Ca să nu mă las mai prejos am postat și eu ceva în domeniul ăsta, dar cam la cealaltă extremă. Dacă fariseii noștri ar bea ar fi mai veseli, mai sinceri și mai normali. Așa sunt doar mai constipați.

dyo

Disclaimer: următoarele rȃnduri trebuie privite ca un haz de naz pe o problemă evanghelică delicată şi trebuie citit ca atare.

Următorul sondaj, găsit pe neclintit.com, tare m-a pus pe gȃnduri …

Ca şi creştin trebuie să mă hotărăsc cu privire la nişte băuturi dintr-o listă nu foarte generoasă de opţiuni. Nu reuşesc şi pace! Sunt cȃteva lucruri care mă ȋncurcă; poate mă ajutaţi voi să le dau de capăt, ȋn aşa fel ȋncȃt să pot bea şi eu ca tot omu’ fără să-i dau motive lui Gigi Becali să se uite de sus la mine (altele decȃt acela că sunt mai rău decȃt un ateu):

1. Lipsesc din listă ţuicile (de prune!) ȋmpreună cu avatarurile acestora: palinka, horinca, vodka etc.

2. Ca să fiu corect şi echidistant faţă de toate băuturile (la urma urmelor pe listă apare mustul), semnalez absenţa apei minerale şi a băuturilor carbogazoase (unele din ele…

Vezi articolul original 300 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Steaua fără nume


Am întîlnit un evreu român. Acum citeva seri am ascultat un fragment dintr-o piesă de teatru radiofonic despre cum s-a pus în scenă în vremea aceea Steaua fără nume. Interesant şi jenant pentru ţara noastră. În general pentru fariseii români, de orice fel.

Fariseiada


Emil Bartos

Emil Bartos (Photo credit: Vasile Tomoiagă)

Azi am fost la o înmormîntare. Una parțială, în biserică. Lume multă, vechi cunoștiințe, biserică baptistă ca un sicriu de colțuroasă și abstractă de și Sfînta Treime s-ar fi simțit agresată de liniile drepte, de concretul muchiilor de tot felul. Lacrimi, cîntece de bună calitate, dirijori asemenea, amvonul ful. Ecran de mari dimensiuni, tv cu circuit închis.

În circa două ore și jumătate am putut să ne luăm rămas bun de la Nelu, un om care mi-a făcut mult bine, un prieten ce nu a refuzat pe nimeni. Dincolo de tragedia unei morți premature am putut vedea oameni care i-au regretat plecarea. Și ca la poker am avut un full de ași la amvon: Onisim Mladin, Titi Bulzan, Paul Negruț și Ilie Sorițău. Cunoscătorii nu mai trebuie să fie informați cine au fost aceștia și nici cine sunt.

Un Onisim marcat de tragedie, un Sorițău cu o rugăciune poate prea lungă în deschidere, un Titi Bulzan cu un cuvînt anost din partea pastorului Andrei Bulzan și înainte de predica principală un cuvînt al lui Emil Bartoș care nu a mai încăput la amvon. Dacă așii erau la amvon el la ce figură s-ar încadra? De remarcat claritatea, echilibrul și căldura mesajului său care se poate rezuma în cîteva cuvinte pe care oricine le-ar fi putut memora fără probleme: viitorul creștinului are o valoare mai mare decît trecutul. Cu alte cuvinte, cerul este mai de preț decît suferința sau atunci cînd ai impresia că e rău, gîndește-te la întîlnirea cu Dumnezeu din finalul vieții. Nici Negruţ, nici Bulzan, nici Sorițău nu au venit cu soțiile. Profesioniști.

A urmat Paul Negruț care a pomenit de călătoria sa la Londra, de al doilea zbor cu avionul din Statele Unite în materie de periculozitate, de fetița lui Ilie Sorițău, de Ilie Sorițău, de Isus și iar de Ilie Sorițău, de ucenicii care treceau marea în furtună, de promisiunile lui Dumnezeu (pe care nu le menționează că le știm cu toții) de care trebuie să ne ancorăm ca să trecem marea (dacă eşti ancorat rămîi pe loc nu te mai duci niciunde. ciudat, nu?), de lordul Griffitz, de Camera Lorzilor, de cît de inspirat a pus el un diagnostic în afara competenței sale, de John Lenton și de familia îndoliată cărora le dădea sfaturi. Clișee, o trecere în revistă a importanței sale, o predică eșuată sub posibilitățile unui om atît de dotat în domeniul… psihologiei.

În final un tip pe care nu îl cunosc a încheiat cu rugăciune.

