Ecleziologie și arhitectură


Când stai și te uiți la o clădire a unei biserici baptiste sau penticostale nu se poate să nu remarci că de cele mai multe ori aceasta nu are nimic de-a face cu o biserică normală, adică cu una ortodoxă sau catolică. Puține au cruci, niciuna nu are clopote, ele semănînd mai degrabă cu o casă, o clădire mai mare stil casa de cultură a sindicatelor sau cu o sală de sport din perioada ceaușistă. Asta în ceea ce privește exteriorul. Cu interiorul e o poveste și mai mare!

Unii spun că e bine așa, alții spun că nu e bine așa. Bisericile tradiționale, dacă putem să le numim așa (sună ca boala și nu transmite mai nimic această catalogare), sunt construite după anumite reguli, canoane și au o simbolistică aparte. N-am de gînd să o dezbat, dar trebuie să recunosc că și aici joacă un anumit rol estetica și stilul local. Există biserici ortodoxe și catolice frumoase (mari sau mici) și există unele care sunt cel puțin șterse sau anoste.

Totuși, de ce pocăiții nu au recurs la modelul tradițional? Îmi aduc aminte că în anii 95-96 mergeam cîteodată la Leș, unde frații se adunau într-o cameră a unei case nelociuite, foarte mică, cu pământ pe jos, mirosind a șoareci. Nu erau bani pentru ceea ce se numește o biserică. Biserica era a ortodocșilor. Asta era o adunare. Durerea fraților era că la invitațiile lor nu venea nici un ortodox la ceea ce ei spuneau că e biserică. Drept urmare au construit cu ajutor american o biserică. Adică o variantă crush a bisericii normale: o capelă prefab, așa cum este cea din ocolul UBEO.

Surpriza a fost și mai mare să constat că în materie de arhitectură pre-decembristă pocăiții au preluat stilul adunărilor protestante existente imediat după edictul de toleranță emis de Iosif II în 1781 când pentru prima dată au putut să-și construiască biserici cu condiția ca acestea să nu arate ca o biserică catolică: fără turle, fără clopote, fără cruce. Asta ca să le dea catolicilor iluzia că doar ei aveau o biserică, că doar ei mergeau și se închinau într-o biserică. Restul, cele ale protestanților, erau altceva, ceva inferior. Ceva ce nu conta.

Deci, celor care cred că nu există o tradiție cu privire la arhitectura bisericilor ne-ortodoxe și ne-catolice vreau să le transmit că se înșeală. Ea există. Cu mențiunea, că spre lauda lor, după cîțiva ani protestanții ce trăiau într-un imperiu  catolic s-au aliniat și și-au clădit ceva ce arată ca o biserică adevărată. O fi fost bine, o fi fost rău, treaba lor. Oricum nu mai contează. E doar arhitectură.

Dar a venit și la noi decretul de toleranță religioasă din decembrie 1989. În  materie de arhitectură am rămas despărțiți și de catolici și de ortodocși, importând o arhitectură tipic americană sau lipsită de frumusețe, cu un stil șters, anost. Unde este frumusețea Dumnezeului cu care ne lăudăm? Pînă și protestanții din Imperiul Habsburgic au depășit momentul libertății limitate. Dacă tot construim (cu toate că nu sunt adeptul investirii în pietre), cel puțin să construim ceva ce spune nu numai textual că DUMNEZEU E AICI sau DUMNEZEU E DRAGOSTE. Dar probabil că momentul istoric a trecut…

Cu toate acestea, nu se poate ca ochiul ortodox să nu catalogheze ca bizarerie arhitectura cultelor evanghelice, aceasta subliniînd un import cultural ce contravine stilului național, fie el și arhitectonic.

O completare a istoriei faimei biblice sau al scurtului ghid despre cum să ai succes în viață dacă faci ca ei sau shi mai shi


http://en.wikipedia.org/wiki/Stylites

Cine a devenit faimos în istoria biblică? Toți cei ce nu au dorit. Iată o mare lecție pentru oameni ca Jiji Becally, Mazăre, Fasole, primari, prim-miniștrii și alți președinți de ceapeuri politice. Revenind la prima postare, mi-am adus aminte de Roboam și de neghiobia răspunsului său. Știți voi care! Păi dacă lichida armata de foste neveste și țiitoare ale tatălui său abia decedat obținea o reducere a taxelor cu circa 9,9 procente.

Iona a devenit cel mai faimos plimbăreț al epocii antice după ce nu s-a mulțumit cu mersul pe jos, nici cu vaporu, ci a luat peștele. A fost și primul individ care a zis la ce-i mai trebuie omului submarine dacă sunt pești atît de încăpători! Soluția lui era mai economică, mai ecologică și personalizată: omul și peștele. A fost atît de faimos în primele secole după Cristos încît creștinii au pus stichere cu peștele pe parbrizele mașinilor lor, obicei prezent pînă în ziua de azi…

Un alt individ faimos a fost Elisei, ucenicul lui Ilie, omul de care nu se putea pierde nimic că se găsea îndată. În România socialistă l-ar fi angajat la biroul de obiecte pierdute, în cea capitalistă la poliţie. A, nu acolo că ar fi găsit prea multe.

