So long, farewell, auf Wiedersehen, good night!


Ei, da vă spun la revedere sau vorba spaniolului, Adio!

Cum a început totul:

În primul rînd s-a întîmplat ceva banal. Adică telefonul mobil s-a muiat o dată cu pantalonii în mașina de spălat. Mașina și pantalonii au supraviețuit.

Apoi mi-am pus cîteva întrebări în legătură cu modernizarea societății din anii 1960-70. Atunci am avut primul telefon fix și încă îi mai țin minte numărul: 12510. Simplu! Aveam tv, ascultam muzică la magnetofon, avem radio cu tranzistori, aveam transport în comun, iar dacă nu aveai chef să te înghesui așteptai tramvaiul sau autobuzul următor. Cum spunea: simplu.

Omul avea curent, apă, asistență medicală, bibliotecă județeană, cinema, tv, locuia destul de decent și de obicei mergea o dată pe an la băi: sau la munte sau la mare. Ba mai avea un loc de muncă și începuseră unii să își ia mașină, motocicletă, bicicleta devenise ceva banal. Concluzia: omul s-a modernizat. N-a fost rău. Viața era previzibilă și se desfășura la o viteză acceptabilă.

Apoi a venit omul post-modern care, din vari motive, făcea cam totul pe dos de cum se obișnuia. Și au apărut lucrurile mai ciudate. Dar nu m-a deranjat prea tare că aveam o temelie biblică de monolit, de nezdruncinat, mai ceva ca unitatea partidului din jurul unicului său conducător. Nici asta nu a fost rău, ba din contră!

Apoi a venit epoca post-post-modernistă în care dacă nu ești nebun nu mai are sens să îți deschizi gura, dacă n-ai o logică fără nici o logică nu ești simpatizat și dacă nu ești un fel de lady Gaga sau Lord Mac-Mac, nu exiști. Trebuie să ai energie, să te zbați, să spui sau să scri banalități în italice, că numai și numai tu ai dreptate. Aici abdic.

În ultimul rînd, poate, m-am plictisit de banalități, sforăisme, rahatisme și gargarisme pe facebook, bloguri, twiter și alte invenții ce pretind că te-ar face mai social.

Nu mai accept nebunia telefoanelor mobile. Am pierdut un apel. Oare de la cine? E ceva important. Trebuie să sun să văd ce vrea omul. Omul n-are decît să sune dacă vrea ceva. Acum n-are decît să sune pe fix, că nu sunt centralista de serviciu, nici salvarea, nici poliția, nici mama sau tata Omida.

Nu mai accept prostiile de pe mai știu eu cîte canale tv. Adică ei să-mi facă programul cum să-mi pierd eu timpul, iar eu să am impresia că lumea se prăbușește, că am intrat în criză de timp și că dacă nu cumpăr cutare marcă o să mă usuc pe picioare de ciudă că eu n-am ce are mai-știu-eu-cine! Să se uște ei! Cablu tăiat.

Nu mai accept să conduc un autoturism. Am trăit 36 de ani fără să am permis și eram normal. Mă bucuram ori de cîte ori mă lua cineva cu mașina. Era o plăcere. Acum nu mai e o plăcere să conduci, e un chin. De ce ar trebui acum să-mi trăiesc viața după cum îmi dictează partenerii de trafic? Trăiască transportul în comun! Te poți uita-n stînga, ba în dreapta și poți să porți o conversație inteligentă. Am tramvai, am tren.

Și în final, adio internet. Adio blogăială de citit și de scris. Destul a fost. O dată pe lună, merge. Un mail la trei-patru zile, merge. În rest nu mai vreau reclame la zumzi, zozo, zoro, podagră, viagră și alte flancouri. Am telefon fix.

În rest cred că sunt om normal. Sau poate nu, dar îmi revin. Pa și pusi! La toată lumea.

PS Nu dați laie, stelutze, nu scrieți comentarii că nu mă uit decît peste o lună. Engioi ză muzic?