Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (3): A fi cinstit sau despre sens şi înţeles


sursa: http://www.hieronymus-bosch.org/Ecclesia%27s-paradise.html

N-am auzit şi nici nu am citit de vreun rege sau împărat care să fie supranumit cel Cinstit. Avem cel Mare, cel Bun, cel Înţelept, cel Chior, cel Mic, Ţepeş, Copronimul (sună mai bine dacă ştiaţi ce era aia Coprol şi la ce folosea) şi alţii de alte feluri. Nici nu am dat de vreun papă de la Roma care să fi foat catalogat ca cinstit. Dar poate au existat episcopi, patriarhi sau mitropoliţi cinstiţi. Mai jos nu merg că mi se face frică…

Dar aşa cum am stabilit, cinstea nu era la mare căutare printre marii şi micii conducători. Sau greşesc, era printre cei mici, că poate de aia au dispărut. Dar rămîne o constatare şi un adevăr valabil şi azi: conducătorii nu sunt cinstiţi. Între sensul cuvîntului şi înţelesul său mi se pare că este o diferenţă. Poţi fi cinstit la modul general, dar nu atît de cinstit pe cît este înţelesul cuvîntului.

Veţi spune că era ceva normal: nu putea fi cinstit Carol cel Mare cu sarazinii, nici Mihai cu turcii, nici Decebal cu romanii, nicii franţujii cu nemţii, englezii, belgienii, normanzii, italienii, austriecii, ruşii, prusacii şi alţii, precum nici Alexandru Macedon cu perşii, indienii şi restul lumii dinspre est. La fel şi Toragawa cu ai lui, Gingishan cu toată lumea ş.a.m.d. E clar.

Dar atunci de ce cerem ca politicienii noştri să fie cinstiţi? Pentru că nu ne mai batem în duel, pentru că ne-am retras armata la aproape 100 de kilometri de la graniţă, pentru că suntem în NATO şi aproape în UE? Ar fi ca şi cum i-ai cere lui Putin să-şi dea demisia că a stat la putere prea mult, dincolo de limita constituţiei, să-i spunem lui Iliescu că va avea de ispăşit şi în viaţa viitoare pentru ce a făcut cînd era la putere şi să-i transmitem lui Bill a lu Clinton că n-o să ia în veci premiul Nobel că nu e cinstit. Sau poate o să-l ia pentru că premiul nu se dă pentru morală.

Mda, de ce nu a lăsat domnul Nobel bani şi pentru unul care a trăit moral? O fi fost prea mare competiţia sau ar fi fost prea mulţi ipocriţi rămaşi în cursă? Păi acum suntem către opt miliarde…

Deci, în mare, toţi politicienii noştrii sunt cinstiţi dacă nu sunt prinşi, judecaţi de justiţie şi condamnaţi ca necinstiţi: cu mici excepţii, extrem de bine cunoscute, toţi sunt cinstiţi. Ce sens are cuvîntul cinstit acum? Dar înţeles?

Să vă spun sincer însă, eu n-am probleme cu politicienii: e clar că trebuie să mintă, altfel n-ar mai exista politică. Aşa cum au minţit F. D. Roosevelt, Clinton, J. Kennedy, Nixon, Kohl, Reagan şi alţii. Cu toate astea lumea vrea şi politicieni cinstiţi şi să trăiască bine. Mie mi se pare că există o contradicţie în sine între cele două dorinţe. Sensul e că fiecare dintre ei au minţit, dar numai cîţiava au fost catalogaţi ca necinstiţi şi au fost amendaţi. Au minţit prea mult şi în folosul propriu.

La fel se întîmplă şi cu pocăiţii. Lumea vrea ca pocăiţii să fie pocăiţi punct. Dar nu se poate să te pocăieşti o dată şi să rămîi aşa toată viaţa. E la mintea cocoşului.