Un observator lucid nu putea să nu remarce fostele prietenii ale unora dintre cei aflați la amvon și pe lîngă amvon: Nelu, a fost coleg de facultate cu Onisim și cu Emil Bartoș, apoi prieten cu Titi Bulzan, ce era prieten cu Onisim și cu Paul Negruț. Dar acum Paul nu mai e prieten cu Titi, Titi cu Onisim și nici Bartoș cu Paul. Trăim vremuri ciudate. Cine mai știe cine cu cine mai este prieten și pe ce criterii? M-am folosit de prilej pentru a mă întreba dacă pe vremea Domnului era tot așa cu prietenii. Erau fariseii prieteni numai cu fariseii, saducheii numai cu saducheii, vameșii numai cu vameșii? Dar ce contează?!

Și pentru că tot veni vorba, am pierdut și eu un prieten, poate chiar doi. Unul este Nelu. Al doilea este Keith. Primul a fost creștin. Al doilea ateu. Amîndoi darnici și deschiși. Amîndoi gata să rîdă și să plîngă cu mine. Unul s-a dus la ceva mai bun. Celălalt nu știu unde va ajunge. Vorba lui: după ce mor nu mai contează ce se întîmplă. Să fie chiar așa?

PS În final mă opresc să-i strîng mîna lui Emil Bartoș ce îmi spune că a auzit de pățaniile mele în cultul baptist. Mă întreabă de ce se întîmplă așa. Îi răspund: Ce pretenții ai cu așa colecție de farisei? Pe drum spre centru Ilie Sorițău îmi face semn că vrea să vorbească cu mine. Ne strîngem mîinile și mă întreabă cum sunt. Normal!

„Da io pă cine votez?”


La alegerile  de data trecută o sondajatoare a venit să mă sondeze în legătură cu unele chestiuni legate de comunitatea în care trăiam. Aut ăv ză blu mă întreabă că dacă merg la vot şi pentru cine votez sau cam aşa ceva. Era pe formular şi pentru că venea după o serie de întrebări fără nici o legătură cu votul se presupunea că voi spune adevărul şi numai adevărul. De parcă noi nu ştie psihologie şi e proşti! Am răspuns că nu voi vota, la care sondajatoarea mă trecu la categoria ,,nehotărîţi” în ciuda protestelor mele vehemente. Inteligenţa din spatele formularului n-a pre(a)văzut un astfel de răspuns, drept pentru care nu exista categoria mea. Eram, vorba americanilor, ză most iunik!

Şi iar veniră alegerile, şi iar mă gîndesc pe cine să votez sau dacă o să votez.

Vorba cuiva, dacă nu votezi nu îţi exerciţi dreptul de a amenda pe cei care şi-au făcut de cap, deci eşti prost. Dacă votez, mă gîndesc eu, votez pe cine nu merită, e jegos sau paţakină şi voi constata ce prost am fost că am votat. Deci, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu pot ieşi! Sau sunt prost, sau sunt …prost!

În fine, ca să nu mai dau dovadă de prostie, mi-am propus să votez un candidat …siamez. M-am gîndit că există mai multe avantaje:

1. Are două capete, deci gîndeşte mai bine;

2. Are două mîini la două capete, deci fură mai puţin;

3. Are un singur posterior,așa că ocupă un singur loc în parlament-senat.

4. Are nevoie de o singură maşină pentru deplasări.

5. Şi pentru că în Arad cineva îşi face reclamă pe poster că trebuie să îl alegem pentru că e inimos, siamezul meu e şi mai şi, e căpos şi ştim că dacă inima e rea, mintea o mai poate drege cumva.

6. Mă mai gîndesc la alte avantaje, că dezavantaje nu am găsit… că doar nu sunt prost!

Irena Sendler


sursa: http://www.viewclips.net/the-courageous-heart-of-irena-sendler-2009/

As a Polish Catholic social worker in the early 1940s, created and led a conspiracy of women who moved in and out of Warsaw’s Jewish Ghetto disguised as nurses employed by Warsaw’s Health Department. Though they worked under the guise of merely attempting to prevent and contain the spread of Typhus and Spotted Fever, Sendler and her brave cohorts emerged each time with the children of consenting Jewish parents. The children were sometimes sedated and hidden inside boxes, suitcases and coffins as a means of rescuing them from their imminent deportation to death camps. They were given new identities and placed with Polish families and in convents. Sendler kept a hidden record of their birth names and where they were placed with the hope that they would some day be reunited with their own families.
In 1943, the Nazis discovered Sendler’s daring and dangerous ruse and arrested her. She was tortured by Gestapo agents and suffered broken feet. On the day of her scheduled execution she was rescued by “Zegota,” the underground network with which she worked to save the Jewish children.
As a result of Sendler’s efforts, approximately 2,500 children were smuggled to safety. Not a single child she rescued was ever betrayed or discovered by the Nazis.
The movie is based on the authorized biography of the heroine, Mother of the Children of the Holocaust: The Irena Sendler Story, by Anna Mieszkowska, published in 2005.


Iată cum românul a ajuns şi el să simtă ce a simţit jidanul. Şi ţiganul poate…dar nu vă faceţi griji încă nu o să ne îngroape în gropi comune. Ni le facem noi …individual.

Ritual şi putere în biserica baptistă sau de vorbă cu comunismul (2)


Anumite subiecte par atît de serioase încît fără un pic de haz îţi piere cheful să te confrunți cu ele. Nu te confrunți cu ele acum, te vei confrunta cu ele mai încolo, aşa că n-ai ce face şi nu  poți aborda unele subiecte pînă nu le tăvălești printr-un pic de umor. Să-i dăm drumul sau după cum zicea recent un personaj mai colorat: „Să trecem la treabă!”

Introducere în cestiune sau vorba lungă sărăcia omului

Anul 2012, după al XVIII-lea Congres al PCR, într-o biserică oarecare.

„Cenede! Cenede! Cenede!”

Strigam toți cu bucurie îzbindu-ne frenetic palmele. De la vreo opt grade Celsius atmosfera începuse să se încălzească. Pe cît de palizi eram la început, pe atît de îmbujorați am devenit. Parcă nu-i cea mai bună comparație, dar ce contează! După ce am scandat la prînz în sala de cultură a sindicatelor „Ceaușescu PCR!”, acum și aici simțeam nevoia să strigăm și altceva. Compensam din mers.

Un frate mai uscățiv dictă o cîntare, cît să ne mai tragem sufletul. Uătevăr zis minţ!

Cam aşa ar fi decurs un serviciu divin dacă Ceauşescu ar mai fi fost la putere în 2012.

Cestiunea în sinele ei: aluzii

Pe vremea comuniștilor aceștia aveau ceva cu limbajul. Un limbaj corect dpdv comunist semnala autorităților că ești pe linia partidului și că nu faci opoziție. Ca urmare erai considerat un element sănătos. Deci cum ţi-e limba aşa ţi-e şi sănătatea! Un limbaj non-conformist ridica semne de întrebare și erai chemat la biroul beobe unde cineva stătea de vorbă cu tine ca să vadă în ce ape te scalzi, so tu spic. Dacă treceau dincolo de non-conformismul tău și nu aveai pile mari (dacă le aveai atunci ți se rupea în 3,14 și gata!), atunci erai convocat la miliție sau la securitate și dacă mai erai în partid, întîi erai criticat, sancționat și apoi dat afară.

Dar nu erai dat afară din țară. Cu toate că întreg universul trebuia să se conformeze dialecticii materialiste (ce spunea că o teză este contestată de o antiteză mai bună, ducînd la o sinteza, procesul continuînd la infinit probabil), antiteza ce reprezenta opoziția ta sau a altcuiva nu era luată în considerare, ci era zdrobită conform principiului luptei de clasă. Și de obicei nu se făcea excepție. Nimeni nu-și băga nasul că era periculos…

În fine, revenind la limbaj, chestia cu limbajul și discursul cetățenilor atașați de comunism se putea vedea în lozincile scandate cu diferite ocazii. La început la mitinguri, defilări și marșuri. Apoi în săli de congrese, conferințe sau la te miri ce întruniri. Cu cît strigai mai tare, mai mult, mai bine, cu atît erai mai dedicat cauzei partidului comunist. Ura!

Dacă nu strigai, înseamnă că aveai o problemă și iar intrai pe filiera beobe (adică Biroul Organizației de Bază). Vezi mai sus. Doamne ferește să strigi ceva împotriva sistemului! Nu puteai să vorbești măcar fără să te uiți în stînga și-n dreapta de frica turnătorilor și a micro-betoanelor (jumate betoane, jumate micro-foane). De aia se lăsa cu ani de temniță grea un banc nevinovat și plin de umor despre Stalin, Ana Pauker, Dej sau alte figuri triste ale conducerii. Așa au apărut bancurile cu Ceaușescu și Ceaușeasca. Dar toate astea erau cvasi secrete.

