Jesus and Lucifer on Social Justice by Rev. Jennifer Brooks


sursa:http://www.lucifereffect.com/theologyblog.htm?articleID=49

I was intrigued by television personality Glenn Beck’s advice that Christians „run as fast as you can” from a church that has „social justice” on its website. Beck apparently sees „social justice” as something new, springing from Marxism and not only irrelevant but harmful to Christianity.

Thinking about Beck’s advice, I asked myself, WWJD, „What Would Jesus Do?” and immediately wondered WWLD, or „What Would Lucifer Do?” Which one, Jesus or Lucifer, would run away from a congregation that has „social justice” on its website? For those of us who want to do good, not evil, what does the Lucifer Effect tell us about Christianity and social justice?

The biblical roots of social justice go deep. Jesus, a devout Jew who became an itinerant teacher for the last three years of his life, preached from his Jewish tradition. He quoted Isaiah and Amos, the Hebrew prophets who called on their political leaders for social justice.

The political connection is important.

It’s true that Jesus did not aspire to a career in politics. His focus was on the minds and hearts of the individual human beings he met on his journey. He encouraged people to be reconciled to God by loving their enemies, feeding the hungry, sheltering the homeless, and visiting those in prison. He urged people to treat other people as neighbors.

Jesus told the story of the Jerusalem road and the Samaritan who helped an injured man lying by the side of the road—in stark contrast to the two religious leaders who „passed by on the other side.” That story shows clearly the distinction between WWJD and WWLD, because Jesus would help, while Lucifer would come up with „reasons” to pass by on the other side.

Folks like Glenn Beck may argue that Jesus was all about individual conduct and did not tell followers to create justice in their social system. Yet Jesus began his three-year ministry by reading from Isaiah’s Chapter 61: „The Lord has anointed me to preach good news to the poor.” In this chapter (well-known at the time), Isaiah describes the kind of nation Israel can become if it is a nation based on justice. The prophet Isaiah preaches God’s message: „For I, the Lord, love justice.”

This prophet, this chapter, launches the ministry of Jesus. And why not? Anyone who has worked seriously to help the poor soon becomes aware of how the roots of poverty are deeply embedded in the structures and institutions of our society.

As citizens we vote for our political leaders. WWJD? Elect leaders who refuse to change systems that perpetuate injustice? Or choose leaders who understand that an individual’s power to help those in need is affected by social systems that perpetuate poverty? As citizens, do we work to change unjust social systems? Or do we insist that social justice is none of our business?

What would Lucifer do?

The insidious message of the Lucifer Effect is that systemic poverty is not our problem, that we have enough to do taking care of ourselves, our families, and the individuals to whom we are charitable. This is a self-focused, narrow benevolence. It’s much easier to be merely charitable than to accept personal responsibility for social systems that perpetuate poverty. And when celebrities like Glenn Beck label social justice un-Christian, the Lucifer Effect encourages us to go along with the behavior and advice of an outspoken leader who offers us the easier path.

So take a look around. We’re all on the Jerusalem road, and in many ways it’s not a safe place to be. It may be OK for the well-to-do, who can hire private security guards, send their kids to the best schools, and pay for good medical care. But for the vast majority of working people—whose income simply isn’t enough to pay the bills and whose kids are trapped in dead-end schools—the Jerusalem road can be deadly.

WWJD and WWLD. Is the only difference between Jesus and Lucifer that Jesus would help the occasional victim while ignoring the unsafe conditions…and Lucifer would ignore both? Or should we read Jesus’s message of personal transformation in the larger context of social justice, the context Jesus himself established by choosing the words of Isaiah as his first public teaching?

The words of the prophet echo down through the millennia, resonating with the hearts and minds of so many others who are religiously inspired to create justice in our world

Efectul Lucifer?


În 1971 Zimbardo a făcut un experiment: cel al închisorii. A devenit clasic. Am făcut parte şi eu dintr-un scurt experiment, dar pot mărturisi că am jucat diverse roluri în diferite „experimente” de o durată mai lungă sau mai scurtă. Tot Zimbardo analizează cîteva incidente tragice (sinuciderea colectivă din Guyana a enoriaşilor lui Jim Jones, masacrul cetăţenilor de origine tutsi din Ruanda, închisoarea din Gauntanamo şi abuzurile trupelor americane în închisoarea Abu-Ghraib ) ce au afectat oameni dintr-o cultură asemănătoare cu a noastră. Ca urmare a experienţei în domeniul abuzului autorităţii şi al răului Zimbardo a scris o carte: The Lucifer Effect.

