Ai grijă: Isus te privește


sursa: http://www.indusladies.com/forums/forward-messages-and-jokes/27346-a-dog-named-jesus.html

Un tip intră noaptea într-o casă ca să fure ceva.

Descoperă niște bijuterii. Cum tocmai le baga în sac aude o voce:
– Isus te privește!
Se uită el în toate părțile, dar nu vede nimic.

Dă de niște bani.
Îi bagă în sac și iar aude o voce:
– Isus te privește!
Se uită mai bine hoțul și vede un papagal.
Papagalul ii zice:
– Pe mine mă cheamă Moise, da să știi că Isus te privește.
Hoțul rîde și întreabă:

– Ce tîmpit își botează papagalul Moise?
Papagalul:
– Același tîmpit care și-a botezat dobermanul Isus!

Influența pastorului protestant francez Ionas asupra lui M. Kogălniceanu


sursa foto: diverse

Fragment din discursul lui M. Kogălniceanu ținut în 1/13 aprilie 1891 în fața Academiei Române în ședință solemnă, cu titlul: Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor

Noi, tinerii români, furăm așezați într-o familie privată, și anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocațiunea edictului de Nantes, mulțumită protecțiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat până astăzi libertățile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă și astăzi. Membrii săi actuali sunt toți deveniți buni germani și mulți din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă oameni însemnați, care și-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în științe, în arte, în armată, în diplomație; dar niciodată n-au uitat originea lor.

Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frățesc, în care reînnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele Ludovic XIV și de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinții lor de a-și părăsi patria. Tot atunci, și cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realță nesfârșite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor și o nouă patrie.

Tânăr de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, și inima mea s-a înfierbântat în fața acestor bărbați de bine, care trimiteau o neștearsă aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodată aveau conștiința de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost strămutați în casa și sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher și editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el avea deja un nume bine văzut și era încuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, și cu familia comitelui Schwerin, urmaș al marelui feldmareșal al lui Frederic cel Mare.

În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă și din noblețe, și din burghezime, care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea ideilor naționale și a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, și după a căruia recomandațiune noi furăm încredințați pastorului Ionas, în timpul petrecerii sale la Berlin -și aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei mai deși ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tipărit apoi în Iași și s-au tradus în limbile română, greacă și rusă.

Acestei societăți datoresc dezvoltarea micii mele inteligențe și amorul pentru tot ce este frumos și mare în viața omului.

sursa text: http://ro.wikisource.org/wiki/Dezrobirea_%C8%9Biganilor,_%C8%99tergerea_privilegiilor_boiere%C8%99ti,_emanciparea_%C8%9B%C4%83ranilor


Dyo face un fel de haz cu privire la paradoxale preotie a fiecarui baptist care lipseste cu desavirsire. Mie mi se pare ca e vorba de ambitie, putere si ritual. Marturisirea de credinta nu spune ca asa ceva nu exista. Deci?

dyo

Ȋntr-o instructivă lecţie de teologie pentru ochişori micuţi (şi capete ceva mai măricele, aş adăuga eu) Marius Cruceru se atinge, dincolo de subiectul principal, hirotonisire vs. ordinare (adică despre ce pățesc pastorii, dacă nu se popesc), şi de o temă care ȋmi pare ȋncă destul de nelimpezită ȋn cămara de esenţe teologice baptiste: preoţia universală.

Ȋnţeleg prima parte afirmată de autor, un punct de plecare solid, care merită ceva mai multă reflecţie şi teoretizare: distincţia ȋn plan ontologic. Preotul ortodox se bucură prin hirotonire de un har special (inatacabil, chiar ȋn condiţii de nevrednicie), unul care ȋn cazul unui pastor este definit exclusiv ȋn termenii slujirii bisericii dintr-o poziţie vremelnică.

