Predestinare?


sursa: http://theorthodoxlife.wordpress.com/2012/03/21/orthodox-predestination-st-symeon/

Sunt un tip previzibil. M-am căsătorit, Am doi copii mari. După 89 am muncit unde am putut. Sunt credincios.

Mi-au descoperit niște probleme de sănătate. Drept urmare nu am mai putut să lucrez pe mulți bani, dar am acceptat orice muncă în limita sănătății mele, având cîteodată chiar două joburi. Din cauza neputințelor mele și din cauză că nu aduceam prea mulți bani acasă soția, și ea creștină, a început să mă disconsidere. Cum spun unii, s-a îndepărtat de mine. N-am reușit să o îmbunez.

Tot ce am avut am investit într-o casă din care mi-a spus să plec. Nu mai am energie, sănătate și tinerețe să investesc. Sunt demoralizat cu toate că încă cred că Dumnezeu poate să mai facă minuni cu sănătatea mea, cu familia mea și cu servicul meu.

Aș vrea să îmi spuneți ce ar trebui să fac, să schimb în viața mea.

Vă mulțumesc,

Cu recunoștiință,

Ionel Doncea

Arad

Asta e poveste, din păcate tristă, a uni credincios aflat la limita subzistenței, Un om cinstit, credincios mai mult ca mine, smerit și acum foarte singur. care ar fi soluția? a cerut consiliere, dar după părerea mea are nevoie de mai mult. La cine poate apela? E ușor să dai sfaturi: fă aia, fă cealaltă. De sfaturi îi e plin podul! Nu mai are nici o șansă? A fost predestinat să fie deposedat de tot ce avea, să fie drăcuit de soție și ingorat de noi? Nu știe să ceară ajutor sau cum să pună picioru-n prag? Refuz o predestinare teologică. Prefer o schimbare a destinului. Vorba aia: el de ce n-ar putea cîștiga la loterie?

Poate. Dar în lipsă unei soluții imediate mă uit la teologia mea. Ce pot să fac eu. Deocamdată dau telefoane. Și scriu…

Deocamdată și el are unde să locuiască. Ar fi bun un loc de muncă lipsit de stres. A acumulat destul.

Ce ziceți? Soluții?

Hmmm!


sursa imaginii: http://www.blackchristiannews.com/news/2012/06/why-christian-tv-is-still-important.html

Se privi încă o dată-n oglindă. Critic. Era bine. Dunga la pantaloni era ascuțită ca lama unei săbii. Pantofii străluceau. Nodul cravatei impecabil. Se vedeau manșetele cămășii doar atât cît trebuia. Părul era proaspăt șamponat de parcă tocmai se ridicase de pe scaunul frizerului. Barba era exact cât trebuia de lungă. Diplomatul nu era nici prea mare, nici prea mic. Era vizibil.

Își rememoră mental ultimele două zile. Incredibil ce succes. De public. De efect. Veneau bani. Venea lumea. Totul mergea ca uns. I se deschideau toate ușile. Îl căuta toată lumea. Era invitat peste tot. Banchetele se țineau lanț. Avea succes. Era omul zilei. Sau poate ceva mai mult. Cine știe poate era trimisul zeilor…

Se gândea că i-ar trebui ceva special. O haină unică. O trăsătură unică. Să facă ceva ce n-a făcut nimeni. O minune! Sau poate mai multe. O fi nevoie de autorizație? De la cine? De la ăia…

Dar poate nu e destul. Ar trebui să ia legătura cu partidul? Cu partidele? Complicat! Parcă ar fi într-o relație…

Și toți ăștia ce îl urmăresc peste tot: femei, bărbați, copii, spioni… Mai ales spioni! Ce poate face? Nu poate să-i dea la o parte. Ei, asta e: binecuvîntările și blestemele succesului. De-ar ști ei cine e el…

Cu un gest sigur scoase o foaie de hîrtie împăturită din buzunarul interior al sacoului. O parcurse în grabă mormăind satisfăcut, încruntîndu-și ușor sprîncenele arcuite a mirare.

Aha! Asta o să-i cam supere pe unii. Asta e. Pe unii o să-i supere, pa alții o să-i bucure. Cam ca și iadul și raiul. Da! Bună ilustrație. Apăsă cu fermitate pe clanță. Ușa se deschise ușor. Era orbit de blițuri. Uite și cîteva camere de luat vederi. Ce de microfoane.

Ei, lăsați, mesajul meu este pentru toată lume, nu-i nimic secret. Vi-l spun imediat, pe scenă. Toată lumea are acces.

Își drese ușor vocea și începu:

Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor! Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati! Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul! Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila! Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor! Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra! Bucurati-va si inveseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri; caci tot asa au prigonit pe prorocii care au fost inainte de voi. Voi sunteti sarea pamantului. Dar daca sarea isi pierde gustul, prin ce isi va capata iarasi puterea de a sara? Atunci nu mai este buna la nimic decat sa fie lepadata afara si calcata in picioare de oameni. Voi sunteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu poate sa ramana ascunsa. Si oamenii n-aprind lumina ca s-o puna sub obroc, ci o pun in sfesnic, si lumineaza tuturor celor din casa. Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este in ceruri. Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile…

Așa își începu Isus Cristos prima predică demnă de menționat. Și așa se vede el în concepția unora dintre imitatorii săi. Vi se pare plauzibil?

Hmmm!!!

Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Kanci american drim!


America m-a fascinat încă din copilărie. Tot ce venea din America era nemaivăzut. Faptul că se discuta în șoaptă despre America îi dădea un farmec aparte. Guma de mestecat venea din America, ginșii veneau din America, pistoalele cauboilor veneau din America. M-a fermecat Ultimul tren din Gun Hill. Purtam la centura de plastic roșu a surorii mele un pistol albastru cu butoiaș. Îl primisem la schimb pe o sabie de cavalerie de lemn deja ruptă.

A apărut în oraş un Chevrolet al unui biet șofer de la județeana de partid, lat-mare-american, deci nemaivăzut. Ce Superman? Mai bine șofer pe mașina asta. În plus toate americanele re-produse în America nu semănau decât la formă, uneori nici la formă, cu originalele. Guma de mestecat românească? O glumă! Ginșii românești? Se căutau doar în Moldova sovietică…

Apoi au început să ne plece rudele pocăite în America. Unde era libertate religioasă. De parcă aici îi oprea cineva să cînte în biserică, să spună poezii în biserică sau să predice în biserică. Sau să se roage acasă, să citească Biblia și să nu își facă semnul crucii. Dar fiecare cu libertatea lui. Credeam că o dată ajunși în America își vor da drumul pe toboganul credinței, îi vor evangheliza pe americanii ăia hippy și bitnici, pe lacomii capitaliști și monopoliști. Pofta-n cui! Doar n-o să se amestece cu lumea. Și atunci de ce au plecat acolo? Hu năus!

Dar precis că le mergea mai bine, că altfel ar fi venit înapoi. Cel puțin după 1989 când nu mai erau urmăriți. Încă țin minte pozele făcute la masa plină de dădea peste, cu zâmbete direct proporționale cu volumului frigiderului bine asortat. America, țara promisă în care într-adevăr curgea lapte și miere și unde gasolina nu era raționalizată, iar mașina se putea cumpăra la liber. Acum țara aia a venit și la noi! Îi spune capitalism pe pîine sau fără milă. Țara lui mamona, dumnezeul banilor, al celor ce vînd și cumpără.

Dar revoluție sau ce-o fi fost aia, ce să spun, în afară de Iosif Țon n-a prea venit multă lume înapoi, ci s-au mai dus alții. Din tinerii ce s-au dus să studieze la Linchburgh, Liberty University, Virginia nu cred că s-a mai întors cineva. Nici dintr-un alt loc unde au plecat vreo 20-30. America a continuat să fie țara tuturor posibilităților. De parcă România era mai prejos… Credința aia mare ce s-a manifestat la plecare s-a pierdut sau s-a transformat. O nouă interpretare a spuselor Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?

În fine după 90 visul american de a te realiza, adică de a te îmbogăți s-a conturat mai bine. Știam că poți fi sarac chiar și în America. Știam că globalizarea vine din America. Ne-au ars împrumuturile sub-prime și alte crize ale Americii. Așa că accesul la informații și traiul patriarhal în vîrful munților a devenit o alternativă și la noi. Banul ochiul dracului din zicala românească tinde să contrazică taim iz manei. Ce folos este să muncești toată viața ca să ai ceva ca apoi să pleci fără să iei cu tine mai nimic. În afara sufletului.

Acum avem ciungă, avem uischi, avem șevrolet, ba avem și glock, colt, bursă și credință la liber. Drimul american se poate reliza și aici pentru că nu trebuie să ne mirăm, nici să ne uităm foarte bine că toată lumea de aici știe că România este țara tuturor posibilităților. Aici curge lapte și miere dacă ai bani și deși nu există rumenien drim, ar trebui să ne facem mai multă reclamă, să atragem cu realizările noastre.

Care realizări? Citiți presa, uitați-vă la teve sau ascultați-l pe Connect-R și pe Puya.

Avioanele mele (1): „iepoca comunistă”


sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/

Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul „Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.

În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.

Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.

În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.

Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!

La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!

Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.

În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un „gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.

Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu „lista de aşteptare”.

Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii  despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.

Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.

Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144.  Apoi  s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.

Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.

În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate  existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai „înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.

Recontextualizarea mesajului


E limpede că păcatul există, e periculos și face ravagii. Doar că e demodat să spui că cineva păcătuiește. E mai ușor să îi spui adicție sau dependență.

