Puterea: de la deliciu la răzbunare


Zimbardo disecă atît experimentul său din 1971 de la Stanford, cît şi alte cîteva experimente asemănătoare, dintre care cel mai greu de acceptat este cel al aplicării unor şocuri electrice de mare putere asupra unor subiecţi care nu dădeau răspunsuri corecte. Ceea ce iese la suprafaţă din toate aceste experimente este că unora dintre noi le place puterea şi că oricine poate deveni torţionar, dacă are şeful potrivit. Cu asta poate se mai toceşte mitul liderului înnăscut, al salvatorului providenţial, al măsurilor de urgenţă ce trebuie luate pentru salvarea naţiunii şi eliminarea duşmanilor. Şi ca o consecinţă probabil că ar trebui să investim mai mult în ridicarea nivelului civic al omului de rînd, al liderului educat ca să devină conducător responsabil.

Zimbardo mai face şi o analiză a sistemelor care au permis ca cei în poziţii de autoritate să abuzeze, să tortureze, fără să apere drepturile celor fără putere. Aici se pune întrebarea: cum a fost posibil aşa ceva. Tot Zimbardo atrage atenţia asupra fotografiilor făcute cu zîmbetul pe buze de către soldaţii americani care „were having a good time” şi care îşi imortalizau pentru posteritate (şi condamnare) ipostazele: cele ale vînătorului victorios stăpîn de invidiat şi de necontestat asupra trofeelor sale.  Era un deliciu personal.

Puterea îmbată. Puterea absolută, dreptul de viaţă şi de moarte amorţeşte raţiunea, umanitatea, suspendă timpul, decenţa respectării legilor şi pune la bătaie faima. De ce ori fi fost nevoie de imagini ale soldaţilor americani „in action” în închisoare, cînd cam toată lumea ştie că meseria de paznic de închisoare este detestată. Este evaluată un pic mai sus decît cea de călău. Dar angajîndu-se în torturarea deţinuţilor, soldaţii americani s-au jucat rîzînd copios şi de-a călăul. Era un deliciu pentru soldaţii americani. Dar mai era clar că în aceste condiţii irakienii nu valorau mai mult decît o ceapă degerată, diferenţa dintre „dead or alive” fiind minimă. Şi totuşi asta face să mă întreb, la fel ca şi oricare om normal, ce a fost în mintea irakienilor chinuiţi şi cum au îndurat ei situaţia. (Poate ar fi inetersant ca Zimbardo să stea de vorbă şi cu ei) Oare i-ar condamna cineva dacă ar vrea să se răzbune pe cei care i-au torturat? Există un procuror american care să ceară despăgubiri pentru victimele de la Abu-Ghraib? Cum poate sistemul vreodată să repare ce a stricat? Mai sunt şanse?

Să revenim pe pămînt american la atacul armat de la Newtown. Un fost elev înarmat a intrat în fosta sa şcoală şi a lichidat 20 de elevi şi şase profesoare. Nu înainte de a-şi lichida mama. În final s-a sinucis. Dar acest atac nu a fost ceva singular. Au mai existat atacuri asemănătoare. Nu cred că aceşti elevi asasini au învăţat să ucidă la şcoală. De ce un sistem ce nu are legătură cu violenţa este atacat şi de ce copiii care au trecut printr-un astfel de sistem au recurs la gesturi atît de iraţionale, dramatice, fără posibilitatea de reparare? Greu de spus, dar nu imposibil. Cert e că faptele au consecinţe. Chiar şi în ţara în care unii cred că curge lapte şi miere, cîinii umblă cu covrigi în coadă şi porcii zboară. Dar aici era vorba de răzbunare. Oarbă!

Fundamentaliştii spun că acest tip de incidente se datorează scoaterii lui Dumnezeu din şcoli. Poate că da, poate că nu. Dar oare de ce nu s-a spus acelaşi lucru în legătură cu abuzurile armatei americane din Irak? Unde era Dumnezeul americanilor cînd ei îşi torturau deţinuţii după ce superiorii le dăduseră mînă liberă? Era El cu cei ce abuzau în numele statului american sau era cu cei torturaţi? Unde era dumnezeul islamului? Atît Dumnezeul creştin, cît şi cel musulman este un Dumnezeu răzbunător. În final fiecare îşi va primi răsplata conform faptelor sale.

Fostul elev s-a sinucis, aşa că nu mai putem şti ce era în capul său. Probabil că nu a putut îndura ceea ce el însuşi a imaginat şi pus în aplicare. Nu era soldat. Nu a fost instruit să omoare cu sînge rece. Sinuciderea lui poate a fost o reacţie destul de normală. Cam tot aşa a procedat Iuda cînd şi-a dat seama că a greşit.

Dar soldaţii americani implicaţi în torturarea deţinuţilor de la Abu-Ghraib au fost judecaţi. Nimeni nu s-a sinucis. E o reacţie normală? La asta doar Zimbardo ar putea răspunde. Dar cum rămîne cu şefii, cu sistemul, pentru că după cum ştim şi noi putoarea peştelui se propagă de la cap la coadă şi în ciuda asigurărilor date de secretarul de stat că va căuta „at the bottom of this”, nimeni n-a căutat „at the head”.

În final, revenind acasă, ar trebui să ne întrebăm cum de sisteme de autoritate îşi ating scopul indiferent de mijloace şi de pierderi. Mai ţineţi minte afacerea Ţigareta? A plătit doar colonelul Truţulescu. Dar incidentele de la Tîrgu-Mureş din 1990? Au plătit doar cei ce au fost induşi în eroare şi s-au bătut ca chiorii. Deturnarea evenimentelor din decembrie 1989? Mai degrabă o răzbunare faţă de fostul regim. Nici aia dusă pînă la capăt. Unde sunt cei ce au conceput acapararea puterii? Mai ţineţi minte acuzaţiile de lovitură de stat legionară cînd Iliescu plîngea la tevere să fie ajutat că i se scurge puterea printre degete? Intervenţia minerilor? Şi altele mai mici sau mai mari? După mai bine de 20 de ani ne dăm seama că unii au făcut din putere şi exercitarea ei un deliciu. Dar vine şi răzbunarea…

Un comentariu la “Puterea: de la deliciu la răzbunare

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Alex Nadaban isi continua periculosul sau periplu pe teritoriul raului si al oamenilor care cedeaza ispitei raului, inclusiv cei care se definesc pe ei insis ca fiind crestini.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s