De acord, aşa procedăm la noi, la baptişti. Facem un pas mai departe …

„Noi nu îi aşezăm pe slujitorii evanghelici într-o altă treaptă eclesială de slujire.” ne spune Marius Cruceru. Ba da, o facem: eu nu pot să oficiez…

Vezi articolul original 988 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Dancing to the end of world…


Trebuie să recunosc că nu am avut vreodată o pasiune pentru dans. Ba mai mult, nici măcar nu mi-a plăcut să dansez. Dar asta nu a însemnat că nu am dansat. Eram stângaci şi cred că ultima dată am dansat serios şi mult în 1976, în luna noiembrie, pe când eram în concediu de odihnă şi tratament la Sîngeorz. Era şi concediul în care mama voise să mă aranjeze şi pusese la cale să întîlnesc o fată pocăită. O fi fost ea, dar nu eram eu şi sper că în cele din urmă s-a căsătorit cu cineva mai potrivit. Nu, nu am dansat cu ea!

Dar îmi plăcea şi încă mai îmi place baletul, îmi place să mă uit cum dansează alţii şi într-unul sau chiar în mai multe momente de nebunie spontană mă apucă şi pe mine o anumită bîţîială contorsionistă. Nimic păcătos însă.

 

Eu n-am nimic împotriva dansului. Probabil că unii mai sfinţi îşi bazeată argumentele interdicţiei pe fragmentul din VT în care după ce israelitii şi-au făcut idolul din au tras o dănţuială. Poate de bucurie, poate de necaz, poate de foame. Dar nu pot să uit că la baptişti şi la penticostali, ba chiar la popii ortodocşi, nu se dansează. Nu ştiu cum stau catolicii. Dar la carismatici, la unii, se dansează. Şi bine fac. În paranteză fie zis, cine te poate obliga să nu îţi dansezi nevasta? Nici măcar papa de la Roma!

E drept că la dans unii fac şi altceva decît dans, dar vorba unui anumit personaj de legendă din folclorul românesc modern, pentru ăştia s-a inventat poanta cu sticla de pensi de un sfert de litru. În lipsă de altceva mai bun.

De ce zic unii că dansul e păcătos? Păi se ating oamenii. Şi aici există diverse grade de atingere. Şi există diverse dansuri şi diverse moduri de a te îmbrăca pentru asemenea activitate. Ca urmare unii ce sunt obsedaţi de control nu vor dansa nici în ruptul capului. Am întîlnit într-o declaraţie de aderare la o misiune şi menţiunea că trebuie să nu te angajezi în dansuri sociale. În mod sigur pe considerente culturale… Apoi, pe când eram la ditamai şcoala de teologie am filmat o seară întreagă de dănţuire în stil barn-dance, cu profii şi studenţii agitându-se cum puteau mai bine, unii dintre cei mai simandicoşi răsucindu-şi kiltul în lipsa rochiei. Deci, vorba aia: dacă homosexualii chiar erau bărbaţi, se făceau scoţieni sau irlandezi dacă le dădea mîna…

Apoi, unii ca mine cred că dansul e doar o scălîmbăială lipsită de sens în care îţi risipeşti ce calorii ai acumulat în ultimul timp. Şi asta pe muzică! Domle, dar există educaţia fizică! Da, există, dar pe muzică e mai frumos…

Şi cînd mă uit ma tipii ăia coloraţi de prin Africa şi America cum se mişcă trebuie să recunosc că nici nu mai are sens să dansez: m-au bătut înainte de a începe. Ăştia nu au oase! Ăştia nu obosesc! Asta-i discriminare Doamne!

Şi în final, ce să mai vorbim de dansurile populare! Unele, ciudate, ca şi căluşarii au ajuns şi în X files, altele ca şi kazaciocul, dansul dervişilor învîrtitori, csardas şi sirtaki sunt aplaudate la scenă deschisă şi pe bani mulţi. Moulin Rouge şi Folie Bergere e altceva. Acolo se scot banii din buzunare nu pe dans, ci pe altceva.

Revenind totuşi, dansul duce la creşterea auto-controlului individului, poate fi o manifestare normală a sentimentelor omului. Se poate dansa de unul singur, în doi sau mai mulţi, copii, băieţi, fete sau mixt. Să nu uităm că o balerină zîmbeşte cu toate că de fapt se chinuie şi că ceea ce face ea se situează la acelaşi nivel cu munca unui miner în abataj. Dar dacă unii simt că la acest capitol sunt mai aproape de ipostaza unui elefant într-o menajerie de sticlă, să stea pe margine şi să admire fără să critice.