În ziua de azi suntem bombardați de media 24 de ore din 24, pe mai multe căi. Mai avem și telefoane ce nu ne lasă să fim noi înșine, să fim singuri sau să fim doar noi și Dumnezeu. Dependența se învață de mic copil acum prin cultura celebrităților, a programelor tip reality-show (ce sunt și ele trucate) și vizionarea de programe media fără discernământ. Concepția noastră despre lume și viață devine dependentă de câte like-uri primesc, de câte accesări am pe blog, de câți prieteni virtuali am și de câte mesaje am primit pe nu-știu-ce rețea de socializare. Suntem dependenți de aprecierea unor prieteni virtuali într-o lume virtuală ruptă de realitate. Dar cel puțin modernă. Trăim o minciună. Și dacă eu sunt conștient de acest lucru, copilul sau adolescentul de lîngă mine nu discerne acest adevăr. Repercusiunile se răsfrâng într-un alt domeniu.

Dacă  în lumea vituală nu contează că omori 1000 de oameni, bagatelizând valorile pînă acum clasice (vorba aia cât costă ceva în realitatea virtuală? nimic. pot să o iau oricând de la început!), schingiund morala, lucrurile pe care noi le-am plătit cu sudoare, cu frică, cu îndoieli și lupte, ajung la coșul de gunoi. Durerea este că nu ajung la coșul de gunoi virtual, ci la cel al vieții, cel real. Alegerile devin neimportante. astfel că nu mai contează morala creștină, închinarea în fața fiarei pare o formalitate, un idol e prețuit la cursul oficial al BNR. De aici pînă la insinuarea unui sistem de valori anti-creștin, nu mai e un pas atât de mare.

Bine-ar fi să vorbim mai puțin de păcatul lui David, a lui Eva sau a lui Moise și să facem clară răutatea ce derivă dintr-o percepție deformată a societății, a realității în sine. În trecut povestirile din Biblie erau folosite ca exemple pentru îndreptarea unei societăți certate cu păcatul, ce nu știa de realitatea virtuală decât din basme sau vise. Acum situația s-a schimbat. Realitatea virtuală dictează. În realitatea virtuală nu e păcat să omori, înșeli, furi, etc. Curând efectul acestei schimbări se va vedea în realitatea obiectivă.

Pentru asta ar trebui să se facă prevenție.

Aim so clouz tă ghet aut ăv feisbucc, ai cant tel iu…


sursa: http://socialmediatoday.com/curtis-harrison/1596496/it-s-social-media-not-me-media

Facebook este un monument de narcisism. Rar este vorba de noi, cel mai des fiind vorba de MINE! E o epidemie de narcisism oricum: în muzică, în film, pe internet în general. Suntem interesați de succes, de putere, frumusețe și cu toții suntem speciali, super, tari, cool și bănoși. Cu alte cuvinte e vorba de mândrie, ego, eu și numai eu. Ca urmare credem că suntem superior oricui, oriunde și în orice domeniu pentru că așa suntem noi. Hitler ne-ar fi băgat rapid în SS.

Deunăzi eram în tramvai martor fără voie a unei conversații între două gemene pline de personalitate:

– La riding mi-a dat 6.50, da meritam cel puțin 7.

– La raiting mi-a dat 5, da meritam cel puțin…

Dacă ar fi totul după ce merităm… Sau dacă ar fi totul după cum credem că merităm… am trăi ca-n feisbucc.

De fapt pretindem că suntem așa pentru nu ne-a rămas mai nimic în domeniul empatiei și a conexiunii cu alți oameni. Și de obicei identificăm problema, dar o atribuim celorlalți, nu nouă sau mai bine zis nu mie. Eu am o explicație de ce sunt o excepție, de ce eu pot să fac anumite lucruri, dar ceilalți nu. Pe ei îi taxez. Ca pe feisbucc. Ce răi e ăia domle! Ce bun sunt eu. Laic, laic, laic!!! Și la justificarea narcisimului personal se adaugă, vorba lui Brene Brown mînia, sfidarea și prejudecata, tot personală, ce devine prin laicuri de grup. Și cine se aseamănă se laichează, so tu sei…

Cum putem să le dăm în cap narcisiștilor? (Probabil că întrebarea corectă ar fi cum să pun stavilă narcisismului din mine?) Să le dăm o lecție! Să-i facem să simtă că n-au nimic special, că nu-i pasă nimănui de ei! Să-i facem de rușine! BB zice că tocmai aici e buba: rușinea e cea care duce la un astfel de comportament, nu îl rezolvă.

Ca urmare e nevoie de vulnerabilitate, nu de invulnerabilitate sau de clăpăcitul cu un ciocan mai mare în capul tuturor ce nu sunt de acord cu mine, cu tine sau cu nenea Tănase. Sau cu mătușa Tamara sau cu cine vă trece prin minte.

Deci aim so clouz tă ghet aut ăv feisbucc!