Aruncă unu un topor în apă, haț îl scoate Elisei. Aruncă unu niște lepră în Iordan, o scoate slujitorul lui care era la fel de talentat ca și șoferul lui Einstein. Ce bine că nu s-a umplut ditamai Izraelul de lepră!

Apoi Ilie a fost primul om care a experimentat cu succes dispariția cu mijloace proprii de bord, ceva ce nu s-a mai întîmplat. Astfel a infirmat legea gravitației, conform căreia orice aparat de zbor ce reușește să se ridice de la sol se va reântoarce la sol într-o formă sau alta. El nu şi nu, a decolat şi acolo a rămas. Ce motoare o fi având?

Un alt individ foarte faimos a pomenit ceva de niște oase, dar singurul care l-a luat în serios, după mii de ani a fost Nicolae Ceaușescu care a tot umplut magazinele de oase sperînd să împlinească prorocia lui Ezechiel. Pînă la urmă prorocia s-a împlinit, dar a fost spre pierderea păcătosului Ceaușescu. Cu puține eforturi ne putem întoarce la aceiași epocă cu magazine pline de oase, dacă politicienii români vor fi la fel de osificați. Orice, numai să nu rămînem doar cu umbra lui Mircea la Cozia.

După mai mulți ani, s-a schimbat un picuț registrul faimei și nu mai puteai să devi faimos omorînd un om, doi, mai ales dacă erau cam bătrîniori. Ca să preîntîmpine dispariția faimei ce nu se lipise încă de el, Irod a decis că era mai bine să omoare cîțiva copii mai evrei. Atît de tare i s-a dus faima peste secole că a fost imitat peste mulți ani (nu-i de mirare dacă era pomenit în fiecare an chiar de Crăciun!) de niște nemți cu apucături antisemite. Şi de unii români, unguri, ucrainieni, etc.  Să scuipăm în sîn!

Un pic mai la vale, tot la Iordan, un tip a devenit faimos că se apucase să critice pe toată lumea de parcă era Mircea Badea înainte de înființarea postului Antena. A devenit și mai faimos după o nu mai puțină faimoasă demonstrație coregrafică feminină ce a produs diverse reacții ridicând pe alocuri tensiunea sângelui lui Irod. Iar ăsta? Nu, ăsta e altu! Rezultatul nevinovatei exhibiții a fost pus în operă de mai mulți pictori (și nu numai) dintre care cei mai celebrii sunt Andrew Lloyd Webber, Zeffirelli și Caravagio. Performanța nu a putut fi repetată prea ușor, acum se dansează mai mult în ansamblu și cel mult moare o lebădă. Dar musulmanii ne mai dau o speranță și un fior catarhic. Uhh, sunt de-a dereptul morbid! Vorba aia, ce nu face omu să  devină faimos!

Isus a devenit cea mai faimoasă persoană de pe pămînt pentru că a avut la dispoziție 2000 de ani. Timpul este testul suprem și chiar dacă Madona, Bettles, Lionel Messi sau Bill Gates & co sunt cunoscuți de mai mulți oameni azi pentru că suntem mulți și comunicăm ușor, mîine s-ar putea să fie uitați după modelul bancului Cine a fost Ceaușescu? Un obscur dictator comunist în vremea marelui jucător de tenis Ilie Năstase.

Faima? Dacă nu rămîi într-o grand story sau o metanaraţiune, nu e decât efemeră. De aceea data viitoare apar personaje faimoase din istoria bisericii.

Miercuri 27 martie, orele 18 la Biserica Penticostală Filadelfia din Oradea: Alexandru Nădăban cu ,,Minuni trecute și viitoare”


http://vultus.stblogs.org/2013/02/the-holy-face-of-christ-recogn.html

Ca răspuns la cum se poate ajunge la viața veșnică (uătevăr zis minț) pusă de un învățător pe post de elev ispititor, Isus pune două întrebări: Cum este scris și cum citești în lege. Adică ce spune standardul și cum se înțelege el. Răspunsul este notat cu 10, cu rezerva probei practice: fă și vei avea. Îmi vin în minte multe întrebări în legătură cu ce o fi aia viață veșnică, dar nu acesta este scopul principal al discursului meu. Este clar că învățătorul voia o definiție clară, perfectă ce să se alinieze răspunsului său notat cu zece. Își asuma o poziție ciudată, provocîndu-l pe cel ce îl evaluase să spună ceva care să fie evaluat de el. Ca și cum un elev ar putea da o notă profesorului. De obicei în această fază mulți profesori fac un pas necugetat: coboară standardul ca nu cumva să fie evaluat cu o notă mică de elev.

