Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de biserică (4): uite papa, nu e papa…


sursa: http://www.richardsorensen.com/index.php/criticism-of-the-church/vaticankeys/

În anul 1294 plictisiți și împovărați de o amenințare divină din partea unui călugăr benedictin pe nume Pietro Angelerio alias Pietro da Morrone, cardinalii îl aleg pe acesta ca papă. El refuză, încearcă să fugă, dar în cele din urmă este convins de cardinali și doi regi catolici și încoronat ca papa Celestin V  la 79 de ani. Mă îndoiesc că avea viziunea necesară, cu toate că era bine intenționat. Constată că nu avea abilitatea de a conduce biserica, că îi lipsea atît diplomația, cît și puterea.

După cinci luni și cîteva zile după ce impusese clauza renunțării de bunăvoie la tronul papal, își dă demisia (papa Benedict IX și Grigore VI au făcut același lucru în trecut), voind să se retragă la ceea ce făcea înainte.

Cardinalul Benedetto Caetani, considerat următorul papă, cel ce îl ajutase să se retragă, devine papa Bonifaciu VIII. El îl arestează pe fostul papă și îl întemnițează. Acesta moare după 10 luni papa fiind acuzat că l-a ucis. Bonifaciu VIII este autorul celei mai ferme declarații cu privire la superioritatea autorității papale asupra celei regale.

Recent Benedict XVI a abdicat din sistem. Dar e clar că sistemul are nevoie de o mînă forte. De obicei sistemul îi schimbă pe toți cei ce intră. Personal nu cred că papa Francisc are o șansă să reformeze sistemul. Nu știu ce tactică va folosi, dacă are o viziune sau care va fi strategia sa. În ultimă instanță nci nu cred că contează prea mult. Mai ales că nu a fost un om al sistemului.

Dacă nici Raitzinger nu a reușit, nu cred că va reuși un argentinian ce vine din altă lume. Cu toate că aș vrea să reușească!

Părerea mea e că în curînd catolicii vor avea un alt papă. Mai tînăr, mai modern, mai la curent cu managementul.

 

 


Etichetem și ticuri evanghelice a la Dyo. Luați, gustați, mîncați…

dyo

Următoarea istorioară face parte din folclorul vremurilor de mult apuse ale comunismului românesc. Mi-a spus-o unchiul meu, inginer la Combinatul de la Galaţi, bine poziţionat “în schemă” acolo, pe când Ceaşcă al nostru era încă la putere.

Cică …

*

Erau odată doi fraţi care, în perioada interbelică iar apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, au apucat în viaţă pe căi diferite. Cel mai mare, simpatizant al dreptei acelor vremuri, a intrat în Mişcarea Legionară unde s-a implicat activ în multe din acţiunile specifice acesteia. Cel mic însă, gândea diferit; el s-a dat cu comuniştii şi s-a dedicat cu trup şi suflet cauzei partidului, spre binele şi propăşirea clasei muncitoare.

Când au venit comuniştii la putere, multe situaţii s-au dat peste cap în ţară; binenţeles că nici cei doi fraţi nu au fost scutiţi de tumultul şi neliniştile acelei perioade. La modă, încă de pe atunci, era aplicarea…

Vezi articolul original 891 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus, în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului, respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, lucruri care au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist, ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia. Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru poate era receptiv la ceva nou, ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întreaga viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuia transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Și așa a intrat omul nostru în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!

Îngeri? Fugi d-aici!


http://www.viziteazalumea.ro/scrisori-de-la-cititori/o-vizita-neterminata/attachment/venice-carnival-2006-2/

Ieri m-am ciocnit de un înger.

Bine că nu s-a ciocnit el de mine!

Nu, nu l-am întrebat nimic.

Eram prea uimit.

Nici el nu mi-a spus nimic.

Dar s-a uitat așa, mai ciudat…

Da, sunt normal.

Nu am tras nimic.

Nici!

Nu, nu visam, nici nu dormeam barem.

Eram pe stradă.

Evident că și el.

Du-te tu acolo.

Mă gîndesc.

Tu ce ai fi făcut?