Crăciun deturnat


Din nașterea lui Isus Cristos Crăciunul a devenit marea afacere și îmbuibare de la sfîrșitul anului.  Comunista lună a cadourilor a pălit de ciudă. Cadouri, cadouri, cadouri. Mai ales pentru copii. care o fi limita? Vorba englezilor: The sky’s the limit! Un film britanic de pe TVR 1 era plin cu chestii ale căror legătură cu Crăciunul era doar cuvîntul Christmas și numele unui personaj feminin: Carol. Nimic altceva, Doamne ferește! Mîntuitorul lumii a fost alungat din grajdul Betleemului în biserici. Dacă cumva mai rămîne și pe acolo… A fost înlocuit cu Moș Crăciun asortat cu crăciunițe, sanie, reni, elfi și în varianta britanică a filmului pomenit mai sus, cu ciudate animale subacvatice. N-a mai rămas nimic de Crăciun. E clar, Crăciunul a fost derutnat.

Să facem o scurtă trecere în revistă a altor deturnări:

Din Moș Nicolae n-a mai rămas decît ghetele puse la fereastră pentru cadouri sau bețe. Moșul ăsta e mai mult prin case și mai puțin prin biserici. L-au deturnat.

Din Sf Valentin n-a mai rămas decît ciocolata, lenjeria erotică și probabilitatea unei întîlniri norocoase. L-au deturnat.

De Paște vine iepurașul care aduce în cel mai rău caz ouă de ciocolată. Din nou imbuibare ca înainte de sfîrșitul lumii și ceva nou, cel puțin pentru noi românii: cadouri. Mai ales pentru copii. Dacă cumva pe unele posturi de televiziune apar diferite variante ale răstîgnirii puse pe ecran de regizori mai mult sau mai puțin faimoși, pauzele publicitare au menirea să ne readucă la realitate: cumperi sau mori. Începe să miroase a apocalipsă! L-au deturnat.

În rest cozi pe la moaște, pupături de icoane, racle, procesiuni și pelerinaje în locuri mai mult sau mai puțin sfinte. Politicieni ce apar la mănăstiri să fie și ei băgați în seamă, sărind coada la obiectul sărbătorii că n-au ei timp ca omul de rînd, clipele lor sunt numărate. Doamne-ajută!

Și așa lumea a deturnat mîntuirea, facerea de bine și jertfa. Ce-ar fi să le facem la fel? Am putea să le deturnăm și noi cîteva sărbători! Brainstorming!!!


CrestinTotal.ro

prunc O pustoaică de-a unşpea a refuzat să mai vină la cor pentru că tinerii din liceul meu cântă colinde cu Isus cu un singur „i”! „E mare păcat maică să cânţi în cor cu păgânii ăia”, a sfătuit-o bunică-sa, care merge din an în Pasti la biserică. Pustoaica a crezut-o pe bătrâna care nu ştie nici măcar un colind de la cap la coadă!
O colegă care se ocupă de corul şcolii, mi-a transmis ca o alta, a luat „puţin foc” deoarece în liceu răsună numai „colinde penticostale!”. Supărata, e soţie de preot. Dar repetiţii cu colindătorii n-a făcut niciodată. Şi nici în strană nu cântă…
Pastorul Vladimir Pustan povestea că în călătoria sa din Australia

Vezi articolul original 377 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Supradoza de religie


Am dat buzna în religie și efectul a fost pe măsură: timp de zile în șir aveam senzația că pluteam, că eram îndrăgostit, fără să știu de ce sau de cine anume.

A doua doză a urmat după mai multe luni și efectul ei nu a fost atît de puternic, dar tot am mai simțit ceva. Apoi religia devenise tot mai logică, feelingul a dispărut aproape total, fiind înlocuit de un sentiment de mulțumire și împlinire în comunitate. Angajarea conștientă și controlul sentimentelor s-a concretizat în speech-uri și controlul mulțimii.

Primul Crăciun a eșuat, al doilea a fost primul și ultimul cînd am colidat cu „tineretul”. A însemnat ceva, dar am preferat să nu mai repet experiența, să rămînă unică.