Cine o fi aproapele acestui învățător evreu? Oricine știa în ce cercuri se învîrtea un astfel de învățător și acum că stătea de vorbă cu Isus era și mai clar. Și atunci Isus îi povestește ceea ce cei mai mulți ar tinde să spună că este o pildă, o întîmplare sau o istorie cu tîlc. Înclin să cred că ceea ce face Isus nu este așa ceva. Isus nu povestește o întîmplare, o istorioară anume, o pildă fie ea inventată sau nu. Isus spune o …minune.

De ce tocmai o minune? Pentru că în contextul acela, bine definit al articolelor de lege tocmai enunțate, al vieții veșnice, al iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, numai minune se poate numi ceea ce Isus a povestit.

În mod normal ceea ce Isus povestește este o imposibilitate. Așa ceva nu se putea întîmpla. Niciun preot, oricât de multe motive ar fi avut, chiar și păstrarea curățeniei sale cultice, nu putea să NU se oprească și să NU-i acorde celui căzut primul ajutor. Aceasta pentru că preotul îl reprezenta cel mai bine pe Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul lui Israel nu putea trece pe lîngă copilul său căzut în necaz fără să-l bage în seamă. Făcând așa ceva preotul își nega menirea, originea și Dumnezeul. Era imposibil. Era o sinucidere.

Levitul care vine ca importanță cultică după preot face același lucru. Dar prin, să zicem, definiția sa levitul era un slujitor pe viață al preotului și implicit a lui Dumnezeu. El nu avea voie să dețină proprietăți în afara cetăților unde se așezase. Menirea sa, existența sa depindea de cît, ce și cît de des închina un israelit lui Dumnezeu. Dincolo de slujirea preoților și a lui Dumnezeu, menirea levitului era să își slujească aproapele. Era a doua sa natură. Din punct de vedere spiritual abandonându-l sorții pe cel rănit levitul nega implicarea lui Dumnezeu în istoria poporului său. Din punct de vedere practic, cel al vieții de zi cu zi, în caz că omul acela murea, levitului i se diminua venitul. Un om mai puțin în Israel, mai puține bucate pe masă, mai puțini bani la templu, o viață mai săracă pentru levit.

Apoi, ca să dea peste cap toate obiceiurile, tot ce era clar, decis și împămîntenit în istorie și confirmat în tradiție, Isus își continuă minunea, care în treacăt fie zis este una multi-etajată. La nivelul unu tîlharii: așa ceva nu se putea concepe în poporul lui Dumnezeu, la nivelul doi preotul indiferent, la nivelul trei levitul indiferent, la nivelul patru israelitul de rînd (absent dar totuși subînțeles în logica și desfășurarea evenimentelor) și la nivelul ultim (poate ultim), samariteanul.

Nimeni nu se aștepta la samaritean. Aici e probabil miezul minunii ce îl face pe învățătorul inchizitor să se întrebe: Doar n-or fi și samaritenii beneficiarii vieții veșnice? Intersectarea căilor celor patru personaje nu este marcată de soartă, totul se desfășoară conform unui plan, ceea ce mă face și mai tare să mă gîndesc la o minune, pentru că minunile, nu poveștile, pildele, se întîmplă atunci cînd te gîndești mai puțin, atunci cînd nevoia lor este strict necesară, atunci cînd moartea survolează la joasă înălțime (mai ales) poporul lui Dumnezeu. Isus nu dezvăluie motivația preotului și levitului, dar marchează ce anume îl motivează pe hulitul, străinul și răul samaritean. Nu cîștigul, nu ura, nu confortul sau discomfortul unei călători întrerupre prematur, ci mila. Un sentiment pe care numai psihopații nu îl posedă, așadar era poate și mai pregnant etalat în mod normal în viața preotului și levitului.

Samariteanul era îndreptățit să treacă mai departe pentru că se afla pe un teritoriu unde atingerea sa provoca pagube, reproș, murdărie. Era în trecere și nu cunoștea pe nimeni, la fel cum poate nici preotul, nici levitul nu îl cunoșteau pe cel rănit, dar erau obligați de lege, de cuget și de slujba ce au primit-o din rațiuni genetice. Adică să acționeze. Poate li s-a făcut milă, dar mila nu i-a motivat să facă următorul pas: să se apropie.

Minunea este amplificată nu numai de reacția radical diferită a samariteanului, un dușman tradițional și incomod, ci de implicarea sa totală. Numai Dumnezeu putea face așa ceva. Numai o minune putea explica asta. O așa minune nu mai avusese loc în Israel sau aiurea. Era o minune ce se putea contempla, comenta sau pur și simplu nega. Cu toate astea, în ciuda elementelor șocante, scandaloase și putem spune iraționale, pentru locul și timpul acela, nimeni din cei prezenți nu au făcut-o. Paralizant!

În plus Isus își lasă auditoriu în suspans atunci cînd le spune ,,…și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.ˮ Într-o astfel de situație să cheltui, să te duci în treaba ta și apoi să te întorci pe același drum tocmai ca să achiți o notă de plată pe care nu ți-a cerut-o nimeni să o achiți? Cine în toată istoria de atunci se mai întorsese să cerceteze care era urmarea, să plătească o notă de plată a unei consumații de care nu a beneficiat? Numai Dumnezeu. Omul plătea un bine, răsplătea poate un bine sau plătea sau răsplătea un rău. Dar să te angajezi să plătești ceva ce nu era de datoria ta trebuia să fii Dumnezeu.

Mi se pare ciudat că învățătorul încurcat de Isus răspunde din nou bine la următoarea întrebare ce îl extrage din minune și îl redă lumii normale. Reintrarea în cotidian îl duce nu acolo unde începuse minunea, ci în plina sa desfășurare: când aceluia (îi era rușine să spună ,,samariteanuluiˮ și-a făcut milă, adică a pus mila la lucru, la practică.

Dincolo de teoria perfectă pe care o stăpînea învățătorul, Isus vine cu ceva aparent banal, dar complet neașteptat: minunea practicii. Mă gîndesc că dincolo de cîteva fraze referitoare la Isus, poate la Duhul Sfînt și la alte lucruri sumar definite, creștinii au schimbat fața imperiului roman prin ceea ce făceau sau nu făceau. Minunea practicii, nu teoria doctrinei sau dogmei i-a convins pe pămînteni că credința în Isus dă viața veșnică. Fă și tu la fel nu se referea la alții, la ceilalți sau la ia uită-te la mine. Însă minunea ,,fă și tu la felˮ avea legătură cu ,,du-teˮ, fără de care prima afirmație nu constituie decît gardul unui alt ghetou temporizat sau nu istoric.

Iată de ce minunile nu se întîmplă în laborator în prezent. Minunile nu așteaptă după noi, dar tînjesc după noi așa cum și noi tînjim după ele. Ciudat. Poți să spui am văzut o minune sau poți să spui aștept o minune. Dar între timp, dacă nu te vei decide să îți faci milă și să te duci să faci la fel nu vei avea parte de o minune viitoare. Numai de una povestită.

Ce n-a înțeles statul român


Statul român nu a înțeles că dacă învățământul ar fi gratuit toate formele de învățământ private ar avea rost să existe doar dacă ar fi calitativ superioare celor de stat. Dar cu un prim-ministru ce și-a copiat teza din alte cărți, cu un ministru al învățământului care spune că prim-ministrul nu a plagiat pentru că regulile plagiatului nu au fost definite clar și cu același stat care spune că numai în justiție se poate decide cine a plagiat (să nu uităm că prim-ministrul cu pricina este interimar la justriție) și cine nu, în curînd o să fim dați în judecată și găsiți vinovați de plagiat de o justiție strîmbă, într-o țară pe măsură.

Eu am impresia că mă aflu în țara lui Strîmbă-lemne. Sau Strîmbă-teze de doctorat. Sau Strîmbă-legi. Ei, n-are contează!

Dacă învățămîntul ar fi gratuit, oricine (cel puțin în principiu) ar putea să studieze. Dacă învățământul costă, doar cei cu bani vor putea face asta. Ca urmare se ajunge la situația existentă în politică: ai bani ești acolo. N-ai bani, nu te bagă nimeni în seamă.

De parcă banii sunt totul…

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html


După condiţional optativ, perfectul simplu

Timposibil

Eu nu cred că ceea ce ne împiedică să ne închinăm împreună – ca și creștini ale unor denominații diferite – e adevărul. Nu am ajuns niciunii la adevărul cu centimetrul sănătos; siguri de ceea ce știm până acum, însă, am ajuns. Așa eram și pe la cinci ani când credeam că țiganii ne bagă în sac și ne fură; după ce au mai trecut niște ani, am văzut că adevărul era altul. Dacă am fi ajuns într-adevăr la adevărul complet și absolut, nu i-am refuza pe alți creștini – cu același Dumnezeu – să vină să aibă comuniune cu noi, ci i-am invita. Nu-mi spuneți că nu există asemenea creștini care să ne dorească prezența; sunt, dar nu-i vedem pentru că nu dorim. Nu avem prieteni de alte culori din alte pricini decât așa-zisul adevăr; punem prea multe sentimente firești în cârca adevărului, nu credeți? Ni s-a spus să…

Vezi articolul original 130 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!