 

A posti sau a nu posti?


sursa: nu-mi aparține. cine-i interesat s-o caute sau să postească să i se descopere.

…aceasta-i întrebarea.

Pentru unii postul se încadrează la cura de slăbire. Pentru alții, postul îndulcit de unele specificații ale tradiției înseamnă a nu mînca anumite lucruri și a mînca altele. Iar pentru unii postul, caracterizat ca negru, de o mare parte din cei deja menționați, înseamnă a nu mînca nimic și de obicei a nu bea nimic.

Vremea este iar un factor decisiv. Cât postim? O zi sau o parte dintr-o zi, mai multe zile sau foarte multe zile. De cele mai multe ori depinde pentru ce postim. Cu cât este mai importantă sau urgentă cauza pentru care postim, cu atât mai lung e postul.  Și mai drastic. Ceva de genul acum ori niciodată.

Indicațiile din NT par să contrazică cele din VT. Adică, în NT ni se spune că atunci când postim să nu facem ca fariseii, adică să nu se vadă, bodylanguage-ul să nu ne dea de gol. Adică să nu fim farisei, dar să inducem în eroare, adică să fim alt tip de farisei. În VT ni se dă exemplul cetății Ninive ce a declarat un post național de patruzeci de zile. A funcționat. Dar mai este oare eficient un post în care toată lumea știe că se postește în sac și cenușă? În VT, da. În NT, nu. Probabil că ziua aia de rugăciune națională (dar nu și post) și pocăință inventată de fostul președinte al  SUA D. Eisenhower în 1952 se încadrează în aceiași categorie.

În urmă cu ceva timp exista în Portugalia parcă o femeie despre care se spunea că postea de nu știu câțiva zeci de ani. E drept că stătea în pat, dar și așa, trebuie să faci uz de multă credință…

Apoi care-ar fi motive plauzibile pentru post? Oricare dacă Dumnezeu ar putea fi motivat să schimbe ceva când eu postesc. Ca în VT. Numai exorcizarea în NT, după rețeta dată de Isus, alegerea lui Barnaba, încredințarea în mîna Domnului, și alte cele. Deci exista și un post colectiv, al asociaților în vederea unui scop.

În SUA postul e considerat o practică primitivă. Nu mă gîndesc la cele peste 80 de milioane de americani obezi, ci la faptul că managementul și banii au redus cauzele pentru care cineva poate posti. Într-o societate în care hrana este din abundență și narcisismul consumatorilor poate fi afișat pe toate gardurile nu e trendi să faci ceva în secret, mai ales dacă ai șansa să-l implici și pe Dumnezeu. De aia se postește ca să cîștigi la loto, să îți găsești un soț pe măsura visurilor, să obții jobul pe măsura capacității tale, adică să te bucuri de succes stând la dreapta Domnului. Vorba aia: cu postul și rugăciunea schimbăm lumea! Treaba lui Dumnezeu dacă are cumva alte planuri.

Și, ca să revin cu picioarele pe pământ sau să îmi vină minte la cap, să amintesc și de cei ce postesc să vadă care o fi voia Domnului cu privire la viața sa sau a altuia. E tentant că îți merge vestea de proroc, e periculos pentru că dacă afli ceva ce vine direct de la Dumnezeu ai o foarte mare responsabilitate. Și mai este periculos pentru că poți să o iei razna: să ai impresia că poți să spui ceva ca venind de la D umnezeu și să nu fie vorba de așa ceva sau să crezi, asemenea lui Balaam, că dacă Dumnezeu te-a folosit ești intangibil. Rong!

Mă întreb, ca să termin într-o notă mai hazlie, de ce nu s-a găsit nimeni să inventeze pilula de post sau postul instant sau ceva de genul: postiți cu knorr, postiți ușor! Ei nu-i târziu. Principiul este cel al raportului broște-baltă, adică cel al cererii și ofertei.

S-auzim numai de posturi bune!

Biznis ez iujuăl sau În loc de jurnal


sursa: cartea domle!

Citesc a doua carte a lui Brene Brown. Mai bună ca prima. E plină de lucruri pe care ar trebui să le fac ca bun creștin. Nu ca unul rău. Ea le-a studiat și a ajuns la concluzia că e mare nevoie de ele. Eu nu le-am studiat, dar le-am avut la îndemînă că citeam Biblia. Cum am ajuns să le ignor? Habar n-am. Mint!

De cele mai multe ori am fost orbit de ceva. De altceva. De ceva din mine sau de ceva din altul. Sau alta, dar puțin probabil.

