Vatican II – Sovata II


În 1962 se deschidea la Vatican ultimul congres al Bisericii Catolice ce redeschide comunicarea cu celelalte biserici, aduce un aer proaspăt cu aggiornamento și conviventza. Cînd lumea și Biserica catolică credeau că nu mai are niciun rost să se convoace un conciliu catolic pentru că papa proclamase la conciliul Vatican I dogma infailibilității papale, Ioan XXIII ce predase istoria bisericii schimbă soarta Bisericii și deci a lumii. Un gest ce nu a rămas fără răspuns, un gest ce a însemnat un mare pas înainte pentru Biserica Catolică. De atunci multe lucruri s-au întîmplat și se pare că nu s-a terminat.

De partea cealaltă, la Sovata, tot o biserică apostolică, cea penticostală, refuză aggiornamento și convinentza și se închide. Refuză termenul dogmă, dar se închide în dogmă, ridică ziduri pentru a se apăra și înscrie în propria-i constituție unele adevăruri existente în Biblie, contra altor adevăruri din aceeași Biblie. Sovata e inversul conciliului Vatican II. În locul deschiderii este legiferată închiderea. În locul vulnerabilității a acelui Ece Hommo din istorie,  apare cu duritate bățoasă hommo penticostalis. O duritate pătrățoasă a unei instituții la care Isus Cristos n-ar fi fost bun nici de ucenic. Nu că n-ar avea ce să învețe de la participanții la congres. Unii dintre cei ce au luat cuvîntul ar putea să-i dea clasă!

Ecumenismul este eliminat, materialismul înfierat. Afacerismul ridicat la rang de politică primește binecuvîntarea și iată, Spiritul își va face lucrarea în care frații sunt îndemnați să creadă și să dăruie.

Mi se pare interesant că o biserică cu 2000 de ani de istorie, cu dogme și putere se smerește acceptîndu-i pe unii pe care îi considera eretici și deschizîndu-se în beneficiul aproapelui. De cealaltă parte, tot o biserică apostolică ce are mari șanse să schimbe ceva devine o instituție oarbă la chemarea Duhului. Mireasa pare să fie în proces de divorț cu Mirele? Asta dacă nu se va întîmpla o minune…

Comparația… moarte n-are!


sursa:http://www.nuyutotalhealth.com.au/why-nuyu.html

După  speranța care moare ultima și încercarea moarte n-are, să-mi fie îngăduit să mai adaug ceva ce deja toată lumea știe, dar (probabil) nu conștientizează: comparația moarte n-are.

Mai toată cultura noastră se bazează pe comparație. De aia avem gradele de comparație. De aia unele sunt unice și absolute, dar totuși comparabile. Ba ca să ne dea cu tifla canalele de șoping ne vînd produse de serie despre care se spune că sunt ză most iunik!!! America asta!

Dar destul cu introducerea. Iată și subiectul: azi pe cînd, vorba Scripturii, pe cînd făceam cîte ceva încolo și-ncoace, mă păli o comparație pe termen lung. Criticii sunt pe fază?

Mă gîndeam, „Uite domle ce mare diferență între credința creștină de dinainte de decretul de la Milano și cea de după.” Apoi mă mai păli în gînd (nu vă faceți probleme, și așa am cîteva vînătăi ce nu mai trec): „Ce mare diferență între credința dinainte de decembrie 1989 și cea de după.”

Să le comparăm că deja se vede ceva simetrie: cele două perioade dinainte și cele două de după. Se vede clar că statul a jucat un rol foarte important, dacă nu chiar esențial, în ambele cazuri. Dar după ridicarea opreliștelor biserica a fost vioara întîi. Cînd statul era bățos și agresiv, biserica era vie . Cînd statul era binevoitor, biserica s-a dezvoltat pe orizontală și a scăzut în calitate. Parcă așa a fost în cazul decretului de la Milano, dar și în cazul decretelor din decembrie 1989.