Concluziile pe care el le trage sunt în esenţă:

1. Oamenii buni pot să facă lucruri foarte rele

2. Puterea înrăiește.

Cum explică Zimbardo aceasta? Deloc simplu. Eu îl citez pe Guard Hellmann, When Roles Become Real: „Once you put a uniform on, and are given a role, I mean, a job, saying „your job is to keep these people in line,” then you’re certainly not the same person if you’re in street clothes and in a different role. You really become that person once you put on the khaki uniform, you put on the glasses, you take the nightstick, and you act the part. That’s your costume and you have to act accordingly when you put it on.”

Interesant, nu?

Unde sunt domeniile în care se aplică această identificare cu rolul? Zimbardo dă cîteva exemple. Întîi unul nevinovat:

A fascinating example of this effect of a dramatic role becoming a „tad too real” comes from the British television series The Edwardian Country House. Nineteen people, chosen from some eight thousand applicants, lived the lives of British servants working on a posh country estate in this „reality television” drama. Although the person chosen to play the head butler in charge of the staff expected to follow the period’s rigidly hierarchical standards of behavior, he was „frightened” by the ease with which he became an autocratic master. This sixty-five year-old architect was not prepared to slip so readily into a role that allowed him to exercise absolute power over a household of underservants whom he bossed: „Suddenly you realize that you don’t have to speak. All I had to do was lift my finger up and they would keep quiet. And that is a frightening thought—it’s appalling.” A young woman who played the role of a housemaid but who in real life is a tourist information officer, began to feel like an invisible person. She described how she and the others so quickly adapted to their subservient role: „I was surprised, then scared at the way we all became squashed. We learned so quickly that you don’t answer back, and you feel subservient.”

Apoi unul general:

„Typically, roles are tied to specific situations, jobs, and functions, such as being a professor, doorman, cab driver, minister, social worker, or porn actor. They are enacted when one is in that situation—at home, school, church, or factory, or onstage. Roles can usually be set aside when one returns to his or her „normal” other life. Yet some roles are insidious, are not just scripts that we enact only from time to time; they can become who we are most of the time. They are internalized even as we initially acknowledge them as artificial, temporary, and situationally bound. We become father, mother, son, daughter, neighbor, boss, worker, helper, healer, whore, soldier, beggar man, thief, and many more.”

Deci omul îşi intră în rol cam peste tot.

Toate astea m-au purtat cu gîndul la școlile confesionale. Ele combină două tipuri de autoritate: cea didactică și cea spirituală. Ba acestor două li se adaugă, în cazul în care proful deţine o poziţie în biserică, şi una eclesială. Deci aceiaşi persoană poate cumula funcţii şi autoritate întreită. Oare am uitat că Ceauşescu a monopolizat cele mai importante funcţii politice? Era oare chiar atît de bun? Avea nevoie de mai multă putere? La ce i-a folosit? La ce ne-a folosit?

Cumulul de funcţii poate fi periculos, efectele fiind dezastruoase atunci două sau trei funcţii se completează reciproc. Școlile confesionale (mai ales cele dotate cu internat) prezintă riscul de a se transforma în închisori în care personalul să se poarte ca niște gardieni. Favoritismele, turnătoriile, lingușelile sunt simtome ale fricii, ale dominării și ale exercitării puterii necontrolate.

Zimbardo își analizează propriul experiment, dar nu enunță un adevăr cunoscut de mult, dar absolut ignorat: închisoare nu îl transformă pe deţinut într-o persoană mai bună. Deținutul, vinovat sau nu, nu își va schimba comportamentul pentru că gardianul nu îi este superior (indiferent din ce punct de vedere).