Ieri am pierdut vremea fără grație. Mă întreb de la o vreme ce e aia vreme. E aia de o ai și nu ști ce să faci cu ea sau aia de nu o ai și ai 1000 de lucruri de făcut. Prietenul meu englez ce locuiește pe aici zice că acum la pensie e mai ocupat decât era atunci când lucra. De unde să găsească timp pentru tot ce are de gând să facă? – zice el. Eu parcă am timp, dar n-am ce face. Un fel de șomaj neprofesionist. Că n-am acte-n regulă…

Mă gândesc să ies și eu la pensie, poate o să fiu mai activ. Sau poate nu.

În fine, destul cu lamentațiile.

Azi am dat peste o teză de doctorat scrisă de mai mare jalea, pe un subiect bun de bătut cîmpii la nesfîrșit. Universitatea din București, așa că e vecină pe raftul virtual cu teza lui Ponta. Știți voi care! Să nu mai zică nimeni că numai noi suntem un monument de superficialitate. Super-fi-cia-li-ta-te. Cum sunăăă!

Poate mă lămurește și pe mine cineva de ce îmi sar rîndurile cînd scriu pe tastatura asta. În rest e bine.

Vrea cineva niște pui de mîță? Să nu afle băieții că pot să-mi pun pielea -n băț!

Mașina nu merge, scrisul nu merge, grădina e jale, afară-i cald și io zac. Ce mi-a mai rămas din conștiința baptistă îmi fredonează: Sus la muncă amice creștine… Am început să am o conștiință penticostală, dar mă tem să nu sfîrșesc ca un schizofrenic. Dacă tot am o personalitate schizoidă…

Cred că am gîndit cu degetele pe tastatură, că nu mă mai trezesc de mult timp gândind cu gura deschisă. sau să mă ia gura pe dinainte. oare cum ar fi să te ia pe dinapoi? tastatura e de vină: uite cum scrie!!!

I se mai întîmplă și altcuiva așa ceva?

Experiențe


sursa: http://executivetrusteetraining.com/shop/etbm32-got-experience/
Vrem nu vrem, suntem suma experiențelor noastre. Bune sau rele, ele ne-au marcat. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin. Unii dintre noi sunt fericiți, alții nu. Unii dintre noi sunt traumatizați, alții nu. Unii sunt obsedați de mai știu eu ce idei sau evenimente, alții nu. Și așa mai departe. Cert este că nu există cineva perfect, produsul absolut echilibrat al experienței și teoriei. Probabil că doar Isus Cristos a fost un astfel de om. Și nu numai om.

În urmă cu ceva timp auzeai vorbindu-se cu o voce mieroasă, ușor misterioasă și cu priviri parcă ferite, pline de subînțeles de experiențele unuia sau altuia, uneia sau alteia, cu Domnul. Ți se dădea de înțeles că e vorba de mai mult, de unii mai aleși decât cei aleși și că totuși ai avea o portiță îtredeschisă într-acolo. Ba unii o spuneau direct, pe șleau, în gura mare. Ba alții pretindeau o anumită poziție cam ca și fii tunetului.

Ce diferență între Isus care era cine era și aceștia! Ca diferența dintre templu iudeilor unde neamurile erau doar la un pas de ușa exterioară și ipostaza de după ruperea catapeteasmei din sfînta sfintelor la moartea sa, cu accesul drect la Dumnezeu. Interesant, nu? Mă duce gîndul la biserica etiopiană în care altarul este circular și toți se află la distanță egală de Dumnezeu, cel puțin în viziunea oamenilor. Totuși și în această biserică doar preoții au acces în altar.

Isus îi ia la bătaie pe schimbătorii de bani din templu, cei ce vindeau animale pentru jertfe o încasează și ei. Cei de la excengi ofisurile din templu nu o încasează pe motive etice, estetice sau ecleziale. Nu era bai că erau în pantaloni scurți, nu s-au barberit de o lună și aveau părul prea lung. Cine știe poate și lor li se vedeau chiloții la limita ginșilor… sau poate nu. Motivul este unul singur: ei puneau încă o condiție la admiterea în prezența lui Dumnezeu și am zice noi, se și îmbogățeau. Așa că primesc ceeea ce merită. Interesantă experiență! Traumatică? Mă îndoiesc. Dacă nu a doua zi, ci a treia sau a patra zi, erau tot acolo. Vorba aia, plăteau și ei impozite ca tot omul cinstit!

Experiența omului cu Isus întrupat a fost clară: nimeni nu a fost trimis la plimbare, decât dacă făcea parte din sistemul religios al vremii, instituția ce pretindea că-l reprezintă pe Dumnezeu. Mă tot întreb cum de a ajuns biserica să aibă din nou altar, preoți, bani, să pună condiții celui ce vrea să se apropie de Dumnezeu exact ca fariseii din vechime. La ce s-o fi rupt catapeteasmă dacă a fost inventat altarul creștin? La ce o fi scris autorul epistolei către evrei că toți suntem una în Cristos dacă este doar o teorie? La ce o fi bună preoția tuturor credincioșilor ce provine dintr-un text inspirat, revelat, când cam tot ce se face în biserică indică spre o structură de putere lipsită de dragoste? Care o fi legătura dintre perichoresisul ăla atât de perfect (că nu-l poți exprima în cuvinte) și experiența mea sau a ta, indiferent de biserica în care suntem, dar mai ales în cea ortodoxă?

