite de ghiulele în gură, – vă dați seama ce precizie pe vremea aia – ghinturi pe la 1600 și ceva și tunuri respectabile, adică mari și grele, nu din alea de l-a tras Mihai Bravu după el. Colecția de arme a fost impresionantă! O flintă a unui olandez avea vreo patru metri de ne-am mirat dacă nu era cumva o rudă mai apropiată a lui Goliat. Armuri cu vagonul, unele a regilor pe cînd erau copii, după modelul Ludovici XII și XIII kids. Nu am plătit una dintre expoziții, cea cu Algeria, ce cred că era mai mult interesantă pentru francezi, pied noires și algerieni. De căldură am bătut recordul la băut apă. Noroc că era voie cu apă la purtător. La fiecare intrare principală erai verificat politicos să nu transporți vreo mașinărie abominabilă cu tine. Sute de poze, magazinul cu suveniruri era bine dotat, așa că am cumpărat două tunuri pentru copiii mai mici. Eu am optat pentru un tanc dar nu era de vînzare…

Mi s-a părut interesantă una dintre expozițiile cu cavaleriști, aceștia fiind expuși cu tot cu cai, în mărime naturală. Ceea ce mă face să îmi aduc aminte de Moș Teacă care intrînd într-o librărie a cerut un glob pămîntesc și fiind pus de vînzător să precizeze mărimea a cerut unul în mărime …naturală.

În colecția de arme am vazut niște săbii ale vikingilor foarte ruginite. De mirare, avînd în vedere că ei au debarcat în Normania. La Greneech Museum am văzut două exponate care păreau fabricate cu o zi înainte și se putea vedea desenul cristalelor în urma forjării și lustruirii lamei. Dar armele de foc din cele mai variate, mai ales pistoalele medievale cu mai multe țevi sau cu mai multe funcții au fost nemaipomenite. Unde duce dorința de a omorî pe semenul  tău!

Apoi am dat de mormîntul lui Napoleon și al altor personaje semnificative din istoria modernă a Franței. Aici era mai răcoare. Oare de ce suntem atît de tentați să vedem locul unde este înmormîntat un personaj celebru? Probabil că ne simțim superiori: el a făcut atîtea și e acolo la picioarele noastre, noi n-am făcut mai nimic, dar suntem gata să sărim pe lespedea sa de mormînt. Unii mai necivilizați ar fi și gata să scuipe…

A doua zi a urmat TURNUL. În mod normal stai la coadă cam o oră și jumătate, asta depinzînd dacă apar grupuri organizate care au prioritate. Noi am decis cu o zi înainte să venim de dimineața ca să stăm la coadă pe răcoare. A doua zi ghinion: funcționa numai un lift. Dacă voiai să urci pe scări pînă la platforma a doua însă mergea mai repede. Dar noi voiam să merm sus în vîrf. Zis și… așteptat! După circa patru ore în care au venit pe la noi niște personaje pe catalige să ne anunțe că se înaintează foarte încet, după anunțuri făcute la difuzor și pe panoul electronic de afișaj, am ajuns la lift. Sus la ultimul etaj, la primul fiind liber doar pentru cei ce voiau la restaurant. Am ajuns sus unde era și o toaletă, cîteva magazine și lume din toate colțurile lumii înghesuindu-se în fel și chip. Mai lipsea doar King Kong!

O juma de apă de la magazin 2 euro. În fața turnului un romîn întreprinzător ce găsise o nișă vindea jumătăți din alea la 1 euro! Bravo! Țigănci mai rotunde și mai în vîrstă erau alungate de un oarece paznic și taximetrele erau trimise din fața stației de autobuz la plimbare de către polițiști. Diviziunea socială a muncii… Dar cel puțin sus aveai parte de panoramă și lunete cu 1 euro. Copiii s-au plictisit repede în ciuda priveliștei, așa că după coada de la ascensor în sus a urmat coada de la ascensor în jos. Parcă eram pe vremea lui Ceaușescu! În cele din urmă după ce am umplut din nou sticlele cu apă rece de la un robinet din fața turnului, am luat autobuzul spre Montparnasse. Eram terminați!

Alternativa turnului Eiffel este turnul Monparnasse (se poate găsi pe net) unde ajungi sus rapid, era la două minute de noi, dar nu avea aceiași încărcătură istorică. Vorba aia, turnul monparcum? Și nimeni din Romania nu se poate lăuda că a pus vreun kil de fontă ca la turnul Eiffel. Dacă știa Ceaușescu că e fonta noastră precis își făcea și el un turn de nu se mai aduna miliardul ăla de dolari pe care încă îl mai caută unii și azi…

Așa că a doua zi, vorba lui Ludovic XIV Și acum Versailles!

Ca o anticipare la partea a cincea; am constatat că se poate ajunge cu trenul. A doua zi, cu sandviciurile, apa, banii, pașapoartele și vremea sufocantă traversăm drumul la gară. Acolo un nene de la ghișeu ne spune că bilete se pot luat doat la automate cu card. Probabil că era prima lui zi la lucru. Așa că am zis că mergem cu metroul. Și tipul de acolo era tot în prima lui zi de lucri, că la cererea mea de bilete spre Versailles a întrebat dacă vreau să cumpăr și înapoi. Așa am luat vreo zece bilete, ne-am trambalat pînă la linia respectivă cu mare grijă să nu o luăm în direcția opusă, și am plecat. Ajungem noi acolo și ne trezim în plin oraș, nici urmă de vreun Versailles. Ne uităm în dreapta, ne uităm în stînga, ne uităm pe o hartă, descoperim niște cladiri moderne cu Exposition Versailles și ne repezim la un cuplu cu un copilaș în cărucior (era clar că erau din zonă și erau francezi). Ne spun că suntem la Versailles și ne arată spre expoziție. Mais ou est le palais? Și atunci îmi trece prin minte că Palais du Versailles nu e tot una cu Porte du Versailles. Ne-au descurcat foarte amabili. Trebuia să luăm tramvaiul spre poarta dinspre Sevres și apoi autobuzul 104 pînă la palat. Sistemul de ghidare cu taciscrin al din apropierea liniei de tram m-a pus în legătură cu o tanti care zicea să ne ducem cu tramul la La Defense, adică să traversăm tot Parisul aproape și să luăm de acolo trenul. Imposibil. Am luat tramul ff curat, ne-am dat jos la poarta dinspre Sevres și după ce am plătit șoferului am ajuns în cele din urmă la destinație. Cel puțin am văzut Parisul așa cum este, nu numai cel turistic. Cum prudența este mama înțelepciunii am plecat în primul rînd să iau bilete de autobuz la un ghișeu ca să nu mai dau bani în plus și așa am ajuns la gară. Ce să vezi? Cu trenul era mai ieftin decît cu autobuzul, tramul și metroul la un loc. Mergînd spre gară am trecut pe la o agenție ce vindea bilete la palat și unde stăteau oamenii cîte patru la rînd în coloană cuminți ca la ausșviț. La gară am dat de un post info cu două tinere foarte închise la culoare și le-am întrebat ca tot romînu neîncrezător de bilete la palat. Mi-au spus de locul pe lîngă care trecusem, dar văzîndu-mă neîncrezător mi-au spus că pot lua bilete și de la un mic magazin de sandviciuri, fructe, sucuri și presă din fața nasului unde nu stătea la coadă, vorba lui Falstaff, nici papa Turcu! Zis și făcut! În două minute eram cu biletele. Mi-am mai scos pîrleala cu timpul pierdut. Dar tot așa de cald era ca în ziua cu turnul.

PS Poze pe feisbuk!

CTP, tinerii și obsesia gramaticii


CTP nu trebuie să ne mai convingă de absența cratimelor din exprimările tinerilor noștrii. Cîteodată îmi lipsesc și mie pentru că am cam uitat unde și cum se pun. În plus nici nu am învățat limba nouă a la feisbuc sau semese. CTP are dreptate, dar în același timp mi se pare că i se vede vîrsta. Pare, dacă cumva nu este încă, un tată supărat atît pe fiul risipitor, cît și pe fiul rămas acasă ce trudește de dimineața pînă seara și nu primește nici măcar un ied să se distreze cu prietenii săi.

Cu toată gramatica, cultura și părerea de rău față de o generație altcumva decît a sa și decît a mea, CTP nu vede decît lozul alegerilor atunci cînd îi ia la rost pe tineri. Este îngrijorat de soarta țării via tineretul ăsta rău și analfabet. Ce să zic? Omului ăstuia îi pasă de țară, dar mie mi se pare că îi pasă de oamenii țării, cam cum ți-ar păsa de pădure fără să vezi copacii. O fi gramatica de vină? Or fi comuniștii de pe vremuri? Cine știe?