Nu prea ne afectează ce s-a întîmplat după Milano, cu excepția cîrdășiei statului cu biserica și cu siluirea, de acum legală, a bisericii de către stat. Vorba unora, cu sau fără siluire, un adevărat concert. E vorba de instituții, nu? Și ciudat prim-soliștii concertului erau patriarhul și împăratul. Sau credinciosul și milițianul. Asta redus un pic la esență. Sau milosul și perceptorul. Dar dacă e să îi comparăm ar trebui să vedem diferențe și asemănări. Cine poate să le vadă…

Dacă tot suntem la comparații pînă la loc comanda, oare care ar fi cea mai bună comparație între biserica anului 1989, cea a cărui cap își esprima adeziunea față de reprimarea exercitată de stat și indignarea față huliganii de la Timișoara și biserica anului 2013 cînd toate duduie producînd bani, programe și școli, dar lasă în urmă aceiași sărăcie, atît materială, cît și spirituală? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

În ce privește statul român care este diferența între găștile celor din PCR, de la sindicat, de la Miliție, de la Securitate, de la primărie sau de mai sus, de la CC, de la MAN, de la MAI și din alte oficii ale puterii și cele din prezent cu găștile mogulilor, partidelor, băncilor și a diferitelor oficii ale puterii: președinție, prim-ministru, poliție, cele șapte servicii secrete, vămi? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

Vorba unora de prin 1945: indiferent cum se învîrte roata poporul e la mijloc. Aici parcă moare comparația… cel puțin sau scîrțîie.

Lucrurile tind să ia o tentă mai ciudată, dacă ne comparăm cu vecinii noștrii, cu unii mai apropiați sau mai îndepărtați. Totuși ca să nu cădem în disperare (infirmînd și că speranța moare ultima), dacă ne comparăm cu unele state din Africa, nici nu-i chiar așa de rău la noi. Dacă ne comparăm cu unele state islamice, poate e chiar destul de bine și în ceea ce privește biserica… Eu cîteodată îmi doresc o mică schimbare a statului în materie de religie. Vorba aia: un pic de islam e ca o alifie pentru ochi, ca un clopoțel cristalin dis-de-dimineața. Poate ne trezim din vis, reverie sau ce-o mai fi. Numai să găsim cu cine să ne comparăm.

Asta numai în cazul în care comparația… moarte n-are.

Mexicanu zice: e o fiară!


Pe National Geographic Channel un mexican pe nume Cesar Millan ne uimește controlînd ori ce cîine. El este șeful haitei. Numai șeful haitei îi poate domina pe ceilalți cîini. Cînd există un șet, e ordine, e simplu, e liniște și pace.

În copilărie mergeam la bunici și mîngîiam cîinele. De multe ori mă minunam că apărea altul nou, dar asta-i viața, nu alegi. N-am avut probleme. O singură dată am intrat la cineva în curte și am făcut imprudența să strig din poartă. Au sărit amîndoi cîinii de m-am pus pe plîns. Dar în rest n-aveam probleme cu ei.

Ba chiar o dată, intrînd la cineva în ocol m-am dus direct la cîine și l-am mîngîiat fără probleme. S-au speriat că mușca. Nu pe mine.

Apoi, mă duceam liniștit pe stradă cînd m-au atacat doi cîini ce stăteau la colț. Unul m-a mușcat de pantaloni. I-am făgărit de mai mare dragul. Cînd am trecut a doua oară pe acolo era unul și foarte spășit. Probabil că pe celălalt l-a luat tanti cu coasa…

Altă dată, tot pe stradă am anticipat atacul unei hoarde condusă de o femelă ce se uita urît. Au țășnit de sub o mașină parcată. Noroc că aveam rucsacul că m-ar fi mușcat și erau cîțiva. I-am șarjat dînd cu pietre și i-am pus pe fugă. Niciodată nu fug din fața unui cîine. Nu vreau să mă transform în victimă.

Nu am cîine în casă, nu las cîinele pe stradă și nici nu îl pup pe bot. Îl mîngîi, îi dau de mîncare,. de băut, spațiu și adăpost. E un cîine. Și nu e chiar cel mai bun prieten al meu…

Tot Cesar Millan spunea într-o emisiune că oamenii sunt inconștienți atunci cînd vine vorbe de cîini. Orice ai face cîinele este descendentul unui animal sălbatic, răpitor, ce poate omorî. Chiar și un cîine mic ne poate omorî mai ales cînd stă cu colții la cîțiva centimetri de jugulara noastră. Și o zice Cesar!

Asta ca să nu ne mai mirăm nici că oamenii sunt omorîți de cîini, nici că există cîini maidanezi eutanasiați.