Zicea cineva că în biserică nu este bine ca amvonul să fie așezat la același nivel cu corul: dă impresia că vorbitorul se adresează congregației, dar nu și corului. Mda, o astfel de așezare pune corul într-o poziție privilegiată de parcă e imun la cuvânt. Dar poate în biserică ar trebui să se schimbe ceva mai mult decât așezarea. Și dacă tot vorbim de așezare, mie mi-ar plăcea să fim așezați în cerc, la aceiași distanță față de Dumnezeu, fără privilegiați, fară excluși.

Dar în primul rând în biserică ar trebui să se schimbe atitudinea: toți sunt incluși, nimeni nu este exclus, pentru fiecare a murit Fiul lui Dumnezeu, toți suntem egali din această cauză. Că îndeplinim lucrări diferite, asta e altceva. Apoi concentrarea nu este pe înăuntru, ci pe în afară. Nu pe ce bine că am intrat și am un statut superior, ci pe ce bine că am intrat, dar cei care nu sunt aici pierd ceva ce eu am găsit și prețuiesc foarte mult. Dumnezeu nu o să îmi dea un loc la drepta sa, ca să îmi demonstrez superioritatea, nici abilitatea de a coborî foc din cer pentru a-i arde pe cei ce sunt afară. E drept că istoria demostrează că în lipsa unui foc divin e bun și unul din lemne. În lipsa unei poziții la dreapta lui Isus, bună e și o tiară, un toiag sau mai știu eu ce haine speciale.

Teoria spune ceva și mulți se căznesc să o pună în practică. Dar nu prea reușesc. Să nu uităm că dacă teoria nu duce la o practică bună, ea trebuie schimbată. La început n-a fost teoria, ci practica. O teorie inventată, fără contact cu realitatea, moare. Uitați-vă la comunism.

Invitație la parteneriat


Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus

_DSC1564Dragul meu prieten,

Întâi de toate se cuvine să-mi cer scuze de la tine și de la toți acei vizitatori perseverenți pe care nu am reușit să îi slujesc prin blog de un an de zile în măsura credincioșiei cu care ei caută un cuvânt de înțelepciune sau de zidire. Din nefericire pentru voi (și pentru mine în egală măsură) situația se prelungește, fără a vedea un timp concret când îmi voi relua activitatea pe blog. Aceasta pentru că cea mai mare parte din timp îmi este consumată de finalizarea locuinței și momentan sunt lipsit de o conexiune suficient de bună care să-mi permită fructificarea ocaziilor de relâche puține și de scurtă durată pe care le am pentru intervenții pe blog.

Din cele nouă încăperi ale locuinței am finalizat până acum șapte (inclusiv zugrăvirea) și mai am de zugrăvit două. Holul de la parter mai trebuie gletuit și zugrăvit. Până…

Vezi articolul original 511 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

De ce Jeanne d’Arc, dar nu și Cleopatra


Am fost provocat să scriu ceva despre personajele care m-au fascinant. Păi ia de aici:

Eram copil cînd am auzit pentru prima dată de Jeanne. Mi-a picat cu tronc, ca să zic așa. Am citit și o carte despre istoria Franței. Mi-a plăcut că englezii au încasat-o. Sincer să fiu, cred că era și efectul propagandei comuniste ce marșa pe apărarea celui mai slab și anatemizarea agresorului. Nu se pomeneau prea multe despre latura teologică. Dar nici nu mă interesa. În definitiv ceea ce se vedea clar era incapacitatea regelui francez de a lua decizii și invidia englezilor și a celor ce au judecat-o pe Jeanne. Jeanne te face să fi un bărbat mai curajos, un bărbat mai bărbat.

Am vizitat catedrala din Reims și am regretat că țara noastră nu are în afară de Ana Ipătescu o figură de eroină mai cunoscută. Fiica lui Decebal? Se spune că era frumoasă și atât. Muma lui Ștefan cel Mare? O poezie scrisă de un bărbat despre o mamă dură care probabil la vremea bătăliei respective era oale și ulcele. Principesa Maria, Carmen-Sylva, Ana Pauker sau ,,Tovarășa″ nu m-au convins. Nu m-au convins nici șefele de pe unde am lucrat. Erau doar niște bărbați cu fustă. Poate că Ecaterina Teodoroiu s-ar fi încadrat în tiparul eroinei războinice, dar impactul ei a fost limitat.

Pentru prima dată am întîlnit o femeie ce m-a impresionat în urmă cu vreo zece ani. Pe lîngă că era frumoasă (ceea ce nu este neapărat un must) și ocupa un post de conducere (acum a ajuns în politică), mi-a pus o întrebare ce nu mi-a trecut prin minte. Dacă mi-o puneam eu mai devreme și dacă răspundeam așa cum era cel puțin firesc traiectoria vieții mele era alta, eram mai împlinit, eram mai relaxat, etc. Mi-a dat de gîndit, dar este cert că România nu are o Brunhilda, o Caterina de Medicis sau o Florence Nightingale. Roberta Anastase, Udrea și mătușa Tamara se încadrează la o altă categorie și n-au nimic de-a face cu Jeanne d’Arc.

Apoi a fost Cleopatra. A mai fost și Zenobia, dar nu m-a interesat. Am citit o carte despre Cleopatra, dar nu m-a convins. Să fiu sincer nu mai țin minte nimic din ea. Dacă m-ar fi interesat aș fi citit=o de mai multe ori, așa cum s-a întîmplat cu multe alte cărți. Nu am uitat că pe copertă era chipul ei și că era o carte veche de prin 1930-40. Apoi am aflat că frumoasa Cleopatra avea un nas mare și că îl punea sub masă pe Antoniu. Cât de departe a fost Elizabeth Taylor de personajul ăsta! Merită un ri-meic? Poate de dragul bătăilor computerizate și a scenelor sexi cu Cezar și Antoniu… Dar ce mai rămâne atunci din celebrul personaj? Ce te face să simți Cleopatra? Un bărbat ce poate fi manipulat, un bărbat care își pierde capul și viața. Și aici vine întrebarea ce îi lovește pe bărbați în moalele capului: pentru cine? Pentru ce?

În concluzie, nu am fost niciodată fermecat de o femeie sexi ca și Cleopatra, ci de o femeie, de fapt aproape o fetiță, ca și  Jeanne d’Arc. Amândouă au ocupat un loc rezervat bărbaților, amândouă au murit din cauza lor. De fapt lumea asta nu aparține bărbaților, dar ei dau impresia că sunt uniți împotriva femeilor. Total greșit!

Femeile nu pot face ce face un bărbat, dar ce bine că nici bărbații nu pot face tot ce face o femeie. În definitiv, dacă credem că ne-a creat Dumnezeu, nu putem schimba esențial nici bărbatul, nici femeia, dar vorba unui individ care știe ce vorbește în materie de relații femeie-bărbat și invers: Be nice to the girl! Ce simplu ar fi ca bărbatul să își iubească soția și ce lume frumoasă am avea…

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (7): şi totuși ce ne facem?


Făceam stopul. A oprit un logan cu sigla becere, condus de o tânără destul de anostă. Cânta Pink și după ce o bruftului că arată ca un dulap, că se ceartă cu iubitul în public, fiecare ținînd-o pe a lui, fără nici o noimă, insinuă că ea e mai inteligentă, mai sexi și… bine că nu am urcat singur în mașina aia. Totuși Pink le zice bine:  e la curent cu sexualitatea ei și a iubitului ei, dar nu știu ce ar putea face în domeniul credinței.

Păi o informez eu:

De cele mai multe ori în biserici se face abstracție de sexualitate, cu toate că nu se face abstracție că suntem bărbați și femei. Nu degeaba stau pocăiții aranjați în biserică după model ortodox: bărbații separați de femei. Partea ciudată este că deși în Hristos nu mai există o astfel de deosebire se face mult caz despre femeia ce trebuie să se teamă de bărbat, dar mai puțin de cea care trebuie iubită de bărbat. Și așa ne-am ales cu o biserică misogină, cu o conducere cvasi-masculină a unei majorități feminine. Ciudat? În mod sigur.

În cele mai multe biserici femeia cântă în cor, spune o poezie, eventual, dacă se spune explicit, poate să deschidă gura la școală duminicală și poate aduce o mărturie, uătevă zis minț. În rest la curățenie, la ascultare și la făcut plozi și mâncare. Și totuși cum stăm cu credința? Ei, acum ce să mai vorbim despre credință cînd vorbim despre sexualitate? Vorba unui vechi și bătrîn misogin cu state de plată în conducere, femeile n-au ce căuta la studii teologice, atât formale, cât și informale. De ce? Păi e clar: e FEMEIE!!!