Ce se mai cântă prin anumite adunări. Cîteodată te gîndeşti: să rîzi, să plîngi? Vă închipuiţi că evanghelia se adresează tuturor? Ce are părul, cu cina? Sau Isus cu favoriţii? Probabil că în sec 16-19  nici un bărbat nu a fost mîntuit în luma civilizată din cauza favoriţilor.

dyo

Ȋmi va fi taxată probabil frivolitatea următoarei propuneri, lipsa de sensibilitate faţă de o chestiune mult mai profundă decȃt cea care sare ȋn ochii celui neavizat şi superficial ca mine. Este un prag bun de lovit cu capul și nu vom trece mai departe până nu vom arăta la vamă cucuiul corespunzător.

În rest … multă milă de la Domnul, că de la oameni nici nu se pune problema.

Aveţi grijă, oameni buni de pe ambele baricade, cum urmăriţi acest clip!

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Doctorul Au-Mă-Doare…la buzunar!


Ce faci când ai un bai? Păi mergi la doctor. În principiu eu nu m-aș duce, nu că nu am asigurare, nu că nu-mi place să stau la coadă sau că nu aș avea încredere în medicină. Dar câteodată îmi aduc aminte de copilărie, de cât de competenți sunt unii doctori și atunci îmi vine să-l parafrazez  pe un individ foarte cunoscut a cărui nume îmi scapă: Când aud vorbindu-se de doctori îmi vine să trag cu pistolul!

Deci, diagnostic prezumtiv: acnee. Nu eu, ci fiul meu mai adolescent. Eu nu am suferit de boala asta.

Prima reacție: e nevoie de o trimitere și de un dermatolog sau dermatoloagă. Capito!

Sunat asistentă, luat trimitere, plecat la cabinet pentru programare una bucată fiu pentru vedere una bucată dermatoloagă un pic mai rutinată, cam cum o să fiu eu peste cinci-șase ani. Dînsă are o reținere personală, nu pot să dau vina pe operația soțului, așa că mă recomandă unei alte dermatoloage, pentru că citez aproximativ, nu se poate ocupa de el, că cine știe ce se poate întîmpla… Corect. Și mie mi se poate întîmpla să îmi cadă ditamai cărămidoiu din zidul cetății peste mustață. Dar nu mă duc pe acolo…

Sun să fac programarea la policlinica cu plată. OK, pe la două. Venim pe la două, intrăm și luăm loc. Cam două-trei primăveri, ca să nu zic toamne, mai puțin decât augusta-mi persoană. Nu se uită la trimitere, se uită la fiu-mio. Se uită bine, se fac recomandări, se scrie o rețetă deloc compensată și se invită la regim. Am spus amin regimului. Chiar dacă consultația fără bon costă o cinzecă și controlul o patruzecă, probabil că merită, că avertismentul suna bine: dacă nu vrei să te ții de regim, nici să nu te gândești să faci tratamentul, că nu are niciun efect. Perfect: responsabilitatea mama vindecării și complianței la tratament.

Mers la farmacie, căscat ochi de tip C.P. Prima parte a tratamentului de sorginte franțuzită aproape trei sute de lei, plus încă ceva mai ieftin. Am rămas perplexum apostolorum. Mă gândeam cât o să coste al doilea tratament în caz că acesta nu va da rezultat. Cineva mă credea rudă fî apropiată  cu regele Croesus.

Deci, stau de vorbă cu farmacista și cu portmoneul care tindea spre un portocaliu fîfî închis la culoare și decid: pas, să facem o antibiogramă. Cine să mai aștepte ca labo să primească bani, să înceapă anul, luna sau ce mai trebuia să înceapă. Fața propriei odrasle arătat ca solul lunar. Și nu numai. Mai las acolo o cinzeacă, dar cu bon și rezultat prin mail. Fiu-mio siderat la vederea unui ac lung de putea colecta câte ceva de pe omușoru calului lui Decebal!

Rezultat: nu exista sensibilitate la eritromicină, penicilină și tetraciclină. Dar celelalte erau sensibile!

Se reia procesul cu trimiterea că cealaltă expirase de atâtea sărbători de sezon.

Acum țuști la un alt doctor, la care în prealabil îi făcusem o poză orarului și telefonului de contact pe ipod. Înăuntru înghesuială, dar așa era și acum cinci ani câd nu știu din ce motive m-am rătăcit prin zonă.