Revenind la celebrele scandări și aplauze în picioare în stilul Ceaușescu-PCR! Ceaușescu și poporul! – trebuie amintit celebrul limbaj de lemn. Limbajul de lemn era acel discurs format din multe cuvinte în care se vorbea mult, dar nu se spunea aproape nimic. Ce transmitea în august 1968 la invadarea Cehoslovaciei de către trupele tratatului dela Varşovia minus România lozinca Ceaușescu-PCR! Ceaușescu și poporul! – nu mai transmitea aceiași lozincă în 21 decembrie 1989. Ba nu mai reușea performanța din 1968 nici măcar în 1980.

De ce? Simplu, pentru că nu mai transmitea ceva semnificativ. Lozinca, sau metafora ei se demonetizase. Nu mai avea rost. Nimănui nu îi păsa de ea pentru că nimănui nu-i mai păsa de Ceaușescu. Pentru că una era Ceaușescu și ai lui și alta era poporul. Ei mîncau bine, noi nu. Ei se încălzeau, noi nu. Ei aveau de toate, noi nu. Ei se plimbau prin țări străine, noi nu. Ei se vedeau la televizor, noi ne uitam la unguri… Din cauza asta lozincile au ajuns să fie scrise și plimbate, apoi să fie afișate sus de tot pe blocuri. Hu keăs? Ceaușescu și poporul! Și mai ce? Care popor? Care Ceaușescu?

Dincolo de eșecul materialismului dialectic ce făcea ca omul de tip nou să nu mai apară și producția să se tot micșoreze în ciuda tuturor măsurilor coercitive și punitive, partidul nu a găsit resurse pentru reinventarea sau reîmprospătarea mesajului ideologic transmis maselor. Ca atare masele plictisite nu au mai reacționat și l-au debarcat pe vajnicul cîrmaci, marele ctitor, om între oameni, etc, etc. Greșeala sistemului comunist angrenat în cultul personalității liderului unic și a soției sale a fost concentrarea eforturilor și deci a discursului, nu spre popor, ci spre cuplul invidiat de popor. Plasînd prea sus liderul, au fost neglijate masele care au început să sufere pe nedrept de frig, foame, întunerec și lipsă de libertate.

Mare întrebare mare

Din spatele acestui eșafodaj teoretic am fost surprins de gîndul unui paralelism între situația discursului lemnos și ciung, a-metaforic al scandărilor sacadate cu un iz de tip Ceaușescu PCR! Ceaușescu și poporul! – dar lipsite de orice încărcătură motivantă.  Mi se pare că de multe ori păcătuim în același fel și în biserică.

De cîte ori am auzit aceleași rugăciuni care nu mai spun nimic din gura lui X și Y. De cîte ori nu am auzit aceiași poezie, cîntare sau interpretare a unui text, toate la un loc nemotivîndu-ne nici cît bangul produs de un muscoi ce s-a izbit în geamul de sticlă al aceleiași biserici? Muscoiul o fi stîrnit o reacție, o emoție: Dacă s-ar fi spart geamul? Mă ce  a încasat-o! Ptii, cît sînge! Rutina bisericească despiritualizată nu mai duce la nici o reacție. Putem striga mult şi bine (unii chiar excelează la aşa ceva de parcă predică unei biserici a surzilor), putem să ne cutremurăm interior spunînd a mia oară poezia aia de 100 sau de 4 strofe dacă ea este tocită şi cuvintele pe care le auzim nu mai stîrnesc nici un ecou. Nimeni nu bagă de seamă?

O altă Mare întrebare mare

Oare nu seamănă asta cu scandarea Ceaușescu PCR! Ceaușescu și poporul? Echivalentul ei, și dacă am avea un pic de curaj ar trebui să ne antrenăm în așa ceva ca să ne trezim la realitate, ar fi Cenede! Cenede! (Credința, Nădejdea și Dragostea), I-sus ne iu-bești, sprijinul nos-tru ești! – sau ceva asemănător cum ar fi Maranata ești tu gata?

Poate după mai cîteva minute de scandări am ajunge să ne dăm seama de inutilitatea unui discurs ca acesta. Oare nu tot așa făceau și prorocii lui Baal? Oare liderii care sunt deranjaţi de limbajul şi comportamentul atipic al unuia sau altuia şi de ce nu al uneia şi al alteia, nu încearcă să se debaraseze de cei ce predică în viziunea lor „o altă Evanghelie”? Ba da!

Încercare de înțelegere

Dacă toți suntem motivați, antrenați, dedicați și în fine metamorfozați de credință, nădejde și dragoste, am recunoaște că C.N.D! C.N.D! nu înseamnă mare lucru, chiar dacă în esență cele trei cuvinte au un potențial extraordinar. Ca lozincă nu transmite nimic. Cu toate astea am făcut din multe texte lozinci cu care vrem să defilăm și dacă alții nu defilează cu noi sau ca noi înseamnă că sunt anatema. Ba ajungem la caraghiozlîcul spiritual de a-i considera pe toți ,,ăialalți“ pierduți pentru eternitate și în mare nevoie de convertire, revenire la adevărata, curata, unica biserică mamă. Adică  a noastră.

De aici ar putea începe încercarea de rezolvare

Și de aici încolo încerc să dezamorsez literalismul cu efect în ritual şi cu aplicare în putere. Ce numesc eu literalism este citirea, interpretarea și aplicarea literală a unui text. Culmea, nici evreii cu Legea nu au fost mulțumiți și au recurs la interpretarea Legii, la datina bătrînilor și la alte tradiții. De aici și conflictul cu Isus care venea cu ceva ce nimeni nu a mai spus. Isus venea cu o altă interpretare.

De ce literalismul penticostal duce la vorbirea în limbi? Pentru că ,,penticostalul“ nu poate exprima ce vrea să spună în cuvintele pe care el le înțelege și le folosește în mod curent. Și, de ce Isus a povestit pilde ca să exprime un adevăr simplu ce putea fi spus invocînd un text al Legii? Citiţi pilda samariteanului și vedeţi ce i-a răspuns tînărului bogat. Cu toate că textul Legii ar fi spus ceva, nu ar fi comunicat mai nimic pentru că evreii, motivaţi de farisei, făcuseră din el un text de lemn ce nu mai comunica nimic.

De ce Isus se mulțumea de multe ori să spună ,,Du-te și fă și tu așa“ și rareori oferea interpretarea? Probabil pentru a preveni transformarea ei într-o lozincă demonetizată.

De ce rugăciunea Tatăl nostru este un pic cam ciudată? Dacă ne uităm la cuvinte și la lungime, pînă și un nou convertit ar spune ceva mai mult și ceva mai bine. N-a găsit Isus o rugăciune mai de Doamne-ajută? N-a vrut. Nu a vrut să ne facă să repetăm mai multe lozinci, căci evident, suntem meșteri în domeniu.

Literalismul a dus şi încă mai duce la legalism, la moartea duhului legii și, în caz fericit, la încercarea de a găsi metafore sau noi metafore pentru a ieși din impas. Ce bine ar fi să fie așa! Dacă cuvîntul, metafora sau comunicarea nu ne mai spune, nu ne mai comunică nimic, atunci o schimbăm pentru că altfel înțelegerea noastră decedează mortal și prin urmare putrezește încet, dar sigur, împreună cu practica ce este legată de el/ea. De ce oare reacţionau şi erau lăudaţi de Isus străinii? Pentru că ei nu erau molipsiţi de viruşii evreilor. Şi erau lăudaţi pentru… credinţa lor.

Dar în acelaşi timp cei ce invocă literal textul Bibliei invocă de fapt autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru ei a respecta fiecare cuvînt aşa cum este el scris, încremenirea în tiparul lăsat de Dumnezeu, literalismul variantei Cornilescu, acest Ching Geimz al românilor pocăiţi, reprezintă culmea ascultării desăvîrşite făţă de Dumnezeu. De obicei cei ce recurg la varianta literală a unui text nu pot face faţă metaforei, inspiraţiei, imaginaţiei, umorului şi largheţii lui Dumnezeu, fiind cantonaţi doar în zona strictă a supunerii şi pedepsei, a răsplăţii meritate. Dacă aşa scriem aşa facem. Acelaşi lucru îl critica şi Caragiale acum un secol şi mai bine: Musiu scrie musiu citim!

Un text bătut în cuie aplicat în biserică înseamnă putere, conformism şi uniformitate. Cine riscă să iasă în evidenţă rămîne fără glas, fără drepturi sau dacă e deştept şi nu vrea să se ia la harţă cu cei ce ştiu doar să citească, pleacă de bună voie. Vai-şi-amar de biserica în care Scriptura se aplică literal! Îmi imaginez un pic discursurile lui Isus puse literal în practică. Biserica ar fi plină de creştini ciungi şi chiori pentru că au pus în aplicare îndemnul lui Isus de a scăpa de ochiul şi mîna ce îi făcea să păcătuiască. Ba la amvon, ar trebui să fie unul fără ambele mîini şi ambii ochi. Cu toate astea nu a îndrăznit nimeni să pună în aplicare literal aceste versete.

