Fără buletin

Deîndată ce se terminară alegerile din România, analiştii neamului, mai mult sau mai puţin principiali, blogări patrioţi, mai mult sau mai puţin oneşti, se repeziră la beregata ARD, reproşîndu-i cîte în lună şi în stele pentru eşecul de la alegerile din 9 decembrie. Le voi veşteji elanul inchizitor, şi sper să îi ajut a accepta realitatea obiectivă. Cu atît mai convingătoare, cu cît, alegerile de pe 16 decembrie din Japonia au date politice, elective, antropologice, şi nu în ultimul rînd conjuncturale, mai mult decît similare.

Azi, Partidul Democrat (PDJ sau Minshuto) a pierdut alegerile generale pentru Camera Reprezentanţilor. PDJ fost la guvernare 3 ani şi 3 luni. Cam aceeaşi durată a avut şi regimul Boc-Ungureanu, în diversele formule. Dacă comparăm cifrele, PDJ a obţinut 56 de fotolii – 11,7%, în timp ce ARD, aproape 17%. Participarea a fost de circa 44%. Cu cel puţin 10% mai slabă decît la alegerile…

Vezi articolul original 762 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri


Enemy of Apathy | Productivity, Task Management, Business, & Tech

 

Image

Overview

With Movember coming to an end, it is time to put the best mo’s (or staches, if you prefer) to the test. Think March Madness but with furry lips and waxed tips. The hope is that this tournament will help finally put an end to the never ending fight over who has the greatest mo while bringing increased awareness to men’s health, particularly prostate cancer. If you enjoy it, please donate a few shillings here: http://mobro.co/jeremylouden.

Selection Sunday

Before the tournament could come to a start, some ground rules had to be created. First, it was decided that 64 mo’s would be entered into the tournament, broken down into 4 regions, and seeded 1-8 in each region. Each region was given a category that its entrants had to belong: sports figures, famous people, TV characters, and movie characters. I could go into great detail how some were…

Vezi articolul original 494 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Nu citiţi! E o chestie personală: Ubbi-dubbi!


Cîteodată am dubii. De fapt de mai multe ori am dubii. În cazurile astea încep să mă frămînt. Mai întîi mă întreb dacă sunt normal. Apoi îi întreb pe alţii pe care îi consider cît de cît normali dacă sunt normal. Bineînţeles că există şi o anumită probabilitate ca pe cei pe care eu îi consider normali să fie anormali. Există şi acest risc. Dar de obicei nu am prieteni excentrici, anormali sau bătuţi în cuie, aşa că am, cred eu, mari şanse să mi se spună dacă sunt destul de normal.

Mai există şi o altă categorie de oameni care orice fac şi spun e bine şi orice faci sau spui tu, dacă nu este în avantajul lor, e rău. Sau cel puţin anormal. Ei sunt totdeauna deasupra tuturor, un fel de cocori ce planează senin deasupra unor biete găini ca mine şi ca cine ştie cine… ca alţii. Deci să le spunem cocori şi mie, sau ăstora normali, cu picioarele pe pămînt, să ne spunem, anost, găini. O găină e inofensivă, dar face supa bună. Dacă şi a mai clocit ceva la viaţa ei, a lăsat şi nişte urmaşi, să ducă normalitatea mai departe.

În fine, introducerea fiind făcută, să trecem la esenţa problemei, vorba cîntecului: “Ubbi-dubbi”! Pe cînd eram adolescent aveam un limbaj codificat. Cînd ni se părea că ceva este sărit de pe fix, anormal, spuneam “Ubbi-dubbi!” şi zîmbeam.

În urmă cu ceva timp am postat ceva despre nişte farisei care s-au adunat cu ocazia unui deces. A doua zi după postare primesc un mail care la subiect avea numele decedatului şi în care mi se imputa direct (folosesc textul original adaptînd doar pronumele personale şi alterînd unele nume), din partea unui cocor că este „surprins si dezamagit de postarea mea.  Nu atat de continutul discutabil (in special in zona “observatiilor lucide” exterioare cu privire la evolutia relatiilor intre diversi terti sau a evaluarilor personale vizavi de mesajele celor care au vorbit in cele doua seri de priveghi si in dupa-amiaza inmormantarii) ci mai ales de faptul ca “m-am folosit de prilej” ca sa public ceva ce, dupa el, nu arata nici consideratie pentru modul in care decedatul s-a raportat la altii si nici respect fata de familia in jurul careia ne-am strans.  Puteam sa comentez arhitectura bisericii, lungimea unei rugaciuni sau calitatea unui discurs.  Poate chiar sa speculez (desi nu malitios) asupra motivelor pentru care uneori sotiile/mamele/bunicile raman acasa.  Dar sa-mi dau cu parerea asupra semnificatiei unui mesaj al pastorului nr 2 spre familia decedatului sau sa invoc partizanatul fratelui Emil in contextul Nadaban vs. Fariseii Baptisti ii comunicau lui, acestui cocor, o agenda care marginalizeaza discernamantul si cumpatarea – si duce la subminarea credibilitatii.

S-a gandit sa îmi scrie direct pe Facebook, dar avea impresia ca ar adauga o greseala la una deja comisa, mai ales tinand cont de valul de prostii pe care unii sau altii s-ar simti probabil obligati sa-l lanseze in apararea unui punct de vedere sau al altuia.  In plus – si de data asta nu era ironic sau condescendent fata de blogosfera – nu ar fi tocmai biblic asa.  Considera ca, pentru memoria decedatului si din dragoste pentru familia sa, ar fi intelept sa sterg postarea asta sau macar sa o editez prin locurile in care aduce a deturnare de ocazie solemna.”
Semnat: Un cocor
Am observat acelaşi tip de raţionament ca la judecata fariseilor de la vîrf din judeţul Arad: să taci din gură, să ştergi de ai scris şi să îşi vezi de treabă aşa cum vrem noi. Nu e voie să spui ce gîndeşti, Doamne fereşte cumva să scrii. Dubii la ei? Nee!
Cum eu aveam dubii, am trimis ambele mesaje, cel de pe blog şi reacţia cocorului, unei persoane care ne cunoşte pe amîndoi, menţionînd că ulterior am mai scris un post cu titlul “Viaţa doare”. Iată ce mi-a scris, cu minime adaptări în locul numelui:
“Nu am timp din pacate de o replica lunga… Iti apreciez postarea si vulnerabilitatea tonului, mai ales. Esti bland cu circul ierarhiei baptiste, si cu iarba amara a relatiilor din varful ierarhiei. Criticile mele sunt inca mult mai mari. “Cocorul” nu are dreptate; nu vad nici o deturnare sau agenda, dimpotriva. Ce vad la el in schimb, in mesajul lui, e apararea tribului din care vine el, si mai ales controlul expresiei altuia (a ta), fortand pe o cale a lui proprie cum trebuie altcineva sa simpta si sa vada ocazia acelei inmormantari. Un astfel de control e nerespectuos, nu atitudinea ta, care doar descrie ce simti si gandesti.”
Este o zicală în lumea noastră: Spune-mi cu ce cocori te aduni, ca să-ţi spun cine eşti!” În cazul ăsta prefer să fiu găină. Aşa cum am preferat în decembrie 1989 să ies în stradă împreună cu alte găini, dar să nu fiu cicîn, în timp ce cocorii faimoşi, de fapt cei ce ne conduc pe noi se ascundeau pe sub paturi, se întrebau dacă să fie sau nu văzuţi, etc. La 23 de ani după evenimentele alea, mi se pare că puii cocorilor s-au maturizat şi vorbesc aceiaşi limbă, se comportă ca şi părinţii lor, fără nici un dubiu. La fel ca şi comuniştii şi copiii lor. Ubbi-dubbi!
Cu toate astea cred că ar fi bine să învăţăm să le spunem şi nu cocorilor. Ca în filmuleţul de mai jos:
Aţi citit, în ciuda avertismentului? Era o chestie personală!