Sporadic mă confruntam cu situații ce stimulau același feeling religios de început. Auzeam speach-uri bune, întîlneam personalități, eram la rîndul meu apreciat. Dar, încetul cu încetul totul a devenit plat. Unde s-a dus oare „dragostea dintîi”? Cine știe, poate undeva în subconștient, în irațional. Dacă era dragoste…

În realitate lucrurile mergeau ca unse și logic, nu mai aveam nevoie de nimic. Ba chiar nu mai aveam nevoie de nimeni. Sau cel puțin așa credeam.

În mod cert.

Rutina înlocuise neprevăzutul și imprevizibilul devenise dușmanul de moarte. A tuturor. Un Dumnezeu al ordinii nu își putea permite abateri de la regulă. Hm…

Dar nu mă mai satisfăcea religia obișnuită, banală. Voiam altceva. Aveam nevoie de o supradoză.

Curios, dar studiile teologice nu mi-au dat acea supradoză. Nici rezultatele lor nu mi-au oferit nimic special. Dimpotrivă.

Dumnezeu se lăsa studiat, dar nu se lăsa compensat, înlocuit, mistificat. De fiecare dată cînd credeam că am înțeles ceva, trebuia să o iau de la început. Cînd avea să se mai facă lumină? Cînd se va termina începutul?

Religia nu m-a satisfăcut. Nu știu exact de ce. Poate că se amestecau prea mulți în ea, făcînd ca totul să devină confuz, relativ, paleativ sau peiorativ.

Am nevoie de o altă doză. O supradoză!

De Crăciun toți încearcă să ți-o administreze, să ți-o vîndă, să ți-o insinueze. Să te facă dependent. Mai mult de ei, decît de El.

Așa că, atenție la religie: dă dependență!

Dar dacă mă gîndesc mai bine… Atenție la supradoză: te poate re-aduce la viață!

Gura lumii: Crăciun cu Gigi Becalli


Se zice că dacă tot a ajuns în PNL și în parlament, Jiji Becaly a renunțat la oy. Dar ca să intre în lumea bună și-o cumpărat doi cay. Unu Alb și unu NIEGRU. Cînd o vinit la iel în vizită un reporter să vadă ce fașie dă Crășiun, văzînd cayy l-o întrebat cum dă unu dîn cay are coada tăiată și cine i-o tăiat-o. Marele politician îi răspunde:

Păi io i-am tăiat-o! Ca să-i deosebesk, mă prostovane!

Și calu o-nceput să rîdă!!!

sursa foto: http://www.vevs.com.au/site/index.php?option=com_content&view=article&id=132


Romeo și Moșu. Sper că se va trece cu brio de scena …balconului. Dacă trecem de mîine.

dincolo...

justitieNEO-CSI de România

DOSAR 0001

Inculpat: Moș Crăciun

Parte vătămată: biserica locală împreună cu conducerea ei.

Descriere:

Conducerea Bisericii, în urma evaluării anului ce e pe terminate, a ajuns la concluzia că se află în situația de a da în judecată pe domnul Moș Crăciun. Situația deplorabilă în care se află biserica, societatea, familia și individul are o cauză. E Moș Crăciun. Deși membrii adulți ai bisericii  nu mai cred în Moșu … totuși acceptă ideea că el e vinovatul. Cunoașteti expresii de genul: ”L-am dus pe Moș Crăciun în locul Pruncului din iesle”, ”Ne închinăm Sărbătorii (implicit Moșului) și nu celui sărbătorit”, etc…

Săracu Moș. E atât de obosit și friguit … cu atâtea probleme pe cap … că numai o percheziție și câteva zile în arest nu-i trebuie. Asta până renii îi plătesc cauțiunea. Sper să nu se supere tare Moșu și să nu mai treacă pe la…

Vezi articolul original 102 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Încă un sfîrșit terminat…


Și vestea bună e că de la Cezar încoace, o dată cu calendarul iulian, au existat 514 ani bisecți din 45 îH. La asta mai adăugăm o zi la patru ani, deci azi ar trebui să fie 28 iulie 2013!!!

Cum calendarul mayaș nu ținea cont de anii bisecți, dacă respectăm precizia lor, lumea trebuia să se fi sfîrșit cu 7 luni în urmă.

Așa că: Hepi niu dums dei!

În ceea ce ne privește pe noi, primul ministru, dl Ponta II, a dat un comunicat prin care îi anunță că datortită cheltuielilor făcute de guvernul anterior, a crizei și a iernii grele, datorită lipsurilor de la buget, evenimentul a fost anulat pentru România care nu își permite să participe.

Dar iată și cîteva soluții alternative:

sursa: http://www.birdsdessines.fr/tag/2012-fin-du-monde/

sau:

 

 

 


Un contact cu realitatea sau cu realitățile. Depinde din care punct de vedere privești.

dincolo...

Pulsul … vieții.

Eram în zonă. Ora prânzului. Dureri de stomac … de foame.

Scria cu litere mari: ”Cantina Municipală”. Intru. Rar de tot, când sunt în zona leșinului (de foame), vizitez vreo cantină. Sechele din anii studenției … și sensibilitatea la mirosul rămas ca amintire pe haine.

Cantina Municipală. Intr-un birou intri, plătești … ron, primești un bon … ca apoi în sala de mese să aștepți cuminte porția de mâncare. Pănă sunt servit analizez încăperea, oamenii. Aici … se rupe firul.

Alături de mine, înfofoliți și zgribuliți înfulecau cu vădită poftă și bucurie oameni dintr-o altă lume. Lângă mine s-a așezat un bătrânel de vre-o 60-65 ani. M-a salutat politicos și a început să mânânce. Între două linguri a aruncat o privire spre mine și telefoanele așezate pe masă. Rușinat le-am pus în geacă. A mâncat cu poftă ciorba lungă, cu multă pâine iar apoi felul doi l-a…

Vezi articolul original 374 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Joc de noroc


 

Întorc carte după carte.

Dacă vine ce trebuie voi cîştiga.

Dacă nu, voi pierde.

Întorc zi după zi.

Dacă vine ziua mea, voi cîştiga.

Dacă nu, voi pierde.

Ce voi pierde? Viaţa.

Predestinare, ce cauţi aici?

Dintr-un cotlon un valet se uită urît la mine.

Predestinare?

Se aude zăngănit de arme…


Am devenit ce nu voiam. Am devenit irascibil, agresiv, rău. Cum de am devenit aşa? Să fie de vină reclamele care îmi promit să cumpăr ce-i mai bun, mai nou, mai rapid şi mai ieftin? – iar eu să fiu într-o continuă fugă şi agitaţie să nu mi-o ia cineva nainte? Nu ţine, dar s-ar putea.

Am devenit bănuitor, nemulţumit şi indiferent. Cum am ajuns aşa? Să fie de vină partidele ce n-au reuşit să mă convingă cu politicienii papagalici şi cameleonici ce apar la televizor să ne dea mai multe indicaţii şi să ne spună cît de bine se pricep ei la toate, cum o făcea şi „tovarăşul”? Cine ştie, nu m-am gîndit niciodată.

Am devenit un tip singuratic, ce indiferent ce face nu îşi mai găseşte locul în lumea asta. Cum am ajuns aşa? Să fie de vină pesimismul unei lumi ce aşteaptă anihilarea şi retorica unei adunături de biserici care se substituie unui Dumnezeu alungat de pe planetă? Poate, dar nu mă reprezintă.

Am devenit ceva ce nu mi-am propus pentru că m-am lăsat dus de curent în altă direcţie. Cum s-a întîmplat? Simplu. Am fost convins de cei ce se credeau lideri şi am pus interesele lor mai presus de ale mele, cu toate că nu mă reprezentau. Dar nu numeau ei asta loialitate?

Am devenit un reacţionar, cu toate că îmi plăceau revoluţiile. Cum s-a întîmplat? Nici nu mi-am dat seama. Poate pentru că îmi apăram vechile convingeri în ciuda altora de tip nou, mai sprinţare şi mai bine adaptate, mai tinere şi mai puţin „expirate”, mai… altcumva. E posibil să fi îmbătrînit. Cu folos?

Am devenit un fel de Samson legat de funiile unor filisteni ce îmi vor „binele”. Ce Dalilă mi-o fi căutat în păr şi ce au păţit şuviţele mele? Nu e decît un vis urît. Mă voi scula şi voi face ca altă dată. Care altă dată? Afară se aude zăngănit de arme…

Lumea asta a înnebunit!


Oare cum arată imaginea țuicii de prună atît de specifică României?

monologhia

Forma cristalizată a diferitelor băuturi alcoolice fotografiată de Michael Davidson printr-un microscop de mare putere.

Pina Colada

Pina Colada

English Oatmeal Stout 

Vodka

Champagne

Belgian Lambic

Vodka Tonic

de aici.

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri


Unde ne duce guvernul Ponta?

Nu conteaza cat de lung ai parul

Domnule Prim-ministru desemnat,

Astăzi ați primit din partea președintelui României mandatul de formare a noului guvern, pe baza susținerii parlamentare anunțate și care vă conferă o majoritate calificată. O astfel de majoritate știm cu toții că nu este sănătoasă pentru democrație dar votul popular trebuie respectat, chiar și atunci când, prin negocieri parlamentare, se poate ajunge la cifre chiar mai mari.

Domnule prim-ministru desemnat,

Vă scriu această scrisoare deschisă în legătură cu un subiect mai mult economic decat politic care știu că nu este în măsură să tulbure negocierile pentru formarea Guvernului, însă eu consider că el este important pentru funcționarea eficientă a celui mai important minister din structura oricărui guvern: cel al finanțelor publice.

Preconizata divizare a respectivului minister în două, buget ți finanțe, este o măsură care va genera consecințe deosebit de grave pe care, dacă nu le știți sau deși le știți, le ignorați, trebuie să vi…

Vezi articolul original 984 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Puterea: de la deliciu la răzbunare


Zimbardo disecă atît experimentul său din 1971 de la Stanford, cît şi alte cîteva experimente asemănătoare, dintre care cel mai greu de acceptat este cel al aplicării unor şocuri electrice de mare putere asupra unor subiecţi care nu dădeau răspunsuri corecte. Ceea ce iese la suprafaţă din toate aceste experimente este că unora dintre noi le place puterea şi că oricine poate deveni torţionar, dacă are şeful potrivit. Cu asta poate se mai toceşte mitul liderului înnăscut, al salvatorului providenţial, al măsurilor de urgenţă ce trebuie luate pentru salvarea naţiunii şi eliminarea duşmanilor. Şi ca o consecinţă probabil că ar trebui să investim mai mult în ridicarea nivelului civic al omului de rînd, al liderului educat ca să devină conducător responsabil.

Zimbardo mai face şi o analiză a sistemelor care au permis ca cei în poziţii de autoritate să abuzeze, să tortureze, fără să apere drepturile celor fără putere. Aici se pune întrebarea: cum a fost posibil aşa ceva. Tot Zimbardo atrage atenţia asupra fotografiilor făcute cu zîmbetul pe buze de către soldaţii americani care „were having a good time” şi care îşi imortalizau pentru posteritate (şi condamnare) ipostazele: cele ale vînătorului victorios stăpîn de invidiat şi de necontestat asupra trofeelor sale.  Era un deliciu personal.

Puterea îmbată. Puterea absolută, dreptul de viaţă şi de moarte amorţeşte raţiunea, umanitatea, suspendă timpul, decenţa respectării legilor şi pune la bătaie faima. De ce ori fi fost nevoie de imagini ale soldaţilor americani „in action” în închisoare, cînd cam toată lumea ştie că meseria de paznic de închisoare este detestată. Este evaluată un pic mai sus decît cea de călău. Dar angajîndu-se în torturarea deţinuţilor, soldaţii americani s-au jucat rîzînd copios şi de-a călăul. Era un deliciu pentru soldaţii americani. Dar mai era clar că în aceste condiţii irakienii nu valorau mai mult decît o ceapă degerată, diferenţa dintre „dead or alive” fiind minimă. Şi totuşi asta face să mă întreb, la fel ca şi oricare om normal, ce a fost în mintea irakienilor chinuiţi şi cum au îndurat ei situaţia. (Poate ar fi inetersant ca Zimbardo să stea de vorbă şi cu ei) Oare i-ar condamna cineva dacă ar vrea să se răzbune pe cei care i-au torturat? Există un procuror american care să ceară despăgubiri pentru victimele de la Abu-Ghraib? Cum poate sistemul vreodată să repare ce a stricat? Mai sunt şanse?

Să revenim pe pămînt american la atacul armat de la Newtown. Un fost elev înarmat a intrat în fosta sa şcoală şi a lichidat 20 de elevi şi şase profesoare. Nu înainte de a-şi lichida mama. În final s-a sinucis. Dar acest atac nu a fost ceva singular. Au mai existat atacuri asemănătoare. Nu cred că aceşti elevi asasini au învăţat să ucidă la şcoală. De ce un sistem ce nu are legătură cu violenţa este atacat şi de ce copiii care au trecut printr-un astfel de sistem au recurs la gesturi atît de iraţionale, dramatice, fără posibilitatea de reparare? Greu de spus, dar nu imposibil. Cert e că faptele au consecinţe. Chiar şi în ţara în care unii cred că curge lapte şi miere, cîinii umblă cu covrigi în coadă şi porcii zboară. Dar aici era vorba de răzbunare. Oarbă!

Fundamentaliştii spun că acest tip de incidente se datorează scoaterii lui Dumnezeu din şcoli. Poate că da, poate că nu. Dar oare de ce nu s-a spus acelaşi lucru în legătură cu abuzurile armatei americane din Irak? Unde era Dumnezeul americanilor cînd ei îşi torturau deţinuţii după ce superiorii le dăduseră mînă liberă? Era El cu cei ce abuzau în numele statului american sau era cu cei torturaţi? Unde era dumnezeul islamului? Atît Dumnezeul creştin, cît şi cel musulman este un Dumnezeu răzbunător. În final fiecare îşi va primi răsplata conform faptelor sale.

Fostul elev s-a sinucis, aşa că nu mai putem şti ce era în capul său. Probabil că nu a putut îndura ceea ce el însuşi a imaginat şi pus în aplicare. Nu era soldat. Nu a fost instruit să omoare cu sînge rece. Sinuciderea lui poate a fost o reacţie destul de normală. Cam tot aşa a procedat Iuda cînd şi-a dat seama că a greşit.

Dar soldaţii americani implicaţi în torturarea deţinuţilor de la Abu-Ghraib au fost judecaţi. Nimeni nu s-a sinucis. E o reacţie normală? La asta doar Zimbardo ar putea răspunde. Dar cum rămîne cu şefii, cu sistemul, pentru că după cum ştim şi noi putoarea peştelui se propagă de la cap la coadă şi în ciuda asigurărilor date de secretarul de stat că va căuta „at the bottom of this”, nimeni n-a căutat „at the head”.

În final, revenind acasă, ar trebui să ne întrebăm cum de sisteme de autoritate îşi ating scopul indiferent de mijloace şi de pierderi. Mai ţineţi minte afacerea Ţigareta? A plătit doar colonelul Truţulescu. Dar incidentele de la Tîrgu-Mureş din 1990? Au plătit doar cei ce au fost induşi în eroare şi s-au bătut ca chiorii. Deturnarea evenimentelor din decembrie 1989? Mai degrabă o răzbunare faţă de fostul regim. Nici aia dusă pînă la capăt. Unde sunt cei ce au conceput acapararea puterii? Mai ţineţi minte acuzaţiile de lovitură de stat legionară cînd Iliescu plîngea la tevere să fie ajutat că i se scurge puterea printre degete? Intervenţia minerilor? Şi altele mai mici sau mai mari? După mai bine de 20 de ani ne dăm seama că unii au făcut din putere şi exercitarea ei un deliciu. Dar vine şi răzbunarea…


Fără buletin

Deîndată ce se terminară alegerile din România, analiştii neamului, mai mult sau mai puţin principiali, blogări patrioţi, mai mult sau mai puţin oneşti, se repeziră la beregata ARD, reproşîndu-i cîte în lună şi în stele pentru eşecul de la alegerile din 9 decembrie. Le voi veşteji elanul inchizitor, şi sper să îi ajut a accepta realitatea obiectivă. Cu atît mai convingătoare, cu cît, alegerile de pe 16 decembrie din Japonia au date politice, elective, antropologice, şi nu în ultimul rînd conjuncturale, mai mult decît similare.

Azi, Partidul Democrat (PDJ sau Minshuto) a pierdut alegerile generale pentru Camera Reprezentanţilor. PDJ fost la guvernare 3 ani şi 3 luni. Cam aceeaşi durată a avut şi regimul Boc-Ungureanu, în diversele formule. Dacă comparăm cifrele, PDJ a obţinut 56 de fotolii – 11,7%, în timp ce ARD, aproape 17%. Participarea a fost de circa 44%. Cu cel puţin 10% mai slabă decît la alegerile…

Vezi articolul original 762 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri


Enemy of Apathy | Productivity, Task Management, Business, & Tech

 

Image

Overview

With Movember coming to an end, it is time to put the best mo’s (or staches, if you prefer) to the test. Think March Madness but with furry lips and waxed tips. The hope is that this tournament will help finally put an end to the never ending fight over who has the greatest mo while bringing increased awareness to men’s health, particularly prostate cancer. If you enjoy it, please donate a few shillings here: http://mobro.co/jeremylouden.

Selection Sunday

Before the tournament could come to a start, some ground rules had to be created. First, it was decided that 64 mo’s would be entered into the tournament, broken down into 4 regions, and seeded 1-8 in each region. Each region was given a category that its entrants had to belong: sports figures, famous people, TV characters, and movie characters. I could go into great detail how some were…

Vezi articolul original 494 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Nu citiţi! E o chestie personală: Ubbi-dubbi!


Cîteodată am dubii. De fapt de mai multe ori am dubii. În cazurile astea încep să mă frămînt. Mai întîi mă întreb dacă sunt normal. Apoi îi întreb pe alţii pe care îi consider cît de cît normali dacă sunt normal. Bineînţeles că există şi o anumită probabilitate ca pe cei pe care eu îi consider normali să fie anormali. Există şi acest risc. Dar de obicei nu am prieteni excentrici, anormali sau bătuţi în cuie, aşa că am, cred eu, mari şanse să mi se spună dacă sunt destul de normal.

Mai există şi o altă categorie de oameni care orice fac şi spun e bine şi orice faci sau spui tu, dacă nu este în avantajul lor, e rău. Sau cel puţin anormal. Ei sunt totdeauna deasupra tuturor, un fel de cocori ce planează senin deasupra unor biete găini ca mine şi ca cine ştie cine… ca alţii. Deci să le spunem cocori şi mie, sau ăstora normali, cu picioarele pe pămînt, să ne spunem, anost, găini. O găină e inofensivă, dar face supa bună. Dacă şi a mai clocit ceva la viaţa ei, a lăsat şi nişte urmaşi, să ducă normalitatea mai departe.

În fine, introducerea fiind făcută, să trecem la esenţa problemei, vorba cîntecului: “Ubbi-dubbi”! Pe cînd eram adolescent aveam un limbaj codificat. Cînd ni se părea că ceva este sărit de pe fix, anormal, spuneam “Ubbi-dubbi!” şi zîmbeam.

În urmă cu ceva timp am postat ceva despre nişte farisei care s-au adunat cu ocazia unui deces. A doua zi după postare primesc un mail care la subiect avea numele decedatului şi în care mi se imputa direct (folosesc textul original adaptînd doar pronumele personale şi alterînd unele nume), din partea unui cocor că este „surprins si dezamagit de postarea mea.  Nu atat de continutul discutabil (in special in zona “observatiilor lucide” exterioare cu privire la evolutia relatiilor intre diversi terti sau a evaluarilor personale vizavi de mesajele celor care au vorbit in cele doua seri de priveghi si in dupa-amiaza inmormantarii) ci mai ales de faptul ca “m-am folosit de prilej” ca sa public ceva ce, dupa el, nu arata nici consideratie pentru modul in care decedatul s-a raportat la altii si nici respect fata de familia in jurul careia ne-am strans.  Puteam sa comentez arhitectura bisericii, lungimea unei rugaciuni sau calitatea unui discurs.  Poate chiar sa speculez (desi nu malitios) asupra motivelor pentru care uneori sotiile/mamele/bunicile raman acasa.  Dar sa-mi dau cu parerea asupra semnificatiei unui mesaj al pastorului nr 2 spre familia decedatului sau sa invoc partizanatul fratelui Emil in contextul Nadaban vs. Fariseii Baptisti ii comunicau lui, acestui cocor, o agenda care marginalizeaza discernamantul si cumpatarea – si duce la subminarea credibilitatii.

S-a gandit sa îmi scrie direct pe Facebook, dar avea impresia ca ar adauga o greseala la una deja comisa, mai ales tinand cont de valul de prostii pe care unii sau altii s-ar simti probabil obligati sa-l lanseze in apararea unui punct de vedere sau al altuia.  In plus – si de data asta nu era ironic sau condescendent fata de blogosfera – nu ar fi tocmai biblic asa.  Considera ca, pentru memoria decedatului si din dragoste pentru familia sa, ar fi intelept sa sterg postarea asta sau macar sa o editez prin locurile in care aduce a deturnare de ocazie solemna.”
Semnat: Un cocor
Am observat acelaşi tip de raţionament ca la judecata fariseilor de la vîrf din judeţul Arad: să taci din gură, să ştergi de ai scris şi să îşi vezi de treabă aşa cum vrem noi. Nu e voie să spui ce gîndeşti, Doamne fereşte cumva să scrii. Dubii la ei? Nee!
Cum eu aveam dubii, am trimis ambele mesaje, cel de pe blog şi reacţia cocorului, unei persoane care ne cunoşte pe amîndoi, menţionînd că ulterior am mai scris un post cu titlul “Viaţa doare”. Iată ce mi-a scris, cu minime adaptări în locul numelui:
“Nu am timp din pacate de o replica lunga… Iti apreciez postarea si vulnerabilitatea tonului, mai ales. Esti bland cu circul ierarhiei baptiste, si cu iarba amara a relatiilor din varful ierarhiei. Criticile mele sunt inca mult mai mari. “Cocorul” nu are dreptate; nu vad nici o deturnare sau agenda, dimpotriva. Ce vad la el in schimb, in mesajul lui, e apararea tribului din care vine el, si mai ales controlul expresiei altuia (a ta), fortand pe o cale a lui proprie cum trebuie altcineva sa simpta si sa vada ocazia acelei inmormantari. Un astfel de control e nerespectuos, nu atitudinea ta, care doar descrie ce simti si gandesti.”
Este o zicală în lumea noastră: Spune-mi cu ce cocori te aduni, ca să-ţi spun cine eşti!” În cazul ăsta prefer să fiu găină. Aşa cum am preferat în decembrie 1989 să ies în stradă împreună cu alte găini, dar să nu fiu cicîn, în timp ce cocorii faimoşi, de fapt cei ce ne conduc pe noi se ascundeau pe sub paturi, se întrebau dacă să fie sau nu văzuţi, etc. La 23 de ani după evenimentele alea, mi se pare că puii cocorilor s-au maturizat şi vorbesc aceiaşi limbă, se comportă ca şi părinţii lor, fără nici un dubiu. La fel ca şi comuniştii şi copiii lor. Ubbi-dubbi!
Cu toate astea cred că ar fi bine să învăţăm să le spunem şi nu cocorilor. Ca în filmuleţul de mai jos:
Aţi citit, în ciuda avertismentului? Era o chestie personală!


Probabil o reîntoarcere la origini sau de ce nu o invitație la așa ceva tuturor celor care au mers prea departe sau celor care nu s-au clintit din loc. Care este oare diferența dintre euforia și spiritul evanghelismului o să o aflăm dacă ne interesează. Ca să nu mai facem confuzii.

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri


dyo

Trecutul crește înaintea noastră.

O dovadă este și acest clip profetic, de acum vreo opt ani. Un material superoptimist, ziceam eu pe atunci.

Între timp am ajuns cu picioarele pe pământ. Sau mai facem o încercare.

2030?

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri