Ritual şi putere în biserica baptistă sau de vorbă cu comunismul (1)


Ritualul sau ceremonia are un loc aparte în viaţa omului. Ritualul creaţiei din cele şase zile deschide existenţa sa. Ritualul alungării din Eden pecetluieşte un destin tragic în esenţă. De atunci prezenţa supranaturalului vine să confirme importanţa unui ritual, absenţa supranaturalului fiind compensată de amploarea, fastul, bogăţia şi de ce nu, durata mare de timp a desfăşurării sale. Nu am uitat că Ceauşescu vorbea ore în şir la congrese, Castro bătea toate recordurile în materie de metanaraţiuni. Întreg ceremonialul era garnisit cu cântece patriotice, imagini motivatoare despre succesele comunismului. În zilele de sărbătoare naţională puterea ne dădea seara la televizor un film ce completa ritualul. Încheiai ziua convins sau înfrînt: socialismul era victorios la oraşe şi sate.

Spre exemplificare aş lua în considerare exemplele ce apar în cartea Esterei. Ahaşveroş îşi invită mai-marii la un ospăţ fastuos, ce se desfăşoară o lungă perioadă de timp, de te întrebi cine mai era capabil să se distreze atîtea zile şi cine mima distracţia în timpul unor crize de bilă, pancreas sau idei. Bineînţeles că sexul nu putea lipsi, după cum şi absenţa sau eliminarea lui expresă spune cam acelaşi lucru despre cei sau cel care impune sau practică un ritual. Nu degeaba împărăteasa care era neapărat frumoasă a fost chemată să completeze ritualul. Fără ea ceremonialul nu era întreg, performanţa sa confirmînd demonstraţia de putere a împăratului.

Puterea şi ritualul merg mînă în mînă pentru că nu se poate să ai puterea şi tot circul să îl scoată în evidenţă pe un anume cineva umil, anonim şi singuratic, un oarece pion în visul sau planurile celor ce deţin sau vor să deţină puterea. Iată că Mardoheu, cu toate că scapă viaţa împăratului, nu este ridicat în rang, ci îşi continuă viaţa cvazi anonimă. Ar rămas tot anonim dacă nu ar fi fost băgat în seamă de un mare amator de putere şi ritual, adică de Haman. Cele două extreme se intersectează în spaţiul destinat puterii şi al ritualului, tocmai acolo unde relaţiile erau definite: poarta palatului, locul spre slavă sau moarte. Nu ni se spune explicit care era dumnezeul fiecărui participant în ritualurile puterii, dar bănuim cel puţin că evreul Mardoheu i se închina Dumnezeului lui Izrael.

Numai moartea duşmanului putea satisface setea de putere a lui Haman. Dar pentru asta era nevoie nu de unul, nu de două, ci de trei ritualuri. Cel al lichidării celui care ritualic nu îi confirma poziţia pe scara puterii. Apoi cel al lichidării poporului acestuia şi al treilea ce pica exact la timp, al ospăţului intim, el, împăratul şi împărăteasa. Foarte asemănător cu poziţia lui Iosif din Egipt.

Ritualul hotărît, parafat şi sigilat pentru omorîrea  tuturor evreilor ar fi încununat visul său de supremaţie. Lichidarea duşmanilor era o demonstraţie de putere, de împlinire personală şi colectivă. Asocierea puterii şi a ritualului se îmbină în ceva armonios ce s-ar numi slavă personală, succes, împlinire totală, satisfacţie absolută. Cu atît mai grav cu cît în spatele acestui plan stă moartea.

Ironia sorţii, în absenţa unui Dumnezeu menţionat specific, providenţa în viziunea altora sau destinul, face ca lucrurile să intre pe făgaşul cinstei, onoarei, curajului, sacrificiului de sine atît pentru soarta individului, cît şi a poporului. Haman, ce se pregătise pentru un ritual ce îl făcea egalul împăratului, poate aşa cum Lucifer se pregătise să devină cîndva egalul lui Dumnezeu, performează ceremonialul în beneficiul celui despre care declarase că îl împiedică să devină faimos la modul absolut.

Tot planul unui scenariu de succes garantat chiar de împărat este dat peste cap. Într-o răsturnare completă de situaţie, Haman este spînzurat chiar de spînzurătoarea pe care o ridicase pe propria-i proprietate, cel ce era destinat spînzurătorii preluîndu-i atribuţiile politice. Bucuria, slava şi răzbunarea sfîntă a evreilor contrastează cu soarta celor ce au atentat la viaţa lor. Ritual şi putere în viziunea antică a Orientului Mijlociu.

Acest tip de spectacol public de putere nu este unic. Cea mai mare parte a liderilor menţionaţi în Vechiul Testament au parte de asocierea ritualului cu puterea. Validă sau invalidă, această asociere îi confirmă sau îi infirmă. Judecătorii, între care poate cel mai evident este Ghedeon, împăraţii Saul şi David, apoi David şi Amsalom, Solomon şi apoi fiul său, prorocii care văd dincolo de realitatea fizică a omului de rînd, pun în evidenţă asocierea ritualului cu puterea. Benefică sau malefică această asociere duce la prosperitate sau la dezastru, fie acesta militar sau spiritual, individual sau colectiv.

În Noul Testament scena ritualului este pregătită de sus, Ioan Botezătorul este trimis în avangardă, calea fiind netezită pentru o moarte nebănuită şi o lucrare prea puţin imaginată în Vechiul Testament. Cu toate că există excepţii. Fariseii fac caz de ritual, de lege şi de dorinţa de a păstra totul într-un decor decent conform gustului lor. Ioan Botezătorul îi arde acolo unde îi durea cel mai mult: la putere. Nu poţi să te botezi dacă eşti în top. Nu poţi să te înjoseşti dacă încă mai deţi puterea. Dar nici nu o poţi abandona, pentru că fără ea tot ce faci nu înseamnă nimic. Eventual fandoseală.

Şi nimeni nu face excepţie. Ca să scoată în evidenţă acest adevăr Isus are parte de fandoseala adversarilor săi. Este îmbrăcat de soldaţi cu o mantie purpurie, i se fac plecăciuni, i se pune o cunună de spini după ce a fost interogat, bătut şi scuipat, plimbat de la o putere la alta în ciuda faptului că autoritatea superioară l-a declarat nevinovat. În tot acest ritual ce ţine parcă prea mult, poporul se lasă manipulat de asocierea puterii cu ritualul. Preoţii îşi fac datoria: Isus este condamnat şi trimis la moarte.

Din nou apare o răsturnare de situaţie ce nu are legătură cu moartea, ba din contră, regulile pînă atunci ştiute sunt anulate: de aici slava, bucuria, dorinţa de cinste şi adevăr, capacitatea de a se dărui total unei cauze. După Înviere Iacov moare. Ştefan moare. Petru este trimis la moarte, dar salvat miraculos. Dumnezeu intervine şi anulează puterea, sfidează ritualul omului dornic să-i saboteze planurile. Anania şi Safira ce mimează ritualul sunt îndepărtaţi imediat. Puterea lui Dumnezeu nu poate fi compromisă. Ritualul lui nu poate fi cumpărat.

Şi apoi Apocalipsa…

Dar pînă acolo, m-am întrebat destul de des în ultimul timp care este menirea ritualului în exercitarea puterii în biserica baptistă. Despre asta într-o nouă postare.

Nu aş vrea să închei fără să folosesc o ilustraţie dincolo de zona suspiciunilor ce ţin de domeniul religios. O exemplificare a relaţiei dintre putere şi ritual se poate vedea foarte bine în filmul Madagascar din care am inserat un fragment. Gîndiţi-vă la asocierea dintre cele două cu referire la gradul şi funcţia personajelor. E cool şi fun!

6 comentarii la “Ritual şi putere în biserica baptistă sau de vorbă cu comunismul (1)

  1. Scuze pentru intervenţie. Nu vreau să bag beţe-n roate. Vreau doar să amintesc faptul că se scrie „cvasi anonimă” şi nu „cvazi anonimă”. Dar poate, eu nu ştiu, este posibil ca să fi intrat în uz şi cuvântul „cvazi”!

  2. Pingback: Nevoia de ritual « Cu drezina

Lasă un răspuns la constantinstancu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s