Imperativ de citit acest condițional optativ! Neapărat!

Jurnalul Evei

269864202640886351_VbiimCPf_c                       “Mă doare tot ce iubesc acum pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul,                                              dar poate că aşa arată adevărata iubire.” Octavian Paler 

           L-aş iubi pentru că n-ar avea nimic din bărbatul ideal pe care îl visam cu ani în urma… Nu ar fi cel mai frumos şi nici cel mai râvnit, dar la braţul lui m-aş simţi eu cea mai frumoasă şi mai invidiată femeie din lume. L-aş iubi pentru că nu este  perfect,  dar este perfect pentru mine şi alături de el viaţa ar fi mai frumoasă decât mi-aş fi imaginat-o vreodată. L-aş iubi pentru felul în care mă înveleşte noaptea şi pentru că îmi lasa ultimul fursec dimineaţa. L-aş…

Vezi articolul original 380 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Mîine va fi ales… Bulă


imaginea de pehttp://www.gandul.info/politica/candidatul-bula-l-a-scos-din-joc-pe-mitica-dragomir-3602567 nu are nici o legătură cu propaganda electorală, fiind pur întîmplătoare.

Cîndva, demult, într-o noapte de mai (probabil), stăteam (chipurile) sau făcea de pază la o secție de votare. Eram cîțiva gardiști în uniforme ce făceam act de prezență într-unul din liceele Aradului ca să se vadă puterea poporului. În viziunea comuniștilor nu pot să știu ce făceam, dar în viziunea comuniștilor pro-staliniști păzeam urnele doldora de buletine să nu fie furate de dușmanii poporului, opoziție sau vreun cretin care ar fi greșit adresa și ar fi dat o spargere în acest Watergate autohton.

Plictisiți și adormiți, scîrbiți și flămînzi, am așteptat ivirea zorilor și apariția comisiei de numărare a voturilor. Ne-am cățărat posterioarele pe o masă și participam la un act istoric: desigilarea urnelor. Cea mai importantă personajă (daca pot sa ma esprim așa) era o tanti brunetă, într-o rochie albastră înflorată, tăcută, stăpînă pe sine și pe situație, pe la 40, pe la 70+ și pe la partid, că nimeni nu-i stătea în cale. E totdeauna bine să știi cine e șeful. Mai era un milițian ce cred că-și dorea foarte tare să ajungă maxi-țian (țianul este unitatea de măsurare a inteligenței!), dar tanti nu-l băga în seamă. Mai erau și alte personaje ce nu păreau foarte importante, drept care le-am uitat total. Ce ți-e și cu memoria asta!

Pe cînd trăgeam o snagoavă aproape dîrdîind de frigul dimineții eram martorii sortării voturilor poporului. Tresălta Constituția de bucurie-n noi! Cei cîțiva sortatori de vîrste diferite, sexe diferite, dar de aceeași parte a baricadei politice au început operațiunea destul de naiv, cu voce tare, după un instructaj sumar al șefei.

Deodată, cineva citi pe un buletin o urare de bine al unui alegător ce nu era de acord cu regimul. Am ciulit urechile. Buletinu a fost anulat. Apoi încă unul. Alt vot anulat? Și era doar începutul. Fel de fel de povețe de nespus în ședințele de partid sau de sindicat. De fapt, de nespus în public. Cel mult în familie. 

Apoi un alegător mucalit (îți vine să pupi virtual astfel de persoane) pune pe buletinul de vot alt nume decît cel al candidatului desemnat de Partidul Comunist: Bulă!

Trebuie să știți că în acea vreme, dacă cineva scria un alt nume pe buletin, numele acela era considerat contracandidat și dacă 50% plus un vot indicau aceiași persoană, cel ce a dobîndit majoritatea era desemnat deputat. Exista deci posibilitatea ca Bulă să cîștige un loc în Marea Adunare Națională! Cel puțin teoretic.

Dar puterea autorităților a fost mai mare decît puterea poporului: am fost invitați afară. N-am mai auzit ce s-a întîmplat. Aș putea presupune însă că Bulă a cîștigat. Încă de pe vremea aceea un loc între aleșii poporului. Cel puțin neoficial era adevărat. În mod sigur că ar fi cîștigat dacă se aplica regula redistribuirii.

Mă gîndesc, nu știu dacă să rîd sau să mă înfior, cîte voturi va primi Bulă fără să fie pe lista unui partid, fără să fie independent, fără să candideze. Cred că are mai multe șanse decît DD, Ponta, Antonescu, Blaga, Udrea et co. Are toate avantajele în fața celor care fură, promit și mint: nu le poate face pe toate astea. Cine știe poate peste ceva timp vor înțelege și politicienii noștri celebra zicală antică: aut bulă aut nihil!

Ne-exodul


Curînd după revoluție, știți voi care, un fost comunist convins ce a ocupat funcții destul de semnificative în perioada stalinistă și a devenit dizident în ultima fază a nebuniei lui Ceaușescu, ne prorocea mincinos că avem nevoie de 20 de ani ca să ajungem la democrație. L-am hulit cu toții pentru că eram destul de democrați și pe vremea lui Ceaușescu, dar nu mai voiam să ne exercităm democrația. Mai aveam și o idee neprelucrată despre ce înseamnă democrație și ce nu înseamnă democrație.

Dar după vreo zece ani de așa-zisă democrație ne-am gîndit că prorocul mincinos nu era chiar așa de mincinos și (mai grav) probabil avea dreptate. După moartea sa, după apariția noii democrații în care o stîngă nătîngă și o dreaptă nedreaptă se luptă nedemocratic să pună mîna pe putere și după a treia sărăcire a țării de la terminarea Celui de-al doilea război mondial, ne-am convins că mai avem de așteptat ca ceva să se schimbe în bine în România.

Au trecut mai bine de 20 de ani de la revoluție. Deci pînă la urmă prorocul era mincinos: au trecut 20 de ani și n-am ajuns la democrația aia. Acum am înțeles că e nevoie de și mai mult timp să se schimbe niște mentalități, să ajungem, ca să zic așa „în țara promisă”. De parcă timpul ar rezolva ceva!

Am optat pentru o perioadă de 40 de ani ce, asemenea exodului post-egiptean, ar garanta schimbarea definitivă. Ca urmare am început să facem calcule unde ne-ar prinde sfîrșitul acestei perioade post-exod. Pe cei mai mulți dintre noi nu ne va mai prinde în viață. Tot datorită acestei opțiuni mai bine de 10% dintre români au optat pentru un exil liber consimțit (dar despre asta altă dată).

Păi domnilor cred că greșim complet! Chestia asta cu un exod românesc de 40 de ani e o fantasmagorie. Există mai multe neasemănări decît asemănări. Voi aborda doar  cîteva.

În primul rînd nimeni, cu atît mai puțin Dumnezeu, nu ne-a promis, nici nu ne-a garantat, că ne duce într-o țară în care curge lapte și miere, oricît de utopică ar fi acea societate (dacă cumva nu o fi tot comunistă…). Mi se pare că am recurs prea  ușor la acest model, în speță exodul evreilor din Egipt, așteptînd să se întîmple acei 40 de ani din care au trecut deja mai bine de jumătate. Nu facem decît să ne încadrăm în acea fatalitate în care poporul român a fost acuzat că se complace. O fi influența rusă, o fi cea ortodoxă sau e doar vorbă de neputința noastră și dorința de a găsi o justificare? Cine știe?

De ce cred că am dreptate? Pentru că, în al doilea rînd, uităm că în cei patruzeci de ani nu numai că au murit de bătrînețe izraeliții egipteni, dau au murit violent, pedepsiți în fel și chip cei care se opuneau tipului nou de societate. În al treilea rînd, în ciuda perpetuării unei organizări apărute ca o necesitate, acea a impunerii justiției printre izraeliți, TOȚI cei care au trăit în Egipt au murit pînă la intrarea în țara promisă, astfel fiind finalizată o tranziție ideologică fără precedent. Din cîte îmi dau eu seama (dacă greșesc să mă corecteze cineva) cu excepție unor anonimi lichidați din greșeală la revoluție, întreaga generație de lideri comuniști sunt împreună cu noi în acest ne-exod și odraslele lor (de drept sau de fapt) mărșăluiesc nu numai alături de noi, ci chiar în fruntea naostră. Mai trebuie să dau nume?

Apoi, în al patrulea rînd, ca să mai demolez ceva din acest fals exod, atunci cînd am preluat modelul am uitat că în perioada aceea de 40 de ani a existat un singur lider, ori democrația noastră presupune cu totul altceva. L-am lichidat pe Ceaușescu tocmai că se credea Moise și că voia să instituie (probabil) o dinastie. În al patrulea rînd, și probabil cel mai important, după cei 40 de  ani, după lichidarea tuturor potențialilor lideri care cunoscuseră Egiptul, cei ce ies din deșert sunt conduși de doi lideri ce deja gîndeau altcumva, ce stătuseră în preajma liderului unic și care fuseseră desemnați și ca atare acceptați, cu mult înainte de intrare în țara promisă, aproape de la începutul exodului. Nu mai avem șanse să imităm nici acest  amănunt al modelului.

Ca urmare, declar exodul românesc post-ceaușist un ne-exod. De fapt am ajuns să închidem acest cerc vicios al neimplicării și neputinței: am ajuns de unde am plecat cu puțin timp înainte de moartea cuplului Ceaușescu: nu ne implicăm în politică de scîrbă sau ne implicăm pentru că avem interese de alt ordin decît cel ideologic. Ca urmare am ajuns acolo de unde am plecat.

Țara e din nou sărăcită. România este privită ca o oaie neagră a Europei. Nu mai avem aliați, nici prieteni.

Și ca un făcut, mîine, alegeri!

PS Care ar fi fost alternativa exodului? Alternativa unei tranziții lente era prelungirea revoluției și repetarea unor greșeli tipice pentru astfel de mișcări violente: lichidarea în timp scurt a fostei nomenclaturi, liste de proscriși, existența în exil a unor indivizi care ar fi folosit puteri străine pentru a pune mîna pe putere și a se răzbuna, moartea unui număr mai mare de oameni nevinovați, suferință inutilă. Probabil război civil. Și nimeni și nimic nu ar fi garantat la terminarea purjării că am fi dus-o mai bine, că am fi fost mai deștepți sau mai normali (indiferent ce ar fi însemnat asta). Ar fi fost o altă greșeală.