Gardianul este superior doar ca autoritate, exercitănd puterea instituției conform unui regulament sau în mod discrețional. Așa cum gardianul își joacă rolul şi deținutul își joacă rolul. El nu este interesat să se schimbe pentru că gardianul şi sistemul pe care îl reprezintă nu se impune ca un ideal: gardianul nu este un om bun care l-ar motiva . El reprezintă și aplică autoritatea celor care l-au condamnat, nu a celor care au suferit sau a celor care l-au iertat.

Mă întreb în cazul şcolilor confesionale a căror autoritate se întinde dincolo de zidurile lor, ce le-a rămas celor care lucrează acolo şi cît celor ce studiază acolo.

La finalul experimentului din 1971, ce a durat cinci zile şi care a fost oprit înainte de termen, a existat un defriefing, nu s-au constatat sechele pentru că toţi cei implicaţi au înţeles printre altele că era vorba de un experiment, că cei ce nu au rezistat au fost eliberaţi şi că era ceva temporar. Dar în cazul închisorilor, ca şi în cazul şcolilor confesionale, lucrurile nu stau aşa de simplu. Ba sunt agravate de faptul că nu sunt doar un experiment, cei ce ajung acolo petrec trei ani, iar eliberarea înainte de termen este asociată cu nereuşita, cu ruşinea, cu păcatul. Este vorba tot de efectul Lucifer?

Doamne, ce fac cu spamul?


Sursa ilustraţiei: http://www.ecommercecircle.com/lower-spam-complaints-email-marketing-campaigns_3912630.html

Ţin să mulţumesc pe această cale celui/celei care a inventat şi implementat căsuţa aia în mail ce se numeşte spam şi mi-a ferit mintea, timpul, viaţa în general de mesaje ce nu au legătură cu persoana mea.

Cu toate astea mă întreb de ce Dumnezeu  sau cel puţin biserica nu ne-a dotat cu o căsuţă (sau o căsoacă) de genul acesta şi de ce nu avem un ceva, un dispozitiv care să ne ferească automat spamul spiritual, de mesaje care să ne deraieze viaţa, timpul, lucrarea, orientarea în general?

Dar de unde apare spamul? Spamul apare te miri de unde: de la radio, de la teve, de pe stradă, de la prieteni, de acasă, de la biserică. Suntem învăluiţi în spam. Baiul că unii dintre noi au deschis toate mesajele şi au găsit ceva nou, ceva nemaiauzit, ceva nemaiîntîlnit sau doar altceva.

De ce este crezut spamul? Pentru că la fel ca orice reclamă nu trebuie să fie demonstrat în practică. Îţi bate un cui în cap. Este ca întrebarea pusă de şarpe în grădină. Se insinuează. Îţi promite mai mult şi atrage pentru că cel puţin în principiu este posibil să…

Ce este spamul? Tot ce nu este mesaj este spam. Sec!

Cine trimite spam? Satana! Sec? Iar am dat-o pe alba-neagra! Şi totuşi…

Teologia în general și teologii creștini în special au probleme cu armonia cîtorva concepte cum ar fi: predestinarea, liberul arbitru, instaurarea Împărăției now but not yet, mîntuirea la timpul trecut, prezent și viitor și condițiile ei, etc. E greu să ai, să concepi sau să susţi o teologie echilibrată. Mai ales cînd Dumnezeul tău este unul trinitar, veșnic, neschimbat și a ales să-și demonstreze dragostea față de tine întrupîndu-se într-un om ce a murit pe cruce, a înviat și apoi s-a ridicat la cer. Ba ca o confirmare a tot ce a făcut Duhul Sfînt s-a pogorît peste ai lui. Suferința, fericirea, viața și moartea, creația și re-creația, desfășurarea timpului și înfășurarea lui sunt greu de imaginat, de interpretat și de aplicat, mai ales pentru că ele sunt consemnate în niște scrieri catalogate ca texte sfinte.

Citindu-le nu ajungi la înțelegerea absolută, multiplele și diferitele interpretări ale textului îţi dau peste cap hermeneutica, făcînd lumină sau aducînd-o doar pentru un timp și parcă pentru anumiţi cititori. La toate astea se adăugă biserica cu multiplele ei tradiții, reguli, canoane, și cîte și mai cîte. Cum mai este posibil să ții cont de toate, să trăiești bine, să fi pe calea Domnului și cu toate astea să rămîi întreg la minte?  Ba să te gîndești și să trăiești mai mult pentru alții, nu pentru tine, să îți vezi de familie,  dar să nu o pui pe primul loc că ăla e rezervat Altcuiva, să cîștigi un pic de bani fără a intra în conflict cu Dumnezeu și cu lumea și să nu faci jocul Satanei? Greu de răspuns, pentru unii chiar imposibil. Să n-o dai pe spam?

În esenţă ne luptăm cu câteva întrebări de care nu scăpăm o viaţă întreagă: „Care sau cine este autoritatea în viaţa mea şi de ce?” „Cînd se manifestă această autoritate?”  şi altele de acest gen. Aici intrăm în zona albă sau neagră, alţii o mai adaugă pe cea gri, iar unii, foarte inspiraţi, încăpăţînaţi şi personali, încearcă să instituie zone de alte culori – că albul şi negrul nici măcar nu sunt culori.

La toate acestea se mai adaugă un element pe care nu îl introduci în ecuaţia vieţii atunci cînd ai sub 50 de ani: timpul. Cu ceva timp în urmă, pe cînd își băteau alții capul cu mine să mă învețe teologie, un american sosit pentru ceva timp la Londra ne-a destăinuit unul dintre secretele vieții sale de credință. În fiecare săptămînă venea la şcola unde învăţa şi el ceva teologie cîte un dezekilibrat care le spune cît se poate de serios: dacă nu faci cutare lucru cel puțin două ore pe zi e vai și-amar de tine! Ca să nu fie vai-și-amar de el (nu de ăla din București) își chinuia familia, studiile, somnul și trupul ca să împlinească găselnițele unuia și altuia. Pur și simplu a intrat în criză de timp și nu îi mai ajungeau 24 de ore, nici două mîini și două picioare ca să facă mai știu eu ce… Sfînta vinovăție accentuată de criza de timp!

Așa că, dacă o fi să pornim la drum agitîndu-ne neuronii și storcîndu-ne creierii să găsim o soluție să încercăm să găsim cîteva principii ca să definim spamul spiritual şi ce facem cu el:

De exemplu: ce e cel mai important și mai important lucru în viața de credință? Și pe cale de consecință, în viața de toate zilele…

Nu se știe prea precis, totul fiind învăluit într-o ceață mai mult sau mai puțin sfîntă. Nu putem pleca la drum riscînd să ne pierdem ca măgarul în ceaţă, aşa că trebuie să ne fixăm cîteva puncte fixe, cum ar fi: inspirația divină a VT și NT și o oarecare metodă de interpretare a textului. Dar nu putem trata toate textele la fel pentru că nu există o uniformitate a stilului, nu au fost scrise de același autor, în același timp și problemele atacate au fost și ele foarte diverse. În plus, ca azi să fie lucrurile și mai complicate, avem de-a face cu diferite traduceri, unele mai bune, altele și mai bune ale VT și NT, situația complicîndu-se dincolo de imaginația lui Dumnezeu… Deja mă simt ca și omul de știință virtual ce pentru că nu a putut să dea de capăt macrocosmosului s-a orientat spre microcosmos ca să constate că nu are prea mari șanse nici acolo. Vorba aia: unde o fi oare ADN-ul atomului?

Ca să nu ne batem în texte traduse sau în codexuri antice vom abandona pentru moment interpretarea literală, scăpînd de prezbiteri sau preoți, mîntuirea prin fapte sau prin credință, cele zece porunci sau rugăciunea tatăl nostru, numele mîntuitorului scris cu un i sau cu trei, ş.a.m.d… Dincolo de metodă mi se pare că este mult mai important să ştim care e motivația sau programul, adică ce ne mînă să facem ceea ce facem și ce vrem să realizăm în final, după  principiul scris, dar de loc scriptural ,,ce-i mîna pe ei în luptă, ce voia acel Apus?“ De exemplu, Apusul ăla voia să meargă înspre Răsărit!

Și iar o luăm de departe: Și atunci ce e de făcut? Ne dăm bătuţi? Doamne, ce să fac cu spamul?

Probabil că am înţelege mai bine sau am găsi răspunsul la această întrebare dacă am face cunoştiinţă cu Pilda spamului.