Dintr-o postură oarecum asemănătoare cu a sa, adică cea a vîrstei trecute de prima tinereţe, aș îndrăzni să-i spun lui CTP că ecuația propusă de dînsul, cea cu nici o necunoscută și fără soluție, nu se vede altceva decît dispreț. Situația din ziua de azi este asemănătoare cu cea de după Primul război mondial. Puțini tineri știau ce e aia cratimă, ce e ăla liceu și cultură. Să nu îmi spună cineva că în vremurile alea nu exista dezmăț, toți tinerii fugeau în stînga și în dreapta să muncească pe rupte, dacă se poate chiar pe gratis.  Nu sunt locuri de muncă, suntem cam tot atît de mulți ca atunci, corupția e în floare, banul public este risipit pe luxul unora care s-au aranjat. Tineretul a murit în război.

De ce nu își pune CTP condeiul în slujba tineretului care nu mai speră ceva în țara asta? De ce nu se ia de miniștrii învățămîntului și finanțelor care au adus tineretul ăsta în situația de a nu mai învăța? De ce nu a făcut ceva CTP ca atîtea milioane de romîni să nu-și mai caute norocul aiurea abandonîndu-și acasă copiii? De ce nu a scris CTP ceva să zicem, Pilda tatălui risipitor în care copii sunt părăsiți sub mirajul banilor, culturii și distracței într-o țară îndepărtată? Dacă tînărul fără minte s-a dus la desfrîu și părinții celor abandonați s-au dus să muncească, care o fi vina tinerilor rămași acasă?

În urmă cu 3-4o de ani copiii cu cheia de gît, acei tineri ai revoluției și aceiași tineri deveniţi părinți și-au abandonat copiii de rușine, ca să muncească străinilor, aceiași deci de care guverne de stînga sau de dreapta nu le-a păsat, au fost manipulați să voteze în fel și chip. Ce a făcut CTP? Acum este obsedat de o gramatică devenită monopol al cîtorva oameni de cultură. Hei CTP, uită-te la tv să-i auzi pe prietenii tăi politicienii cum vorbesc fără cratimă! Lasă tinerii în pace dacă nu ai făcut nimic pentru ei!

Dar totuși mai ai o șansă: ai putea să îi aștepți precum tatăl din pilda fiului risipitor. Vezi că acel tată a avut grijă de fiul de acasă și atunci cînd l-a văzut pe fiul risipitor întorcîndu-se i-a fugit în întîmpinare. N-am pretenția să tai vițelul îngrășat, să-l îmbraci într-o haină nouă și să-i pui un inel în deget. Dar cel puțin aprinde o lumînare la fereastră să știe că e bine primit. Poate de asta ți-a dat Domnul talantul. Mai lasă politica. Pune-l în slujba lui. Cine știe cît timp ți-a mai rămas…


Iacă niște puncte de vedere.

Cu drezina

Cum mi-a fost dat recent să asist la două cununii în două zile consecutive, m-am trezit meditând mai îndelung la o chestiune pe care am ignorat-o până acum. Nu știu dacă de la densitatea ceremoniilor mi se trage, dar sigur gândurile mele nu sunt menite să aducă vreo atingere cuplurilor care au parte de acest gen de cununie. Nici măcar ceremoiei ca atare.

Deși mi-am strofocat creierii, n-am reușit să găsesc vreo amintire care să mă trimită la un text biblic cu prevederi specifice pentru desfășurarea cununiilor (evanghelice, că nu despre altele vorbesc). Mențiunea asta, oricât ar putea părea de neînsemnată pentru unii, e de o covârșitoare însemnătate. Că de aici pleacă tot ce vreau să zic.

De obicei, la astfel de ceremonii nupțiale din biserică, vorbitorii își dau toate silințele să pună cât mai multă Biblie la temelia proaspătului cuplu (iar lucrul nu e deloc rău în sine). E…

Vezi articolul original 659 de cuvinte mai mult


Persona

In 2010 Sorin Adam Matei publica impreuna cu Mona Momescu cartea Idolii forului, un texst scris in mod evident importiva intelectualilor din ‘grupul de la Paltinis’, care pleda impotriva indeii intelectualului generalist si pentru un soi de intelectual superspecializat, in traditia (demodata deja, trebuie s-o supun) promovata de modernismul rationalist european.

INtr-un interviu publicaty de Revista 22 si repulicat recent pe acest blog (vezi AICI), Solomon Marcus discuta in mod critic, intre altele,si ideile promovate in aceasta carte. Redau aici acest fragment deoarece nu sunt sigur ca toti cicitorii blogului au citit pina la capat acel lung interviu, si problema este una importanta si carem cu siguranta va reveni in discutii in spatiul intelectual romanesc.

* * *

In ultima luna, este in discutie o carte, Idolii forului, care pledeaza pentru interventiile in viata publica ale intelectualilor strict specializati si dezavueaza prezenta in „for“ a celor enciclopedisti. Ce parere…

Vezi articolul original 599 de cuvinte mai mult