Suntem chiar atît de sfinţi? Nu. Dacă o facem renunţăm la putere, nu mai putem face faţă ritualului ce l-am instaurat. Poate că s-ar rezolva tăierea mîinilor prin procedee mecanice (că dacă ţi-ai tăiat deja o mînă cum ai mai putea să ţi-o tai pe a doua…), dar şi aşa, dacă cumva mai întîi ne-am scos amîndoi ochii nu prea am vedea unde, cum şi cu ce să o faci.


Între 1991-94 un oarece cadru didactic propriu tinea sa faca distinctia dintre literar si literal. poate atunci era cazul. dar dupa cum se vede si dupa cum am simtit-o pe propria-mi piele, acele vremuri de nestiinta nu numai ca nu au disparut, ci s-au accentuat. vivat natiune! fii viteaza!!!

dyo

Cică: Afla mai multe despre Cuvântul lui Dumnezeu. Cine a scris Biblia, cum a fost păstrată, de ce sursele ei contează, de ce Biblia trebuie citită și interpretată literal și nu literar și mai multe.”

(de pe http://fidela.biblecluj.ro/)

Ispitit de aceast ȋndemn, tocmai cȃnd ȋncepeam să sper că toate dilemele pe care le-am exprimat pȃnă acum despre interpretarea Scripturii ȋşi vor găsi rezoluţia astăzi, aici şi acum, pe pagina vitejilor traducători ai Fidelei, am dat click pe “continuă” dar nu am găsit acolo o explicaţie pentru de ce Biblia trebuie citită și interpretată literal şi nu literar. Un articolaş semnat de doi autori ȋmi explică ceea ce ştiam deja, că s-au gȃndit să ne ofere ȋn traducerea lor „toate cuvintele lui Dumnezeu”.

Aveţi puţintică răbdare stimabililor, arătaţi-mi „de ce”!

Găsesc un „de ce” chiar ȋn meniu. Ce bine! Sunt din nou dezamăgit: Textus Receptus şi King…

Vezi articolul original 249 de cuvinte mai mult


Add your thoughts here… (optional)

Persona

Interviul mi-a fost luat de doamna Cristina Olariu, redactor-sef al Studioului din Timisoara al Radioului Vocea Evangheliei si a fost ocazionat de lansarea cu doua zile inainte la Centrul Areopagus din Timisoara a cartii male. After Liberation, Then What? Enabling and Protecting Communities In Post-Authoritarian Contexts

Vezi articolul original


Asta mi-ar fi placut si mie sa fac!

Dana SisoEva

Ştiu că dovedesc lipsă de creativitate venind cu încă un titlu conţinând mult îndrăgitul termen „altfel”, dar de data asta se potriveşte cum nu se poate mai bine! Misionarul american Sam Childers nu doar predică, nu doar ajută material comunitatea, nu doar construieşte un orfelinat şi loc de joacă pentru copiii orfani, victime ale războiului civil din sudul Sudanului şi nordul Ugandei, dar şi conduce operaţiuni militare periculoase pentru eliberarea copiilor răpiţi de gruparea teroristă condusă de Joseph Kony. Luptător prin natura sa, înţelege că misiunea sa din partea lui Dumnezeu e de a salva copiii, indiferent de preţul care se cere plătit pentru asta!

Filmul este o ecranizare a cărţii autobiografice a lui Sam Childers, „Another Man’s War: The True Story of One Man’s Battle to Save Children in the Sudan” (2009), dar şi rodul interacţiunii cu acesta şi cu comunitatea căreia îi slujeşte. Povestea vieţii lui merită spusă…

Vezi articolul original 501 cuvinte mai mult


O analiză pertinentă – a cîtea? – la rece a situației dezastroase în care se află de mulți ani învățămîntul universitar din România. Nu s-a schimbat în bine, ci în rău. Dar să nu fim pesimiști, vorba unui prieten, se poate și mai rău, după cum afirmă autorul.

Ritual şi putere în biserica baptistă sau de vorbă cu comunismul (1)


Ritualul sau ceremonia are un loc aparte în viaţa omului. Ritualul creaţiei din cele şase zile deschide existenţa sa. Ritualul alungării din Eden pecetluieşte un destin tragic în esenţă. De atunci prezenţa supranaturalului vine să confirme importanţa unui ritual, absenţa supranaturalului fiind compensată de amploarea, fastul, bogăţia şi de ce nu, durata mare de timp a desfăşurării sale. Nu am uitat că Ceauşescu vorbea ore în şir la congrese, Castro bătea toate recordurile în materie de metanaraţiuni. Întreg ceremonialul era garnisit cu cântece patriotice, imagini motivatoare despre succesele comunismului. În zilele de sărbătoare naţională puterea ne dădea seara la televizor un film ce completa ritualul. Încheiai ziua convins sau înfrînt: socialismul era victorios la oraşe şi sate.

Spre exemplificare aş lua în considerare exemplele ce apar în cartea Esterei. Ahaşveroş îşi invită mai-marii la un ospăţ fastuos, ce se desfăşoară o lungă perioadă de timp, de te întrebi cine mai era capabil să se distreze atîtea zile şi cine mima distracţia în timpul unor crize de bilă, pancreas sau idei. Bineînţeles că sexul nu putea lipsi, după cum şi absenţa sau eliminarea lui expresă spune cam acelaşi lucru despre cei sau cel care impune sau practică un ritual. Nu degeaba împărăteasa care era neapărat frumoasă a fost chemată să completeze ritualul. Fără ea ceremonialul nu era întreg, performanţa sa confirmînd demonstraţia de putere a împăratului.

Puterea şi ritualul merg mînă în mînă pentru că nu se poate să ai puterea şi tot circul să îl scoată în evidenţă pe un anume cineva umil, anonim şi singuratic, un oarece pion în visul sau planurile celor ce deţin sau vor să deţină puterea. Iată că Mardoheu, cu toate că scapă viaţa împăratului, nu este ridicat în rang, ci îşi continuă viaţa cvazi anonimă. Ar rămas tot anonim dacă nu ar fi fost băgat în seamă de un mare amator de putere şi ritual, adică de Haman. Cele două extreme se intersectează în spaţiul destinat puterii şi al ritualului, tocmai acolo unde relaţiile erau definite: poarta palatului, locul spre slavă sau moarte. Nu ni se spune explicit care era dumnezeul fiecărui participant în ritualurile puterii, dar bănuim cel puţin că evreul Mardoheu i se închina Dumnezeului lui Izrael.

Numai moartea duşmanului putea satisface setea de putere a lui Haman. Dar pentru asta era nevoie nu de unul, nu de două, ci de trei ritualuri. Cel al lichidării celui care ritualic nu îi confirma poziţia pe scara puterii. Apoi cel al lichidării poporului acestuia şi al treilea ce pica exact la timp, al ospăţului intim, el, împăratul şi împărăteasa. Foarte asemănător cu poziţia lui Iosif din Egipt.

Ritualul hotărît, parafat şi sigilat pentru omorîrea  tuturor evreilor ar fi încununat visul său de supremaţie. Lichidarea duşmanilor era o demonstraţie de putere, de împlinire personală şi colectivă. Asocierea puterii şi a ritualului se îmbină în ceva armonios ce s-ar numi slavă personală, succes, împlinire totală, satisfacţie absolută. Cu atît mai grav cu cît în spatele acestui plan stă moartea.

Ironia sorţii, în absenţa unui Dumnezeu menţionat specific, providenţa în viziunea altora sau destinul, face ca lucrurile să intre pe făgaşul cinstei, onoarei, curajului, sacrificiului de sine atît pentru soarta individului, cît şi a poporului. Haman, ce se pregătise pentru un ritual ce îl făcea egalul împăratului, poate aşa cum Lucifer se pregătise să devină cîndva egalul lui Dumnezeu, performează ceremonialul în beneficiul celui despre care declarase că îl împiedică să devină faimos la modul absolut.

Tot planul unui scenariu de succes garantat chiar de împărat este dat peste cap. Într-o răsturnare completă de situaţie, Haman este spînzurat chiar de spînzurătoarea pe care o ridicase pe propria-i proprietate, cel ce era destinat spînzurătorii preluîndu-i atribuţiile politice. Bucuria, slava şi răzbunarea sfîntă a evreilor contrastează cu soarta celor ce au atentat la viaţa lor. Ritual şi putere în viziunea antică a Orientului Mijlociu.

Acest tip de spectacol public de putere nu este unic. Cea mai mare parte a liderilor menţionaţi în Vechiul Testament au parte de asocierea ritualului cu puterea. Validă sau invalidă, această asociere îi confirmă sau îi infirmă. Judecătorii, între care poate cel mai evident este Ghedeon, împăraţii Saul şi David, apoi David şi Amsalom, Solomon şi apoi fiul său, prorocii care văd dincolo de realitatea fizică a omului de rînd, pun în evidenţă asocierea ritualului cu puterea. Benefică sau malefică această asociere duce la prosperitate sau la dezastru, fie acesta militar sau spiritual, individual sau colectiv.

În Noul Testament scena ritualului este pregătită de sus, Ioan Botezătorul este trimis în avangardă, calea fiind netezită pentru o moarte nebănuită şi o lucrare prea puţin imaginată în Vechiul Testament. Cu toate că există excepţii. Fariseii fac caz de ritual, de lege şi de dorinţa de a păstra totul într-un decor decent conform gustului lor. Ioan Botezătorul îi arde acolo unde îi durea cel mai mult: la putere. Nu poţi să te botezi dacă eşti în top. Nu poţi să te înjoseşti dacă încă mai deţi puterea. Dar nici nu o poţi abandona, pentru că fără ea tot ce faci nu înseamnă nimic. Eventual fandoseală.

Şi nimeni nu face excepţie. Ca să scoată în evidenţă acest adevăr Isus are parte de fandoseala adversarilor săi. Este îmbrăcat de soldaţi cu o mantie purpurie, i se fac plecăciuni, i se pune o cunună de spini după ce a fost interogat, bătut şi scuipat, plimbat de la o putere la alta în ciuda faptului că autoritatea superioară l-a declarat nevinovat. În tot acest ritual ce ţine parcă prea mult, poporul se lasă manipulat de asocierea puterii cu ritualul. Preoţii îşi fac datoria: Isus este condamnat şi trimis la moarte.

Din nou apare o răsturnare de situaţie ce nu are legătură cu moartea, ba din contră, regulile pînă atunci ştiute sunt anulate: de aici slava, bucuria, dorinţa de cinste şi adevăr, capacitatea de a se dărui total unei cauze. După Înviere Iacov moare. Ştefan moare. Petru este trimis la moarte, dar salvat miraculos. Dumnezeu intervine şi anulează puterea, sfidează ritualul omului dornic să-i saboteze planurile. Anania şi Safira ce mimează ritualul sunt îndepărtaţi imediat. Puterea lui Dumnezeu nu poate fi compromisă. Ritualul lui nu poate fi cumpărat.

Şi apoi Apocalipsa…

Dar pînă acolo, m-am întrebat destul de des în ultimul timp care este menirea ritualului în exercitarea puterii în biserica baptistă. Despre asta într-o nouă postare.

Nu aş vrea să închei fără să folosesc o ilustraţie dincolo de zona suspiciunilor ce ţin de domeniul religios. O exemplificare a relaţiei dintre putere şi ritual se poate vedea foarte bine în filmul Madagascar din care am inserat un fragment. Gîndiţi-vă la asocierea dintre cele două cu referire la gradul şi funcţia personajelor. E cool şi fun!


In lumea religioasa se intimpla la fel. Doar ca aici nu prea multi au curajul sa spuna deschis „Cutare are dreptate! Trebuie sa schimbam ceva acum!”

Persona

Mirel Valentin Axinte (Bleen)

‘Rolul unui blog e să dărîme miturile, să fie inteligent și deci incomod, chiar scandalos. Cîntatul în cor, cu moderație, nu ajută pe nimeni. Minciuna acomodantă face rău tuturor. Îi ajută doar pe autori să fie liniștiți cu nervii și să se înțeleagă bine cu toată lumea. Și pe lume o ajută să fie fericită și împăcată cu propriile idei și decizii. Or, ăsta e cel mai prost lucru. Oamenii trebuie scoși de urechi afară din băltoaca auto-mulțumirii așa cum scoți iepurii din joben. Asta presupune că prima lor reacție nu va fi una plăcută. Oamenilor nu le place să-i deranjezi din iluziile acomodante.’

* * *

Cred ca se potriveste si altor tipuri de bloguri, inclusiv celor pe teme religioase, desigur, cu nuantele de rigoare. Voi ce credeti?

Vezi articolul original


Oare care e diferenta dintre Izraelulbiblic si cel de acum? Intre judecata lui de atunci si asta de acum? Intrevenirea lui Mesia si re-venirea lui Mesia?

Persona

From Canon Paul Oestreicher
A letter to the Church Times

Sir, – That the Bishop of Newcastle and his Roman Catholic colleague cancelled their attendence at a meeting on „Justice and Peace in the Holy Land” (News, 2 November) organised by members of the Ecumenical Accompaniment Programme was a predictable, but very sad, sign of the times.

The Board of Jewish Deputies, supported by the Council of Christians and Jews and equivalent bodies in the United States and across Europe, has seen to it that any public criticism of Israel’s policy is decried as proof of a revival of anti-Semitism. It is usually, as in this case, nothing of the kind.

A whole series of German churches have recently been leaned on to cancel their support for an exhibition that shows the past and present suffering of the Palestinian people. Only one version of a complex history is deemed to…

Vezi articolul original 280 de cuvinte mai mult