Mă tot întreb ce are-a face Dumnezeul creștin cu toate astea. Doar o mică rectificare, Dumnezeu nu e creștin, este doar Dumnezeu, dar poate e al creștinilor. El n-a zis că e creștin. Deci, care e locul femeii? Probabil că locul femeii este exact acolo unde se află, dacă ea vrea să ocupe acest loc. În urmă cu un an am văzut cît de opăriți erau cei din conducerea unei comunități pe cale de dispariție că o femeie a îndrăznit să țină un studiu în biserică! Dar și aici concepția despre biserică se limita la zidurile construcției, așa că i-am lăsat să fabuleze…

Bărbații pretind că se află sub asediul farmecelor femeii. Și nimeni nu poate nega că o singură femeie este mult mai sexi decât o duzină de bărbați. Și aici trebuie să le dau dreptate. Așa este. De la îmbrăcat, la coafat, la fardat și la mersul pe tocuri, femeia ne dă o lecție de sexualitate ce nu poate fi reprodusă în domeniul masculin decât cu mari riscuri. Care bărbat riscă să fie catalogat în fel și chip pentru că e un pic mai sexi? Niciunul. Sau aproape niciunul. Ca atare ar trebui să-i dăm femeii ce i-a dat Dumnezeu și să facem ciocu mic și joc de gleznă dacă cumva avem probleme cu ținutul acasă a ochilor și a mîinilor. Nu?

Bineînțeles putem recurge la soluția musulmană care merge de la acoperire totală și diformă, la o supunere oarbă, ba chiar la mutilare. Vorba aia, ce nu facem noi bărbații dacă ne iubim femeile… le și mutilăm. Am pus-o la plural pentru că oricum vorbeam despre musulmani. Noi creștinii suntem sfinți.

Tot în domeniul acesta, dar pe o altă latură, mă întreb de câtă independență sau autonomie se bucură o fată în propria familie. Și aici cred că intervine și voința mamei, nu numai cea a tatălui. Oricum în biserică unei fete i se acordă cam tot atâta credit cât unui băiat, adică zero. Optimist, nu? În fine, dacă așa stă situația la tinerețe când nu este iubită de un bărbat și deci nesupusă unui soț, ci doar părinților, de ce să meargă altcumva lucrurile după căsătorie?

Bineînțeles că știți că cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în zona Germaniei protestante. Spre deosebire de zonele catolice în care preotul era autoritatea absolută, în cele protestante femeia era percepută ca un concurent al bărbatului. Meic iu sinc…

Și în tot domeniul acesta nu se spune nimic despre femeile care sunt abuzate, ignorate și exploatate. Asta ca să nu pomenim de altele mai rele. Și nici nu pomenim. Dar care este domeniul din biserică în care femeia poate să-și manifeste calitățile? Așa cum zic unii, femeia nu are loc, pentru că e… femeie. Isus n-a fost femeie, n-a fost răstignit între două femei și nici nu a promis că va zidi biserica pe Petra. Mă întreb dacă nu cumva Duhul Sfînt s-a pogorît numai peste bărbați… În cazul ăsta avem mari probleme.

Ce ar trebui să facem cu femeile? O biserică separată? O biserică a femeilor, cu femei, pentru femei? Interesantă idee. După congresul femeilor creștine, o biserică a femeilor ar fi în mod logic pasul următor. Cum nu? Păi cum au existat biserici ale negrilor, de ce nu ar exista o biserică numai a femeilor? Păi nu se poate, că scapă de controlul bărbatului. Deja văd afișele de la intrare: Only for ladies. Manifestații ale bărbaților în fața bisericilor feminine cu lozinci de tot felul.

Imaginați-vă!

Ce ziceam? Păi în 26.04.2013


sursa http://www.rtv.net/becali-vizitat-de-familie-la-penitenciarul-jilava_83868.html

În urmă cu mai bine de o lună am ales să nu mai scriu. Din diverse motive pe care le-am explicat în So long, farewell… Mă ardeau degetele, dar disciplina-i disciplină chiar și în echipa asta. În 26.04. 2013 l-am scos la licitație pe Gigi Becalli ca să văd care o fi valoarea lui și cine ce dă pe el. N-am obținut nimic. Din contră. Spuneam că acest domn ar trebui să își alinieze spusele cu faptele, adică să își alinieze concepțiile sale cu valorile pe care le trîmbițează. Dacă o tot dai cu Isus Cristos în sus și-n jos, ar fi bine, dacă nu imperativ să mai faci chestii demne de Isus Cristos nu de un gangster. Dar poate am fost indus în eroare de mesajul triumfalist al lui Gigi.

Cu toate astea și alții au văzut discrepanța dintre vorbe și fapte. Toată lumea știe că Gigi Becalli a fost sancționat dur din această cauză. Nu discut lungimea sancțiunii, ci vreau să arat că cineva ce se credea deasupra justiției, ce era votat în orice și ajungea unde voia pentru că era popular, a ajuns la închisoare, adică la cele cinci puncte de pe zar. Nasol.

Nu mă gândesc că am dar de profet, dar parcă îmi este frică că dacă mai scriu despre cineva, cine știe, se poate repeta.

Dar uite, hai să nu scriu eu ce vreau, cine știe, poate cineva are vreo preferință. Despre cine să scriu și pe cine să scot la licitație. Pe Gigi n-a dat nimeni nimic, dar acum e cazat pe cheltuiala mea. E oare corect? Cred că ăștia cu bani ar trebui să-și plătească șederea la mititica.

So, huz next?