Ultima dat

Zicala, procedura, locul și bandiții: Banii sau viața?


sursa:http://razvratit.files.wordpress.com/2010/09/rosia-montana-final.jpg

Zicala: Nu există om în România să nu fi citit, văzut la cinema sau auzit, cel puțin în glumă expresia: „Banii sau viața?” Cam totdeauna un individ sau mai mulți, de obicei înarmați și de cele mai multe ori în locuri dosnice unde nu existau martori puneau această întrebare, de fapt o somație ce se poate traduce cu: ne lași banii sau îți iei adio de la viață?

Procedura: Constatînd că pînă în ziua de azi am fost puși ca popor de multe ori în fața acestei somații și că de cele mai multe ori ne-am ales cu banii luați, mă gîndesc că azi ar trebui să nu cedăm banii, chiar dacă bandiții vor să ne ia viața. Mă refer la Roșia Montană. Mă refer la aur și cianuri.

La ce ne ajută aurul dacă tot murim? La ce ne ajută aurul dacă îl iau tot ei? La ce ne ajută aurul pe care nu îl vom vedea niciodată cînd se închid spitale și stau să se prăbușească școli? La ce ne ajută promisiunile unor îmbogățiți cînd muncim pribegi în străinătate?

Locul: Nu mai este vorba de o somație într-un loc dosnic, căci Roșia Montană nu mai este așa ceva de cînd le-a trezit instinctul străinilor de a face bani pe seama noastră. Romanii ne-au cotropit pentru Roșia Montană. Decebal a murit la Roșia Montană. Despre Roșia Montană a scris Bălcescu plîngîndu-l pe Mihai Viteazul și Octavian Goga plîngînd o țară vîndută și jefuită.

Cine:  Dacă aș auzi din gura unui copil „Banii sau viața?“ aș zîmbi! Dar o aud din gurile unor oameni ce se pretind cu cap, niște cineva ce au devenit cineva pe spatele altora care sunt nimeni, așa ca mine și ca tine… Și mă mai refer la gașca profitorilor, a lupilor de ocazie sau a celor profesioniști. E cazul să spunem că ne-am săturat de mafia care ne conduce și care se îmbogățește exponențial în timp ce țara și poporul sărăcește constant. Gata!

Ce mi se pare ciudat: mi se pare ciudat că nici o biserică din România nu a dat un comunicat, un cuvînt, o pastorală ceva în legătură cu fenomenul Roșia Montană. De mic copil învățăm să nu facem ce face popa, ci să facem ce zice popa. Io m-am cam săturat de popa ăsta! Pare mai mult popa lupilor, a hoților, a cioclilor poporului. O fi și popa cu bandiții? Și duminică la biserică vom auzi aceiași somație, Banii sau viața?

Teleportarea și înmulțirea pîinilor


sursa:http://culturale.ro/film/%E2%80%9Cstar-trek-into-darkness%E2%80%9D-noile-aventuri-ale-navei-enterprise-acum-%C8%99i-in-varianta-3d

Unii dintre noi ne-am uitat la aventurile echipajelor navei Enteprise sau Star Trek. Ne-a fermecat imaginația celor ce au născocit poveștile de factură științifico-fantastică. Majoritatea dintre noi nu s-a pus să protesteze că sunt povești, că așa ceva nu există, că e imposibil sau că doar proștii cred așa ceva. Viteze superluminice, găuri de vierme, ființe ce pot călători autonom în univers, ființe ce trăiesc practic veșnic și cîte și mai cîte.

Mie însă cel mai mult mi-a plăcut teleportarea. Te puteai  transporta de pe o navă pe alta, de pe o navă pe o planetă și invers. Totul se făcea fără probleme, foarte rapid. Mai existau și erori, dar în principiu mergea. Apoi era mașina ce îți scotea ce mîncare sau băutură aveau chef papilele tale gustative să atingă. Delicios!

Mi se pare interesant că multe dintre ideile de acolo, scornite pentru a bulversa imaginația spectatorului și a-l face să urmărească serialul au fost luate în serios de oamenii de știință. Chiar s-a pus întrebarea dacă nu cumva se poate realiza teleportarea. (Cu mîncarea și băutura nu avem încă probleme, doar cu transportul…) S-a calculat, dacă nu greșesc, că pentru a teleporta o moleculă așa cum se imaginează în serial ar fi nevoie de o cantitate de energie imensă ce nu poate fi stocată și folosită la așa ceva. Deci s-a constatat că teleportarea este posibilă, dar din punct de vedere practic nu se poate realiza. Și prin secolul XIX se susținea că omul nu poate zbura cu un aparat mai greu ca aerul. Dar timpul a trecut…

Mă gîndesc însă la Isus ce a înmulțit niște pîini și pești și după ce au mîncat 5000 de oameni au mai rămas niște rămășițe ce depășeau cele cinci pîini și doi pești. Se spune că e imposibil. În mod normal este imposibil. Dar a încercat cineva să studieze problema dincolo de imposibil? Isus a trecut prin pereți după ce a înviat cîteodată apărînd subit de parcă s-a teleportat. E imposibil. Dar dacă totuși teleportarea este posibilă, dar noi nu avem mijloacele tehnice de a o realiza, de ce  să nu fie posibilă și brusca apariție a lui Isus în mijlocul ucenicilor? Sau înmulțirea pîinilor și a peștilor?

Poate că fizica mai are de trecut niște bariere. După fizica clasică a lui Newton a apărut fizica cuantică. Nu cred că e ultima. Cum nu știm prea bine ce este magnetismul și ce este curectul electric, de exemplu, s-ar putea să nu știm cum se face teleportarea, sau cum se crează materia, deși susținem că știm ce e materia.

15 septembrie


La 15 septembrie începe școală. Cu mici variații.

În iepoca comunistă cu excepția Suzanei Gîdea habar n-am avut cine a fost ministrul culturii și învățămîntului. Prima veste mare a fost schimbarea manualelor de la sitemul sovietic la cel autohton, schimbarea de la 10 clase școală medie, la 11, apoi 12 și denumirea de liceu în loc de școală medie. Apoi apariția liceelor cu profil indistrial. că de, ne industrializam să-i prindem din urmă pe capitaliști. De parcă cineva ne-ar fi oprit… A apărut școala obligatorie de 10 ani, nici un bai. Au apărut liceele cu profil sportiv, nu era rău că unii dintre noi eram mai dotați intelectual… Și așa mai departe. În învățămîntul universitar nu au fost așa de multe schimbări, dar erau facultăți și facultăți. Chiar cu profil dublu. Chiar aveam și institute de 3 ani. Și în definitiv cine nu voia să învețe prea mult mergea la o școală profesională, se califica la locul de muncă sau făcea un curs de te miri ce!

Bineînțeles că se dădeau atenții, dar nu nerușinate, bineînțeles că la biroul directoarei se schimba cam des covorul persan… se mai dădeau mese, se dădeau meditații pentru intrarea la liceu, la facultate, dar nimeni nu îndrăznea să dea bani ca să o cumpere. Apoi și studenții jucau poker cu profii, le dădeau cîte o agapă și toată lumea era mulțumită. Școala începea totdeauna la 15 septembrie și facultatea la 1 octombrie, fie că se mergea sau nu la culesul porumbului.

Aveam elevi buni și profi buni? Cine știe? Poate. Dar răul cel mai mare a fost pus în operă atunci cînd toată suflarea trebuia trecută, cînd trebuia realizat planul la învățămînt. Că se aduna mușețel, castane, hîrtie, fier vechi, sticlă sau se mergea la spectacole omagiale sau la serbări interminabile ce luau din timpul de școală? Ce conta? Asta trecea ca apa și pietrele rămîneau. Nu se muta școala din cauza asta. Nu se schimba programa. Sau poate se schimba, dar nu era un șoc.

După rivoluție, nu mai țineai minte cine e ministrul învățămîntului și ministerul avea tot altă denumire după cum îi pica prim-ministrului pe chelie. Și învățămîntul a luat-o tare pe lîngă. Școala începea pe 1, pe 8 pe 15 septembrie. Examenul din clasa a patra ce dispăruse prin 1960 a reapărut. Evaluări, hîrtii, planuri, reciclări, mastere, facultăți peste facultăți, universități peste universități și cu ce rezultat? Au apărut fabricile de diplome. Știm cîteva. Poate prea multe. Un vechi prieten ce a ajuns director de școală mi-a arătat dulapul plin de hîrtii. Într-un an se strînge acum un dulap. Pe vremea mașinii de scris era un biblioraft. Acum sunt 3 secretare. Atunci una. Și acum există și Internet!

De ce am scris toate astea? Pentru că ieri am vizionat un mic filmuleț pe youtube. Se făceau 40 de ani de la absolvirea liceului. În mod normal ar fi trebuit să fiu și eu acolo, dar sorții au decis altcumva. Printre cei prezenți era colegul meu de bancă din v-viii, aceiași directoare (oare cîți ani o fi avînd???) și alți colegi, unii chiar din clasa I-a. Unul dintre foștii colegi, ce și în clasa a V-a declama cu aplomb Ce-ți doresc eu ție dulce Românie s-a luat nitam-nisam de cît de rău arată liceul și cît de bine arăta în iepoca comunistă, că era o școală de elită (normal, cu el acolo…) și că acum unii duc o politică populistă. Mă întreb el ce făcea, că nu l-a întrebat nimeni ce părere are despre școală… Și așa m-a zgîndărit.

Păi în afară de Mircea Miclea de la Cluj, nu cunosc un alt ministru al învățămîntului care să fi pus condiții în legătură cu cît la sută din PIB să fie alocat în domeniu. Și cînd nu i s-a dat și-a luat pălăria și s-a ocupat de lucruri mai serioase. Apoi îmi aduc aminte de grevele din învățămînt. Halal! Nici una n-a durat destul ca guvernanții să zică că altă dată o să dea mai mult învățămîntului că profesorii sunt serioși și nu se glumeșete cu asta. Ba din contră. De la învățămînt ca de la armată, s-a tăiat totdeauna. N-am nimic cu armata, dar din 45 nu prea ne-am bătut cu nimeni și nici nu cred că o să o facem în viitorul apropiat, numai dacă ne atacă Pakistanul sau extratereștrii.

Ce mi se pare mie ciudat, este că profesorii, care sunt intelectuali, nu au găsit modalitatea deșteaptă de a convinge (într-un fel sau altul) oricare guvern că învățămîntul e ceva important în țara asta. Nu-i duce mintea? Nu cred. Nu au chef? Păi, e domeniul lor. Nu au inspirație? Păi, să se inspire din alte domenii, alte țări, alte timpuri, alte planete. Dar să facă ceva. Unde e creativitatea? Nu ei sunt cu inteligentia?

Profesorii, pentru că știu cum se fac și cum merg lucrurile ar trebui să fie mafia cea mai mare, amenințarea cea mai feroce. Cînd se culcă prim-ministru să se uite în stînga și în dreapta, sub pat, să vadă dacă nu cumva e ascuns un profesor acolo. Dacă nu cumva îl așteaptă ceva de genul nasti supraiz. (Păi cine să-i învețe chestii din astea pe profi, elevii?) Să lovească ca Nea Marin, Dartvader, ca Ciacnoris, ca Zmeul, Căpcăunul sau Făt-frumos lucrînd în echipă. Ca un ciocoflender cu alură de Mecartur cînd i-a luat prin surpriză pe chinezi și coreeni de l-au adus aim lui acasă ca pe Mesia. Și dacă nu merge nici așa, să meargă în străinătate și să vadă cum se face acolo. Ce-i așa de greu?

Zău așa!

Căutînd sub pietre la 40 de ani


Gînduri faine la 40 de grade. Eu ajung în curînd la punctul de fierbere…

Călin Vălean

Azi împlinesc 40 de ani. Se pare ca momentul cere o evaluare mai serioasă decît de obicei. Și urăsc evaluările deși un prieten spunea că e lipsă de înțelepciune să nu te evaluezi din cînd în cînd. Și-l cred.

Bun, ce descoperim dacă întoarcem pietrele trecutului? O soție faină și frumoasă, 4 copii sănătoși. Nu că aș avea vreun merit sau că am avut mare putere de influență asupra acestui rezultat. E uluitor cît de mult ne pot schimba 13 ani de căsătorie. Cît despre copii chiar nu e mare lucru să-i faci, e în schimb mare lucru să-i faci oameni și acest lucru e prematur de evaluat acum.

40

Mai descopăr niște părinți cu o putere de sacrificiu nemaipomenită, care își iubesc nepoții mai ceva decît ne-au iubit pe mine și soră-mea. Iar faptul ca aș avea anumite calități, ca de exemplu că scriu cît de cît bine în românește…

Vezi articolul original 804 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Cine ne bîntuie?


De bîntuit ne bîntuie o droaie. Lista e lungă și niciodată exhaustivă. Dar e expresivă. Dar pe fiecare (paradoxal!) ne bîntuie Cel-ce-știe-tot. Sau mai bine spus Cel-ce-știe-TOT! E ca un dumnezeu sau mai bine zis mai ceva ca Dumnezeu.

