Mănușa la mănușă trage…

dyo

Nu știu ce ne-a apucat pe unii, dar dacă tot a ridicat Alex mănușa, încerc și eu un răspuns în fața morții, cu ce am la îndemână, mult sau puțin …

Adică cu The Great Gig in the Sky, de Pink Floyd. Mai bine de atât nu știu să zic. Dar cred că va fi suficient, numai să vă țină curelele.

Merită menționat faptul că vocea care îndrugă câteva cuvinte la începutul piesei este cea a cunoscutului scriitor și jurnalist (creștin) Malcolm Muggeridge:

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Cine vrea să trăiască o veşnicie? (1)


Recent mai mulţi confraţi au postat cîte ceva despre viaţa veşnică. Am citit şi n-am citit. Reieşea o oarecare concluzie: că viaţa veşnică este o concepţie greacească. Poate. N-am studiat ca să mă pot pronunţa. Probabil că vă întrebați atunci de ce mă bag. Chiar așa. N-ar trebui, dar poate am un punct de vedere personal și tocmai mă aflu în centrul acțiunii: mor de cîțiva ani. Mor mai lent, dar totuși se întîmplă, nu mai pot schimba canalul.

Apoi, ca să nu fiu atît de concentrat la faza asta doar pe propria-mi persoană, soția mea a îngrijit cîteva persoane care erau în același proces, dar ceva mai accelerat. Așa că au dispărut. În plus, cum ea a lucrat la fostul centru HIV din Arad care a fost desființat de primărie, a fost martoră dispariției mai mult decît prematură a unor tineri ce nu au trăit decît ceva mai mult de 20 de ani. Ar fi interesat ce crede ea despre acest subiect, dar nu o să îi iau un interviu. O costă prea mult din punct de vedere emoțional.

Dar cu acest subiect s-a confruntat și Fredy Mercury (Thank you Fredy!) care cîntă în deschidere. Și nu numai el. Cam toți cei care au existat pînă acum. Mai mult ca sigur că nu mulți dintre ei au scris despre moarte și viață veșnică. Cu toate acestea nu vreau să vă plictisesc cu un studiu exhaustiv al morții în vreo scriere mai nouă sau mai veche. E vorba de ce se întîmplă cînd mori și ai timp să te gîndești la moarte, la timp sau la lipsa lui și ce reacții ai. Sau ce reacții au alții referitor la ei, la alții, la tine.

Vrînd-nevrînd moartea sau viața e un subiect personal, chiar dacă mulți dintre noi spunem că nu vrem să ne gîndim la asta. Probabil că pe mine nu mă ajută să fiu introvertit. Sau cine știe? Am ajuns totuși să mă exprim. Sunt marcat de profesie, așa că sper să mă exprim inteligibil.

Deci, da capo maestre!

Ca să vă introduc în atmosferă aș vrea să atrag atenția că mă lasă rece (la subiect, nu?) figurile cîtorva furibunzi critici de pe internet care-și bagă nasul în tot locul (era să scriu altceva…) de parcă sunt dotați cu un nas sensibil de căutat trufe, criticînd, combătînd și etalîndu-și omnișciența. În domeniu ăsta toți specialiștii sunt… morți.

E normal să vrei să trăiești. Nu e normal să vrei să te sinucizi. Dar cine nu s-a gîndit cel puțin o dată-n viață la sinucidere e mare mincinos. Cînd vrei să te sinucizi nu te mai întrebi dacă viața asta se continuă undeva, unde și cum o fi acolo. Pur și simplu îți propui să scapi din lumea asta și să treci în aialaltă. Speri să îți găsești acolo acea pis ăv maind de care nu ai mai avut parte aici. Mă gîndeam de mult timp să scriu despre acest tabu, cel al sinuciderii, mai ales că este un subiect atît de controversat. Poate altă dată…

Apoi mai este moartea eroică. Pe de o parte mult cîntată, lăudată și abordată. Moartea cu folos. Să mori în locul altuia sau să mori salvînd cît mai mulți (dacă se poate) oameni. Să îți valorifici moartea. De instrucție în domeniul ăsta am avut parte în copilărie citind cărțile pline de patriotism și propagandă despre războaie. Sau despre întîmplări dramatice. Și despre eroi. Pentru că de obicei eroii sunt morți. Și aici se poate la fel de bine discuta despre falșii eroi, cei fabricați fără să fi existat vreodată sau aceia care s-au lăudat că au fost eroi, dar n-au fost, cabotinii. Și despre anti-eroi, cei care nu au căutat să fie, dar au ajuns. Aici au scris alții, n-are rost să mai intervin.

Nu mă pot abține la acest subiect să nu remarc contrastul sau mai bine zis contradicția, dintre cei ce au murit cu folos și marii conducători ce au fost idolatrizați, iubiți pînă la moarte și care au trimis la moarte milioane de oameni. Nu am citit vreun rînd despre cum credeau ei că trebuie să se sacrifice să moară în locul altora: țarul Alexandru, Lenin, Ludendorf, Haig, Stalin, Mussolini, Mao, Tito.

Ca să vă introduc mai profund în subiect nu se poate să nu menționez că personal am fost influențat de Karl May și de stilul anilor 60-70, cînd era la modă eroul tăcut, restras, simțit și anonim. M-a marcat. Apoi se potrivea cu fixul meu de a nu fi primul, ci mereu al doilea. Asta e!

N-am să vă plictisesc cu obsesiile mele legate de moarte de la cinci ani și cu întrebarea fără răspuns adresată părinților, eu după ce mor unde mă duc? Citiți o carte de psihologia copilului ce tratează această problemă dacă nu ați trecut pe acolo. Dar mai trebuie să amintesc că în copilărie nu mi-a fost frică de moarte cu două excepții: coborîtul din turnul bisericii din Micălaca și o fracțiune de secundă cînd, aflîndu-mă pe strada Unirii din Arad, o stradă cu o curbă largă, venea spre mine o mașină ce a balansat stînga-dreapta. Cea de-a doua instanță a fost absolut irațională, pentru că mașina n-a accelerat, nu era foarte aproape, dar mișcare probabil că semăna cu cea a unui animal de pradă care vrea să se arunce asupra victimei sale. Raționalizați, raționalizați, raționalizați! Nu, nu a spus-o Lenin. În rest nimic.

Apoi în decembrie 1989 în Primăria Arad cînd am avut indicii că voi fi lichidat împreună cu alții ce eram acolo. Nu știu cît de temeinice au fost, dar stresul a fost cît se poate de real, pentru că am fost afectat de sindromul post-traumatic. Tipic!

To be continued