sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/
Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul „Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.
În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.
Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.
În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.
Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!
La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!
Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.
În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un „gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.
Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu „lista de aşteptare”.
Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.
Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.
Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144. Apoi s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.
Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.
În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai „înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.
Pasarea Phoenix Remixed & co 