E cel ce se roagă cu tărie, cu intonație și în gura mare Tatăl Nostru: …și ne iartă nouă greșelile noastre!

Pardon! El nu face greșeli. El este perfect. El este acolo unde s-a întîmplat chestia aia, el a fost martor, el știe, el a văzut sau cel puțin a auzit totul.

…precum iertăm și noi greșiților noștri! El are o mare. Am zis mare? Greșit! Mai bine zic un ocean de greșiți pe care trebuie să-i ierte! Toată lumea trebuie să-și ceară iertare de la el. Normal. Altfel n-ar avea sens să trăiască. Nu-i asta menirea lui?

Dacă totuși l-ai prins cu ceva, sau ai tu impresia că l-ai prins cu ceva, inventează scuze. Pînă la urmă tot tu ieși șifonat.

Iar dacă îl întrebi ceva ce e imposibil să răspundă se eschivează. Nu răspunde, nu recunoaște că EL nu știe, ci spune cu o alură de filozof: Nu ȘTIM!  De parcă el știe că tu nu ști ceea ce el nu știe!

Și în final, așa, ca să dea lovitura de grație relației, ca o apoteoză a bîntuirii, face pe dos ceea ce tu, eu, noi presupunem că ar trebui să facă.

Cruce, cruce, cruce! Aduceți usturoi! Mult, că pute!

Pase (1): apropo de Roșia Montană


sursa:http://www.incont.ro/companii-si-industrii/ce-ne-asteapta-in-2012-cele-mai-mari-5-amenintari-la-adresa-economiei-mondiale-in-opinia-analistilor-deutsche.html

– Ce faci?

– Mă plimb pe Lună!

Se uită la mine cu ochi întrebători, mari și nevinovați:

– Și?

– Și… nu mai e praf…

– L-or fi luat americanii…

– Sau rușii?

– Nu! Au dat chinezii cu stropitoarea și gata. S-a terminat cu praful.

– Puteau să-l exporte…

– Da? Unde? Pe Marte?

– Cine știe? Poate pe Pămînt. Să facă un fel de lift conectat la un inel al Pămîntului…

– Al Saturnului?

– Nu, al Pămîntului.

– Și nu s-ar fi schimbat greutatea planetei, orbita, magnetismul, ști tu?

– Ei! Cîtă lună ar fi adus, atîta pămînt ar fi dus pe Lună. Cîștig 200%: luna e scumpă pe Pămînt și pămîntul e scump pe Lună.

Cu aceiași ochi mă privi de data asta critic, apoi șugubățo-meditativ:

– Ai idei…

– Îți dai seama cît profit?

– Și cu banii ce să facă?

– Ăăă… Crescătorii de balene?

– ???

Pace în lume?

– !!!

– Să ne salveze de guvernul mondial, recesiunea mondială, noua ordine mondială, francmasoni…

– Da?

– HIV-SIDA, Roșia Montană, amenințarea terorismului, viruși, invazia extratereștrilor…

– Hai lasă! Ia o pîine de la colț!

– ???

– Nu uita de lapte

– !!!

– Și plătește facura la curent că ni-l taie…

– Da plouă!!!

Cum am scăpat de depresie


sursa:http://tfdownload2.blogspot.ro/2011/05/huff-stagione-2-dvd-mux.html

În lumea noastră există indivizi care comunică în diferite moduri. Sau ca să să fiu mai precis, unii așteaptă sau sunt obișnuiți ca Dumnezeu să le vorbească. Unii pretind că trebuie să le vorbească direct. Aud voci sau cineva le spune fă cutare sau cutare lucru. Alții se mulțumesc să citească Scriptura și să le pice fisa. E cam mult de citit, dar uneori fisa pică destul de repede. Dacă nu pică, asta e, mai citești încă o dată toată Scriptura și te ții scai de rutina zilnică ca să nu dai în depresie. Cum de nu îmi spune nimic? Cine știe? Așa se începe despăduchierea păcatelor. Alții merg la sigur la cineva care comunică direct cu Dumnezeu și îi întreabă dacă Domnul se îndură și îi spune ce bube are. Iar alții se iau după semne. Dacă se întîmplă cutare lucru mă duc misionar în India. Dacă nu se întîmplă, mă duc la… pescuit.

Cam toți aceștia dau dovadă de stoicism în metodă. E greu să-i convingi să încerce și altceva. Normal, dacă a mers, va mai merge. E ca și o investiție: dacă am investit atîta, dacă abandonez pierd totul. Așa că perseverez. Dar în același timp e ca și consiliul de coroană sau cercul de protecție care îți spune exact ce vrei să auzi, dar realitatea e alta.

Ei, eu de obicei mă situez în categoria celor care citesc. Dar nu sunt înțepenit acolo. De pildă una dintre cele mai interesante și definitive schimbări a avut loc în urmă cu cîțiva ani în urmă.

Eram în depresie. Una clasică, simplă și curată. Nu făceam nimic. A, ba da, făceam ceva: făceam ce face tot omul în depresie. Psihologul îmi spune să fac alt-ceva. Era clar că avea dreptate, dar degeaba cînd psihologul e soția ta.

Dar totul s-a schimbat într-un minut. Incredibil. Cum s-a întîmplat:

Ne uitam seara tîrziu la serialul Huff. Parcă era joia pe HBO. Hank Huff era un psihiatru de vreo 49 de ani ce – printre altele – trata o tănără ce era obsedată de el. El avea o relație tensionată cu soția, mama lui îi dădea directive și era alcoolică. Fiul său o lua cîteodată pe lîngă. Prietenul său avocat se droga, și culmea ajunge să aibă relații sexuale, deci secrete, cu mama lui Huff. Cumnatul său e într-un spital de nebuni de unde mai evadează, mă rog, tot tacîmul. Și pe deasupra toată lumea, cu excepția lui Melody, pacienta invazivă, juca rolul omului respectabil. Astea toate pe fundalul sinuciderii unui adolescent în propriul său cabinet, sub ochii săi. Dar apropiații lui Huff mințeau ca să își acopere comportamentul ce putea fi uneori catalogat ca vicios, deviant, abuziv, egoist, etc. Era o cloacă. Și bineînțeles una americană, cu dichis.

Într-o noapte Melody dă buzna în casa lui Huff cu un buchet de trandafiri și-i spune că-l iubește și că ea e sinceră. Mi se rupea inima să văd cum biata fată ce avea probleme psihice își etala direct sentimentele sale reale, spre deosebire de toți prietenii și rudele lui ce mințeau de înghețau apele și erau lipsiți de moralitate, dar erau onorabili, normali și salvau aparențele prin orice mijloace, dar mai ales prin minciună.

Nebună în viziunea celor din jur, Melody era sinceră și doar iubea, în timp ce era comparată cu societatea demnă de scursura iadului. Mesajul era clar: ei, ipocriții onorabili erau nebunii, ea era sinceră, onestă, normală. Cu excepția ei toate personajele trăiau și luptau să-și apere minciunile. Doar Melody era sinceră și spunea adevărul. Era implacabil și trist. Concluzia era evidentă: societate trăia o minciună gogonată pe care o întreținea simulînd onestitatea.

Și atunci mi-a picat și mie fisa: și eu trăiam o minciună. Depresia mea nu avea nici o legătură cu realitatea. Eu am transformat-o în realitate. Diavolul mi-a servit o minciună, m-a făcut să o cred și am acceptat-o ca pe o realitate. Fals! Stop! Am refuzat să mai cred că tot ce mi se întîmplase era rezultatul falimentului meu. Falimentul nu exista, era indus de Bicornișorul ce fuge de tămîie. Din momentul acela totul s-a schimbat. Am simțit fizic că gîndeam altcumva. Ca prin minune în momentul ăla depresia a luat sfîrșit.

Mi s-a vorbit totuși pe limba mea. Nu cum m-am așteptat. Nu cînd am așteptat. Dar am fost pe recepție. Dumnezeu vorbește cînd într-un fel, cînd în altul. În cazul de față a fost în altul…

Rabinul și maidanezii…


La noi se fac lucruri care nu se fac niciunde în lume. Suntem sau nu normali? Nu știu prea bine. Unii spun că suntem, alții că nu. Normal! Suntem unici. Nu mai trebuie să spun care sunt lucrurile astea că le știm cu toții.

Pe de altă parte la noi nu se fac lucruri ce se fac peste tot în lume. E normal? O fi, că așa de bine ne-am obișnuit cu ele că nici nu le mai vedem, nici nu le mai băgăm în seamă și nici nu ne mai deranjează. Nu cred însă c-ar fi normal. Din contră. E un fel de delir continuu pe care nu îl realizezi decît dacă mai ești normal sau dacă te uiți din afară. În focul delirului (sau mai bine zis a delirurilor) e normal să nu îți dai seama că ai luată-o razna.

Cu câteva zile în urmă l-am văzut pe președintele României că se adresează public guvernului, votanților și nevotanților din care făceau parte și maidanezii (MAIDANÉZ, -Ă, maidanezi, -e, adj., s. m. și f. (Fam.) (Animal) fără stăpân, vagabond. – Maidan + suf. -ez). Cu alte cuvinte președintele a vrut să dea tuturor o lecție. El care și-a bătut joc de școală (și nu numai…).

Spunea că soluția pentru maidanezi este xyz. Nu mă interesează care era, președintele putea spune că maidanezii se vor exporta în țările unde au căutare, puteau fi lansați pe orbită, că doar cu Milka, Belka și Strelka au început epoca cosmică sau că se va da un decret prezidențial prin care fiecare cetățean va fi obligat să adopte vreo trei maidanezi și va fi impozitat direct proporțional cu chelia dumnealui. Să nu deviem însă…

De fapt vreau doar să spun că întîmplarea în sine m-a făcut să îmi aduc aminte de un banc cu iz semit: se spune că prin anii 1970 cînd la Brașov se fabricau avioane, avionelor fabricate acolo li se rupeau aripile în zbor. S-au căutat soluții, nimic. Apoi, cineva, nu se știe cine a exclamat: „De ce nu-l întrebați pe rabinul din Dorohoi?” 

Să fi fost un rabin foarte școlit în aeronautică, un rabin înțelept și foarte bătrîn? Aș. Era un rabin obișnuit. Din partea mea putea fi și rabinul din Gîrda de jos, da acolo nu era sinagogă, deci nici rabin. Rabinul i-a ascultat atent, apoi le-a dat soluția: „Faceți un rînd de găuri între aripi și fuselaj și o să vedeți că nu se vor mai rupe aripile.” Zis și făcut.

Delegația de ingineri s-a întors acasă și a început să dea un rînd de găuri între fuselaj și aripa dreaptă, apoi un rînd de găuri între fuselaj și aripa stîngă. Sau invers. Nu contează. Bagă benzină, bagă pilot, bagă gaz și decolează. Avionul merge bine, ba face și acrobații fără probleme. Aterizează cu bine și este omologat.

Intrigat de reușită, directorul fabricii se decide să-i facă o vizită personală rabinului să-l întrebe cum și de unde i-a venit această idee năstrușnică, dar eficientă, contrară parcă legilor științei și tehnicii. Ajunge la rabin, îi pune întrebarea și rabinul-i arată un sul de hîrtie igienică românească: „Tovarășe director, a fost simplu. Am tot văzut că la noi în oraș este o fabrică ce face hîrtie igienică. Din loc în loc are niște găuri, acolo unde ar trebui să se rupă mai ușor cînd trebuie. Dar am observat că ea se rupe oriunde altundeva, numai unde sunt date găurile nu. Așa că a fost simplu!”

Bancul, ca și implicarea lui Băsescu (de ce trebuia președintele să ne spună ce să facem cu maidanezii) exemplifică ceva foarte banal, ce știm cu toții, ce spune ceva despre noi și țara noastră: indiferent pe cine ai fi întrebat în România, soluția era evidentă, la mintea piticului. Bunul simț (ăsta ar trebui importat dacă n-avem…) ne-ar fi inspirat o soluție în chestiunea maidanezilor, la fel în chestiunea Roșiei Montane, a aripilor de avion, a învățămîntului, a pensionarilor, a sistemului sanitar, ș.a.m.d. Totuși, cum ducem lipsă de bun simț, poate ar trebui să ne trimitem specialiștii la Dorohoi. Dacă mai este vreun rabin pe acolo.

Dacă nu…

În rai


Ce bine că raiul are doar o poartă și nici o ieșire! Probabil că are și ziduri, că altfel poarta ar fi doar o gaură de vierme. Și de fiecare dată poarta e aurită. Toată lumea știe că raiul e un loc bun, nu o stare. Unii au indei mai mult sau mai puțin năstrusnice de a ajunge la poarta raiului, cine și cum treci de ea. Iată două: