Influența pastorului protestant francez Ionas asupra lui M. Kogălniceanu


sursa foto: diverse

Fragment din discursul lui M. Kogălniceanu ținut în 1/13 aprilie 1891 în fața Academiei Române în ședință solemnă, cu titlul: Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor

Noi, tinerii români, furăm așezați într-o familie privată, și anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocațiunea edictului de Nantes, mulțumită protecțiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat până astăzi libertățile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă și astăzi. Membrii săi actuali sunt toți deveniți buni germani și mulți din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă oameni însemnați, care și-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în științe, în arte, în armată, în diplomație; dar niciodată n-au uitat originea lor.

Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frățesc, în care reînnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele Ludovic XIV și de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinții lor de a-și părăsi patria. Tot atunci, și cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realță nesfârșite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor și o nouă patrie.

Tânăr de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, și inima mea s-a înfierbântat în fața acestor bărbați de bine, care trimiteau o neștearsă aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodată aveau conștiința de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost strămutați în casa și sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher și editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el avea deja un nume bine văzut și era încuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, și cu familia comitelui Schwerin, urmaș al marelui feldmareșal al lui Frederic cel Mare.

În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă și din noblețe, și din burghezime, care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea ideilor naționale și a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, și după a căruia recomandațiune noi furăm încredințați pastorului Ionas, în timpul petrecerii sale la Berlin -și aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei mai deși ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tipărit apoi în Iași și s-au tradus în limbile română, greacă și rusă.

Acestei societăți datoresc dezvoltarea micii mele inteligențe și amorul pentru tot ce este frumos și mare în viața omului.

sursa text: http://ro.wikisource.org/wiki/Dezrobirea_%C8%9Biganilor,_%C8%99tergerea_privilegiilor_boiere%C8%99ti,_emanciparea_%C8%9B%C4%83ranilor


Dyo face un fel de haz cu privire la paradoxale preotie a fiecarui baptist care lipseste cu desavirsire. Mie mi se pare ca e vorba de ambitie, putere si ritual. Marturisirea de credinta nu spune ca asa ceva nu exista. Deci?

dyo

Ȋntr-o instructivă lecţie de teologie pentru ochişori micuţi (şi capete ceva mai măricele, aş adăuga eu) Marius Cruceru se atinge, dincolo de subiectul principal, hirotonisire vs. ordinare (adică despre ce pățesc pastorii, dacă nu se popesc), şi de o temă care ȋmi pare ȋncă destul de nelimpezită ȋn cămara de esenţe teologice baptiste: preoţia universală.

Ȋnţeleg prima parte afirmată de autor, un punct de plecare solid, care merită ceva mai multă reflecţie şi teoretizare: distincţia ȋn plan ontologic. Preotul ortodox se bucură prin hirotonire de un har special (inatacabil, chiar ȋn condiţii de nevrednicie), unul care ȋn cazul unui pastor este definit exclusiv ȋn termenii slujirii bisericii dintr-o poziţie vremelnică.

De acord, aşa procedăm la noi, la baptişti. Facem un pas mai departe …

„Noi nu îi aşezăm pe slujitorii evanghelici într-o altă treaptă eclesială de slujire.” ne spune Marius Cruceru. Ba da, o facem: eu nu pot să oficiez…

Vezi articolul original 988 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Dancing to the end of world…


Trebuie să recunosc că nu am avut vreodată o pasiune pentru dans. Ba mai mult, nici măcar nu mi-a plăcut să dansez. Dar asta nu a însemnat că nu am dansat. Eram stângaci şi cred că ultima dată am dansat serios şi mult în 1976, în luna noiembrie, pe când eram în concediu de odihnă şi tratament la Sîngeorz. Era şi concediul în care mama voise să mă aranjeze şi pusese la cale să întîlnesc o fată pocăită. O fi fost ea, dar nu eram eu şi sper că în cele din urmă s-a căsătorit cu cineva mai potrivit. Nu, nu am dansat cu ea!

Dar îmi plăcea şi încă mai îmi place baletul, îmi place să mă uit cum dansează alţii şi într-unul sau chiar în mai multe momente de nebunie spontană mă apucă şi pe mine o anumită bîţîială contorsionistă. Nimic păcătos însă.