Vine vremea, accesăm cabinetul, stăm juma de oră în fum de țigară de pe holul blocului de ne apucă tusea tabagică.

În fine, consult.

Cu ce ne-am ales: nici un alt dignostic, un tratament cu unguent care trebuia preparat numai la farmacia de la Podgoria!!! Adică nu fii prost și da banii la altă farmacie, că și dacă îți face ce am scris eu, nu au băgat ingredientul secret care te va readuce la mine, care te va face dependent de mine și care te va vindeca cândva garantat! Dacă nu ști!!!

Și ca totul să meargă ca la carte, apare încă un tratament de patru săptămâni cu tetraciclină la care se adaugă chestia aia din bacteriile scoase din kaka ca să nu rămâi cu tubul digestiv ca la dentist, adică fără smalț.

Iuțeală de rețetă și nebăgare de seamă: culmea, am uitat și antibiograma pe masa doctorului. Ca să nu riscăm să ne împrumutăm de la femeii (FMI) dăm una bucată telefon la dom doctor ca să vedem dacă am înțeles bine: cu toată rezistența la tetraciclină, organizmu lu fiu-miu și chestia aie ce produce cratere lunare pe pământ, adică pe obraz, o să asculte de dom doctor și o să moară la datorie dând okii cu antibioticul deloc recomandat, inutil și insensibil.

Dom doctor spune să facem cum a scris el că el e șefu. El e doctor, da io plătesc.

Mie mi se pare că e un doctor bun de trimis la export că aici nu o să reziste mult.

Deci dacă nu plătești consulația că ai trimitere e bai. Dincolo unde am dat bani credea că sunt unicul acționar la Roșia Montană. Și ambii voiau să devin dependent de ei. Deșteptarea: scopul e vindecarea nu dependența. Cred că am înțeles acum de ce pe vremea lui Ceaușescu cea mai mare concurență la admiterea în facultate era la medicină și la popie. Aceiași dependență, mult interes pecuniar și lipsă de profesionalism. Doar cu o  diplomă nu se face un doctor. Excepțiile întăresc regula.

Mai e nevoie să merg la al treilea doctor român sau să mă duc direct în Austria?


Ei, uite ca vine din urma o generatie care zgîlțîie scaunele bătute-n cuie a mai-marilor farisei. Succes!

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

De ce-mi place John Wayne…


sursa imaginii: diverse, printre care: http://www.sodahead.com/fun/whos-more-badass–-john-wayne-or-clint-eastwood/question-3450639/?link=ibaf&q=john+wayne

originea imaginii: necunoscută

John Wayne i-a caftit pe toți răii. Cu pumnii, cu picioarele, cu coltul sau cu wincesterul. Ba uneori și cu calul. Era combativ.

John Wayne fuma trabuc, bea uischi și iubea femei. Dar nu și bărbați. Era previzibil.

Era într-un fel opinie publică, brațul lung al legii, visul oricărui băiat cinstit și naiv și a multor fete.

Dacă m-ar întreba cine să fie ministrul de interne l-aș recomanda pe John Wayne.

Dacă am avea nevoie de un prim-ministru cinstit l-aș pune tot pe John Wayne, cu toate că n-are doctorat.

Dacă m-aș gândi la cine să fie director la institutul ăla românesc de cultură l-aș recomnda tot pe John Wayne: își face treaba bine.

Ba l-aș pune și patriarh. peste toți. He’ll kick some buts there!

Dar John Wayne e demodat. Nu îl mai bagă în seamă decât cei nostalgici ca mine. Unii spun că a murit, alții că nu s-a născut încă…

Dar cine știe, poate merită ca cineva să descopere dreptatea, cinstea și dialogul deschis.

PS Pe lîngă Jown Wayne și Chuck Norris pălește.

Noroc și bani!


Ori de câte ori se strâng câteva milioane bune la loteria națională la știri auzim lozinca: Oare cine va fi fericitul câștigător al marelui loz? Apoi, a doua zi, cu ochii dilatați, cu un zîmbet larg și de obicei cu o anumită nervozitate în voce, crainica ne anunță cu ce se ocupă cel care a câștigat, căci rareori este o femeie. Vorba aia, bărbații fac banii! Da, dar cine se pricepe să-i cheltuie mai bine?