David a scris atîţia psalmi în care se tot pocăia. Isaia se tînguia împreună cu Ieremia plîngîndu-şi păcatele lor şi a poporului lor. Nimeni nu i-a spus lui David pe cînd încerca să scrie al doilea psalm să înceteze că n-are rost, era deja pocăit. Sau deja lamentat. La fel cu Isaia şi Ieremia. După primul capitol (oral) a urmat al doilea, al treilea ş.a.m.d. La fel ca în cazul marilor politicieni, dacă pui beneficiul pocăinţei personale în faţa beneficului celorlalţi nu ajungi decît o maimuţă demnă de un spectacol jalnic. S-ar putea ca cei de pe margine să-ţi arunce un bănuţ, dar o fac din milă pentru că între sensul şi înţelesul pocăinţei tale există o diferenţă. Care este cîştigul comunităţii în afară de etichetarea personală?

Ca urmare, pocăiţii nu sunt pocăiţi şi lumea vrea mai mult de la ei. Chiar şi pastorul, biserica (adică toţi ceilalţi) vrea mai mult de la tine, toţi fiind gata să-ţi dea sfaturi. Ca în cazul politicienilor.

Să vă spun sincer eu m-am cam săturat de o biserică pocăită, perfecţionistă, elitistă, triumfalistă şi lista poate continua. Aşa cum v-aţi săturat de politicieni.

Nu vreau să fac o revoluţie. Nu în politică. Dar vreau să încep o biserică fără biserică. O biserică de oameni normali, o biserică de oameni, nu de pietre. O biserică fără pretenţii, fără legi, fără ifose, pocăiţi şi vorbe mari. O biserică a celor care sunt cinstiţi atît ca sens, cît şi ca înţeles. Las pocăinţa pe seama fiecăruia. E o chestie extrem de personală.

Şi fără viziune, strategie şi tactică. Fără!

Cine vrea să trăiască o veşnicie? (2)


am furat imaginea de pe: http://sabina-laiber.blogspot.ro/2012/09/zaruri-aruncate.html

Intenţionam să afişez două zaruri interesante: pe fiecare faţă scria death sau life. Totuşi nu e corect. Şanselenu sunt 1 la 1.

Cînd eşti tînăr nu îţi pasă de moarte. Sau îţi pasă prea puţin. Care ar fi motivele?

Unul dintre ele ar fi că nu ai trăit destul ca să regreţi că pierzi ceva nemaipomenit. Apoi cînd eşti tînăr, cu excepţia faptului că ai suferi de mult timp de vreo maladie sau ai fost victima unui accident ce ţi-a redus capacitatea de a acţiona independent, fiind imobilizat, nu prea te gîndeşti la moarte, pentru că în mod normal ai toată viaţa înainte. Dar în acelaşi timp, cu toate că faci abstracţie, ai toată moartea înainte. Ciudat!

Energia tinerească, ca să folosesc un clişeu, lipsa grijilor, te propulsează spre viaţă chiar dacă mai ai necazuri, treci prin depresiile adolescenţei sau ai dat-o în bară şi eşti la mititica. Oriunde şi orice ai păţi şi nu ai rămas fără un ochi, picior sau mînă, îţi dai seama, dacă eşti un om normal, că totul are o limită şi se vor sfîrşi în curînd.

Când eşti tînăr moartea în tinereţe survine mai ales datorită propriilor dezamăgiri şi a accidentelor datorate teribilismului. Dar în principiu, tinerii ajung la maturitate, dovada fiind numărul mare de oameni ce mor la bătrîneţe.

Am avut doi colegi de liceu ce au murit înainte de a absolvi. Ambii sufereau de inimă. Nu vedeai că suferă, nu vedeai că le-ar păsa, dar cine ştie ce a fost în inima lor? Sau în cea a părinţilor lor.

Am cunoscut cîţiva tineri infectaţi cu HIV. N-a fost vina lor, nici a familiei lor. Dincolo de abuzurile inimaginabile suferite în centrele statului şi de respingerea propriei familii nu vedeai o nesfîrşită jelanie cu privire la posibilitatea sfîrşirii mai mult sau mai puţin iminente a vieţii. (Am învăţat ceva de la ei.) Aveau întrebări cu privire la viaţă. S-au stins repede. Anul trecut au plecat cinci.

Îmi aduc aminte că unul dintre ei a spus la înmormîntarea altuia că el va fi următorul. N-a greşit. S-a întîlnit cu Creatorul în mai puţin de o lună după ce-şi dăduse lucrurile şi îşi pusese viaţa în ordine aşteptînd sfîrşitul care a venit inexorabil.

Dar îmi aduc aminte copil fiind că bunica obişnuia să se jelească. Era de speriat. Rîşnea porumbul pentru pui în cămara de sub pod şi se jelea. Prima dată nu am ştiut ce se întîmplă. Apoi m-am retras fără zgomot lăsînd-o cu durerea ei inexplicabilă pentru un mic copil. Dar după un timp a ieşit din încăpere ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat şi şi-a văzut mai departe de viaţă. I-a supravieţuit bunicului meu încă 10 ani de una singură. Era un mod de a face faţă stresului, nu de a te tîngui de moarte, ci de viaţă, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu ne-a garantat că viaţa ar fi o plimbare pe un covor de petale de trandafiri.

În comuna mea un bărbat s-a sinucis în urmă cu ceva timp pentru că îşi pierduse accidental vederea. Nu mai putea să trăiască o viaţă ce nu şi-o putea imagina fără unul dintre simţuri. Poate cel mai important. Într-o seară pe cînd mă plimbam prin oraş, dintr-o casă din apropierea Mureşului ieşise val-vîrtej, plîngîng, o tînără, ce a lua-o la goană spre apă. A fost urmată de o altă persoană care m-a întrebat panicată încotro a luat-o. A început o operaţiune de salvare contracronometru…

Dar dincolo de asta, se trăieşte. Rar sau foarte rar se moare. Pare ciudat, nu? Aş face o analogie cu maşina pe care o conducem.Pînă nu mi-am schimbat maşina n-am observat cu există cîteva identice cu a mea. Apoi am schimbat încă o dată maşina cu una mai rară. Treptat au apărut tot mai multe maşini ca a mea. Tot aşa cu moartea. Dacă nu te interesează nu o vezi. Vine, şi trece, ducîndu-se fără să te afecteze. Problema e dacă rămîne.

Pentru că nu suntem atenţi la moarte. Pentru că respingem moartea ca fiind ceva rău ce ne curmă existenţa. Clişeele morţii…

Dar să revenim la viaţa înainte de moarte. Cunosc cîteva persoane care voiau să moară pentru că s-au săturat de viaţă. Boala, bătrăneţea, imobilizarea te fac să te gîndeşti că nu mai merită să trăieşti. Îi spui Domnului să te ia, dar planurile tale nu coincid cu cele ale lui. Sec! După o vîrstă nu mai vrei să trăieşti 100 de ani, darămite o veşnicie! Cînd încep să te doară oasele de reumatism, cînd nu mai poţi să te apleci, cînd nu mai ai chef să mănînci ceva bun, cînd îţi dai seama că nu te mai interesează o mie şi o sută din noutăţile apărute, cînd nu mai ai prieteni sau cunoscuţi pentru că cei mai mulţi au plecat undeva, începi să-ţi pui întrebări…

Eu am început să-mi pun întrebări după ce a murit tatăl meu. Cam devreme! Mi-am dat seama că între mine şi moarte nu mai stătea nici un bărbat. Ciudată senzaţie! Ciudată senzaţie să dispară cineva cu care ai trăit mai bine de 40 de ani şi să nu poţi să vorbeşti despre el la timpul trecut… Dar dacă stai să te gîndeşti mai bine, anii care i-ai trăit sunt mai mulţi decît cei pe care îi vei trăi. Cel puţin pentru mine. Asta e realitatea.

Nu e simplu să trăieşti. Dar să trăeşti nu e în sine mare lucru, cineva ţi-a dat viaţă şi eşti viu… de la sine. Are grijă de asta instinctul de conservare.

Dar nu e nici simplu să mori. Nu se întîmplă doar pentru că vrei. De aceea am un fix: eu aş prefera să mi se întîmple în somn. Să mă trezesc… mort! Conform zicalei seara culcat viu, dimineaţa sculat mort.

Cine vrea să trăiască o veşnicie? Mai ţineţi minte formaţia Queen? Freddie Mercury suferea de HIV, a dat în SIDA şi a murit. Şi-a cîntat viaţa şi şi-a cîntat moartea. La fel ca majoritatea dintre noi. Doar că el a fost sublim.

Şi totuşi va mai urma.