 

Eu n-am nimic împotriva dansului. Probabil că unii mai sfinţi îşi bazeată argumentele interdicţiei pe fragmentul din VT în care după ce israelitii şi-au făcut idolul din au tras o dănţuială. Poate de bucurie, poate de necaz, poate de foame. Dar nu pot să uit că la baptişti şi la penticostali, ba chiar la popii ortodocşi, nu se dansează. Nu ştiu cum stau catolicii. Dar la carismatici, la unii, se dansează. Şi bine fac. În paranteză fie zis, cine te poate obliga să nu îţi dansezi nevasta? Nici măcar papa de la Roma!

E drept că la dans unii fac şi altceva decît dans, dar vorba unui anumit personaj de legendă din folclorul românesc modern, pentru ăştia s-a inventat poanta cu sticla de pensi de un sfert de litru. În lipsă de altceva mai bun.

De ce zic unii că dansul e păcătos? Păi se ating oamenii. Şi aici există diverse grade de atingere. Şi există diverse dansuri şi diverse moduri de a te îmbrăca pentru asemenea activitate. Ca urmare unii ce sunt obsedaţi de control nu vor dansa nici în ruptul capului. Am întîlnit într-o declaraţie de aderare la o misiune şi menţiunea că trebuie să nu te angajezi în dansuri sociale. În mod sigur pe considerente culturale… Apoi, pe când eram la ditamai şcoala de teologie am filmat o seară întreagă de dănţuire în stil barn-dance, cu profii şi studenţii agitându-se cum puteau mai bine, unii dintre cei mai simandicoşi răsucindu-şi kiltul în lipsa rochiei. Deci, vorba aia: dacă homosexualii chiar erau bărbaţi, se făceau scoţieni sau irlandezi dacă le dădea mîna…

Apoi, unii ca mine cred că dansul e doar o scălîmbăială lipsită de sens în care îţi risipeşti ce calorii ai acumulat în ultimul timp. Şi asta pe muzică! Domle, dar există educaţia fizică! Da, există, dar pe muzică e mai frumos…

Şi cînd mă uit ma tipii ăia coloraţi de prin Africa şi America cum se mişcă trebuie să recunosc că nici nu mai are sens să dansez: m-au bătut înainte de a începe. Ăştia nu au oase! Ăştia nu obosesc! Asta-i discriminare Doamne!

Şi în final, ce să mai vorbim de dansurile populare! Unele, ciudate, ca şi căluşarii au ajuns şi în X files, altele ca şi kazaciocul, dansul dervişilor învîrtitori, csardas şi sirtaki sunt aplaudate la scenă deschisă şi pe bani mulţi. Moulin Rouge şi Folie Bergere e altceva. Acolo se scot banii din buzunare nu pe dans, ci pe altceva.

Revenind totuşi, dansul duce la creşterea auto-controlului individului, poate fi o manifestare normală a sentimentelor omului. Se poate dansa de unul singur, în doi sau mai mulţi, copii, băieţi, fete sau mixt. Să nu uităm că o balerină zîmbeşte cu toate că de fapt se chinuie şi că ceea ce face ea se situează la acelaşi nivel cu munca unui miner în abataj. Dar dacă unii simt că la acest capitol sunt mai aproape de ipostaza unui elefant într-o menajerie de sticlă, să stea pe margine şi să admire fără să critice.


Ce se mai cântă prin anumite adunări. Cîteodată te gîndeşti: să rîzi, să plîngi? Vă închipuiţi că evanghelia se adresează tuturor? Ce are părul, cu cina? Sau Isus cu favoriţii? Probabil că în sec 16-19  nici un bărbat nu a fost mîntuit în luma civilizată din cauza favoriţilor.

dyo

Ȋmi va fi taxată probabil frivolitatea următoarei propuneri, lipsa de sensibilitate faţă de o chestiune mult mai profundă decȃt cea care sare ȋn ochii celui neavizat şi superficial ca mine. Este un prag bun de lovit cu capul și nu vom trece mai departe până nu vom arăta la vamă cucuiul corespunzător.

În rest … multă milă de la Domnul, că de la oameni nici nu se pune problema.

Aveţi grijă, oameni buni de pe ambele baricade, cum urmăriţi acest clip!

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri