Fariseiada


Emil Bartos

Emil Bartos (Photo credit: Vasile Tomoiagă)

Azi am fost la o înmormîntare. Una parțială, în biserică. Lume multă, vechi cunoștiințe, biserică baptistă ca un sicriu de colțuroasă și abstractă de și Sfinta Treime s-ar fi simțit agresată de liniile drepte, de concretul muchiilor de tot felul. Lacrimi, cîntece de bună calitate, dirijori asemenea, amvonul ful. Ecran de mari dimensiuni, tv cu circuit închis.

În circa două ore și jumătate am putut să ne luăm rămas bun de la Nelu, un om care mi-a făcut mult bine, un prieten ce nu a refuzat pe nimeni. Dincolo de tragedia unei morți premature am putut vedea oameni care i-au regretat plecarea. Și ca la poker am avut un full de ași la amvon: Onisim Mladin, Titi Bulzan, Paul Negruț și Ilie Sorițău. Cunoscătorii nu mai trebuie să fie informați cine au fost aceștia și nici cine sunt.

Un Onisim marcat de tragedie, un Sorițău cu o rugăciune poate prea lungă în deschidere, un Titi Bulzan cu un cuvînt anost din partea pastorului Andrei Bulzan și înainte de predica principală un cuvînt al lui Emil Bartoș care nu a mai încăput la amvon. Dacă așii erau la amvon el la ce figură s-ar încadra? De remarcat claritatea, echilibrul și căldura mesajului său care se poate rezuma în cîteva cuvinte pe care oricine le-ar fi putut memora fără probleme: viitorul creștinului are o valoare mai mare decît trecutul. Cu alte cuvinte, cerul este mai de preț decît suferința sau atunci cînd ai impresia că e rău, gîndește-te la întîlnirea cu Dumnezeu din finalul vieții. Nici Paul, nici Bulzan, nici Sorițău nu au venit cu soțiile. Profesioniști.

A urmat Paul Negruț care a pomenit de călătoria sa la Londra, de al doilea zbor cu avionul din Statele Unite în materie de periculozitate, de fetița lui Ilie Sorițău, de Ilie Sorițău, de Isus și iar de Ilie Sorițău, de ucenicii care treceau marea în furtună, de promisiunile lui Dumnezeu (pe care nu le menționeaqză că le știm cu toții) de care trebuie să ne ancorăm ca să trecem marea (ciudat, nu?), de lordul Griffitz, de Camera Lorzilor, de cît de inspirat a pus el un diagnostic în afara competenței sale, de John Lenton și de familia îndoliată cărora le dădea sfaturi. Clișee, o trecere în revistă a importanței sale, o predică eșuată sub posibilitățile unui om atît de dotat în domeniul psihologiei.

În final un tip pe care nu îl cunosc a încheiat cu rugăciune.

Un observator lucid nu putea să nu remarce fostele prietenii ale unora dintre cei aflați la amvon și pe lîngă amvon: Nelu, a fost coleg de facultate cu Onisim și cu Emil Bartoș, apoi prieten cu Titi Bulzan, ce era prieten cu Onisim și cu Paul Negruț. Dar acum Paul nu mai e prieten cu Titi, Titi cu Onisim și nici Bartoș cu Paul. Trăim vremuri ciudate. Cine mai știe cine cu cine e prieten și pe ce criterii? M-am folosit de prilej pentru a mă întreba dacă pe vremea Domnului era tot așa cu prietenii. Erau fariseii prieteni numai cu fariseii, saducheii numai cu saducheii, vameșii numai cu vameșii? Dar ce contează?!

Și pentru că tot veni vorba, am pierdut și eu un prieten, poate chiar doi. Unul este Nelu. Al doilea este Keith. Primul a fost creștin. Al doilea ateu. Amîndoi darnici și deschiși. Amîndoi gata să rîdă și să plîngă cu mine. Unul s-a dus la ceva mai bun. Celălalt nu știu unde va ajunge. Vorba lui: după ce mor nu mai contează ce se întîmplă. Să fie chiar așa?

PS În final mă opresc să-i strîng mîna lui Emil Bartoș ce îmi spune că a auzit de pățaniile mele în cultul baptist. Mă întreabă de ce se întîmplă așa. Îi răspund: Ce pretenții ai cu așa colecție de farisei? Pe drum spre centru Ilie Sorițău îmi face semn că vrea să vorbească cu mine. Ne strîngem mîinile și mă întreabă cum sunt. Normal!

„Da io pă cine votez?”


La alegerile  de data trecută o sondajatoare a venit să mă sondeze în legătură cu unele chestiuni legate de comunitatea în care trăiam. Aut ăv ză blu mă întreabă că dacă merg la vot şi pentru cine votez sau cam aşa ceva. Era pe formular şi pentru că venea după o serie de întrebări fără nici o legătură cu votul se presupunea că voi spune adevărul şi numai adevărul. De parcă noi nu ştie psihologie şi e proşti! Am răspuns că nu voi vota, la care sondajatoarea mă trecu la categoria ,,nehotărîţi” în ciuda protestelor mele vehemente. Inteligenţa din spatele formularului n-a pre(a)văzut un astfel de răspuns, drept pentru care nu exista categoria mea. Eram, vorba americanilor, ză most iunik!

Şi iar veniră alegerile, şi iar mă gîndesc pe cine să votez sau dacă o să votez.

Vorba cuiva, dacă nu votezi nu îţi exerciţi dreptul de a amenda pe cei care şi-au făcut de cap, deci eşti prost. Dacă votez, mă gîndesc eu, votez pe cine nu merită, e jegos sau paţakină şi voi constata ce prost am fost că am votat. Deci, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu pot ieşi! Sau sunt prost, sau sunt …prost!

În fine, ca să nu mai dau dovadă de prostie, mi-am propus să votez un candidat …siamez. M-am gîndit că există mai multe avantaje:

1. Are două capete, deci gîndeşte mai bine;

2. Are două mîini la două capete, deci fură mai puţin;

3. Are un singur posterior,așa că ocupă un singur loc în parlament-senat.

4. Are nevoie de o singură maşină pentru deplasări.

5. Şi pentru că în Arad cineva îşi face reclamă pe poster că trebuie să îl alegem pentru că e inimos, siamezul meu e şi mai şi, e căpos şi ştim că dacă inima e rea, mintea o mai poate drege cumva.

6. Mă mai gîndesc la alte avantaje, că dezavantaje nu am găsit… că doar nu sunt prost!