Iată o idee către o unire politică fără a favoriza un partid: la gunoi cu toate!

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Viaţa doare


https://i0.wp.com/www.christusrex.org/www1/citta/0w-Pieta.jpgDe cele mai multe ori după o bătălie cei care rămîneau în viaţă încercau să vadă cine e mort şi cine e viu. La fel se întîmpla după execuţii. Cineva te împungea cu sabia, suliţa, îţi trăgea un bocanc unde te durea mai tare şi dacă îţi era duşman te lichida dîndu-ţi lovitura de graţie (ce ciudat sună!), iar dacă îţi era prieten se bucura şi căuta să te ajute. O dată conştient, te apucau durerile. N-ai simţit mare lucru în timpul bătăliei pentru că adrenalina îşi făcea efectul, n-ai mai simţit nimic cînd erai inconştient pentru că te-ai decuplat de la viaţă. Dacă erai mort nu te mai durea nimic pentru că, știm cu toții, mortul nu mai simte nimic. Dar după ce ai fost readus la viaţă ai început să ai dureri. Și constați că… viaţa doare.

Ne doare cînd cineva ne loveşte. Ne doare cînd altcineva e lovit. Ne doare chiar cînd lovim noi. Viaţa doare.

De multe ori m-am întrebat de ce mă încarc cu durerile altora. N-am reuşit un răspuns prea convingător.

Am constatat că mă deranjează lucruri cu care nu am tangenţă, dar care îi deranjează pe alţii. Oare de ce mă doare? Pe unii nu-i doare nici în cot, iar pe mine mă doare uneori fizic. Merită? De cele mai multe ori constat că este vorba de principii, mai ales de principiile simple ale omului cinstit. Cam ce am încercat să fiu toată viaţa. Sunt consternat cînd încerc să fac un bine şi iese pe dos. Şi asta doare. Dar nu-i aşa, viaţa doare…

Mai doare cînd nu sunt înţeles. Nu mă doare lipsa de comunicare, ci răstălmăcirea binelui. La fel ca şi viaţa, răul doare… Îmi pierd viaţa încercînd să-mi explic viaţa, durerea? Viaţa e prea scurtă să fie explicată. Ea trebuie doar trăită. Explicaţiile le va da altcineva, altcumva, altundeva, atunci cînd viaţa nu mai doare.

De fiecare dată cînd eu am lovit m-a durut. M-a durut nedreptatea, m-a durut falsitatea, m-a durut că mi se explica ce făceam. Mă amestecam în ce nu ar fi trebuit să mă doară. Şi mi se explica de ce nu trebuie să mă doară sau dacă chiar aveam chef de dureri, de ce ar fi trebuit să mă doară. Abstract!

Atunci m-am întrebat de ce este atît de multă prefăcătorie în lumea în care trăiam. De ce totul este atît de artificial, de convenţional, printre cei pe care credeam că îi cunosc? Aveam impresia că-mi sunt prieteni. M-am înşelat. M-au înşelat. S-au înşelat. Viaţa doare…

Dar nu pot fugi de durere cu un zîmbet fals pe buze. Nu pot să mă mint şi nu pot să îi mint. Dacă adevărul doare, minciuna doare şi mai tare.  A cui e lumea asta, a lor? Viaţa lor nu doare. Viaţa lor nu este viaţa mea.

Cînd era găsit un supravieţuitor i se dădeau primele îngrijiri. Şi o lua de la capăt. Cînd se constata existenţa unui cadavru i se acorda ultimul rit.

De cele mai multe ori îi preţuim pe morţi mai mult decît pe vii. Ne pare rău că nu am făcut mai mult, că nu am interacţionat mai mult, că s-au dus. Şi ne doare… Oare de ce nu ne-a durut cînd erau încă în viaţă? Poate pentru că viaţa …doare?