E invidiat de o țară întreagă, iar dacă cumva e vorba de o loterie străină, cum este una din SUA, e invidiat de o lume întreagă, mai ales dacă suma trece de 100 de milioane. Vorba aia: I-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Sau mai degrabă Mamona.

În fine, dincolo de loterie, norocul sau noroaca, dacă e să ne aducem aminte că este vorba de zeița Fortuna, se manifestă și prin găsirea unei sume mari de bani, a unor bijuterii îngropate te miri unde sau a unor hârti de valoare din podul bunicilor. E o îmbogățire la fel de rapidă, ba chiar mai ferită de pericole ca cea produsă de loterie. Nu o să te apuci să dai fuga la departamentul de știri al vreunei televiziuni să-ți anunți fericitul eveniment. S-ar putea să intervină unele complicații. Vorba aia: de ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Mai bine taci și faci!

Mai există și posibilitatea telefonului sau scrisorii ce pică (Ah!) tot din cer: unchiul știut sau neștiut (mă tot întreb de ce nu apare vreodată o mătușă? poate pentru că femeile trăiesc mai mult și nu mai rămâne nimic la moartea lor?) din America care te-a desemnat unic moștenitor. Fuga la autorități, formalități cu sufletul la gură și o dreaptă indignare la auzirea cifrei datorate statului ca impozit pe moștenire. Hoții! Vorba aia: familia nu ți-o alegi. Deci nu depinde cu cine te însori! (???)

Dar există și noroc cu chin: să te pomenești în grădină cu un sac de substanțe interzise ce ți-ar aduce o sumă fabuloasă, să găsești o plasă cu un buletin și cu șpe mii de mii în valută forte sau să îți cadă la picioare una sau două lăzi cu bani, cum i s-a întâmplat mai dăunăzi unui militar din Germania. Dilemă sau noroc. Sau amândouă. Ce faci? Nu poți să prizezi singur 50 de kile de aurolac, nici să faci abstracție de fața gânditoare ce te privește posac din buletinul păgăbașului… Atunci să vezi. Mi se pare totuși, cel puțin interesant, că zeița aia Fortuna nu era singură printre zei: mai era una cu dreptatea, alta cu răsplata. Și asta te ajută să îți folosești neuronii… Vorba aia: ulciorul își schimbă penele, dar năravul ba!

Dar, după cum zic mulți, norocul ți-l faci singur, altfel nu se poate explica de ce în țara asta o dată bogată și mănoasă aproape nimeni nu mai lucrează să producă ceva. Mai bine am produce noroc totuși și l-am putea și exporta… Că noi avem noroc. Un noroc pozitiv: noroc că nu te-a călcat garda, noroc că nu ți-a venit o factură mai mare, noroc că ai scăpat numa cu-atâta, noroc că ai prins trenul și ai loc în picioare, noroc că ai dat numa atâta șpagă și nu ai murit, etc. Și un noroc negativ: noroc că ai copiat și nu te-a prins, noroc că ai primit banii de la UE deși nu o să beneficieze nimeni de proiectul tău că e o mare țeapă, noroc că ai aranjat cu ăla de la guvern și ai primit contractul care trebuie, noroc că tragi în piept pe toată lumea și nu se prinde nimeni (încă) ș.așa mî.dî.pî! Vorba aia: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Da! Dar poate cere altcineva și ăia au ordine tot de undeva de sus…

Și în fine, se mai spune că norocul ar fi chior. De parcă l-ar fi dus cineva la doctor! La doctor norocul ți-l faci singur, depinde la ce fel de doctor mergi (se aplică paragraful de mai sus). Păi ar fi norocul chior dacă ar câștiga Țiriac la loterie, sau de două, trei ori același individ sau dacă câștigătorul ar fi dom președinte. În rest mi se pare că nu e. Chiori sunt ăia care fac legile în țara asta! Chiori sunt ăia de le aplică și orbi suntem noi că ne lăsăm conduși de chiorii de la centru! Vorba asta o știe toată lumea: în țara orbilor chiorul e împărat! Măi ce inflație de împărați pe la noi! Hai să punem de-o republică, dar nu una prezidențială. Nici parlamentară. Mai degrabă una platonică. O să avem noi norocu ăsta?

Noroc și bani, că-n rest avem de toate!

Pese: mai există un noroc demn de invidia vecinilor: