Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!

My Fair Lady, my fair life


Uel, uel, uel!

Iată ce spune foneticianul profesionist bietei fete: că e o maimuță ambulantă ce scoate sunete abia inteligibile, că este o jignire a limbii engleze, o catastrofă în persoană. Normal, dacă ști cîte știe el și ai poziția sa socială. Cu alte cuvinte, existența ta, ceea ce faci și ceea ce ești contravine standardelor mele atît de înalte, perfecțiunii vecine cu dumnezeirea.

Cu sau fără umor, cu sau fără fonetică și cu sau fără tentă morală, întîlnirea celor trei personaje dă startul pariului: transformarea bietei fete în ceva demn de un bal al ambasadorilor. Florăreasa ambulantă va deveni o ducesă în cîteva luni.

Și iat-o după ceva timp, cînd spune primele sale cuvinte bine, ba chiar frumos articulate, în viziunea profesorului Higgins, în limba lui Shakespeare, a lui Milton și a Bibliei.

Dar, ce păcate păcătoase ne izbesc ochii: cei doi, ba nu, cei trei, dansează! Păcat! Abominabil! Foc din cer! Uhhh!!! Mă îngrozesc!

Cei trei se ating!!! Uăh!!! Scîrbos! Sexual de scîrbos! Cum se poate? Fata asta e o…

Și bate din palme! Și se urcă pe scaun și țopăie. UAUUU!!! I se vede juponul!!!

Acoperă repede ochii copiilor să nu vadă! O să fie șocați pentru tot restul vieții lor! Să cadă cortina! Să punem filmul la index! Să ne protejăm, noi și toți cei ce cred ca noi!

Alarmă! Sus pe ziduri! Ridicați podul mobil, încălziți smoala și inundați șanțul de apărare! Duceți săgețile pe metereze! Vegheați ca izvorul să nu fie otrăvit! Cercetați să nu avem iscoade! Fiți vigilenți și depistați trădătorii! La moarte cu ei!

Vă sună familiar? Ce s-ar fi întîmplat dacă acest film ar fi fost vizionat în urmă cu 100 de ani în bisericile noastre? Acum nu mai e același lucru? Ba da, dar acum e baiul cu evoluția muzicii ușoare românești. Oare nu a rămas cineva cu 100 de ani în urmă? Oare nu toți am citit Biblia? ai în Biblie, de cum începe o droaie de lucruri care n-ar fi trebuit, confirm aceleiași logici să fie acolo: minciuni, crime, poligamie, vrăjitoare și vrăjitori, chemarea morților, violuri, cruzimi de nedescris. Și cu toate astea îi punem, ba unii dintre noi în forțăm pe copiii noștri să citească Biblia. De cele mai multe ori fără să le-o explică. Și din păcate Biblia nu prea are note de subsol în domeniul ăsta. Din păcate? Din păcate…

Dar Biblia are și alte lucruri care, ca să folosesc un clișeu deja la modă de cîțiva ani în anumite cercuri, răscumpără păcatele, urgiile, jegul omului din paradis pînă la apariția unui Pămînt nou, după judecata finală. Atunci o să fie altceva. dar pînă atunci?

Pînă atunci o să mai ascultăm muzică ușoară românească, o să vedem filme în care sîngele va țîșni pe ecran, vom mînca mai mult decît trebuie cu toate că în Africa încă se moare de foame, vom cheltui pentru plăcerile noastre destui bani, cu toate că în India există milioane de creștini săraci care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Și cu toate astea nu vom da mai mulți banii pentru scopuri caritabile, nu vom mînca mai puțin, nu ne vom muta într-o casă mai mică și nici nu ne vom schimba mașina cu una mai rea, mai mică, mai ieftină.

De ce? Pentru că nu așa merg lucrurile. Pentru că nu vrem să fim ciudați. În ciuda atîtor îndemnurii și porunci din Biblie vom face multe lucruri numai dacă inima noastră personală ne va bate într-un anumit fel, dacă vom simți o emoție ce cuplează cu ceea ce credem noi. Sau invers. Pe bine! Românul ia foarte rar decizii la rece, ba chiar e prea poet, prea sufletist și prea milos (nu milog!) ca să fie rău, adică calculat ca un protestant din Geneva lui Calvin. Nu degeaba în partea de vest a țării a rămas pînă acum cîțiva ani expresia ,,Ești rău ca un calvin.“

Cu toate aste există unii care nu gîndesc ca mine și ca tine. Ei gîndesc ca ei. La fel cum noi gîndim… ca noi. Nu putem să cădem de acord. Eu nu vreau să-mi impun punctul meu de vedere. Păcat că ei vor să mă forțeze să intru în tiparul lor. Nu mi se potrivește.

Mă gîndesc că nici măcar Isus Cristos nu i-o forțat pe ucenici să devină ca el: Dacă nu puteți fi ca mine, cu nici un preț nu veți intra în Împărăția cerurilor! Parcă n-a spus așa ceva. Ba chiar le-a dat o mare libertate: puteau chiar să plece. Să fugă. Să îl trădeze. Să spună că în viața lor nu l-au cunoscut. Ba chiar să stea la același foc cu cei ce l-au prins, judecat, condamnat și omorît. Ciudat, nu? Dar din această libertate a răsărit Biserica. O libertate cumpărat cu sînge. O libertate din interior a fiecăruia care crede: mai întîi a iudeului, apoi a grecului.

Isus n-a învățat pe străzile din Capernaum, în sinagogă, pe cîmpii și pe munți cu bîta, zornăindu-și sugestiv cătușele învățăturii. Din contră, el a transformat chiar și jugul în ceva ușor și el a purtat sarcina. N-a trebuit să moară nimeni pentru a fi mîntuit, ci doar să se nască din nou prin înoirea minții. O nouă convingere, o nouă inimă, un nou trup. Cine are impresia că asta se poate face după sistemul nu lua, nu gusta, nu atinge, se înșală.

În 1982 am devenit creștin. Am avut apsuri și daunsuri, dar n-am regretat niciodată că Isus mi-a eliberat mintea și inima. N-am regretat că Scriptura mi-a reformatat creierul și am devenit altcumva. Dacă azi aș muri aș muri fericit pentru că nu regret că am trăit sau mai bine spus am încercat să trăiesc fiind liber în Cristos chiar dacă am fost robul său. Robia lui este libertatea mea.

Raspuns lui Marius Teodoru


Beck Corlan ne-a dat prilejul să ne poziţionăm de o parte sau alta a baricadei: citiţi şi daţi mai departe.

Persona

Domnul Marius Teodoru, si, desigur, si-a asumat riscul, a avut bunavointa de a comenta articolul meu despre cazul Beck Corlan si constipatia cronica a evanghelicilor.

Pentruca este vorba de un comentariu lung si cu raspunsuri pe masura, ce riscau sa fie ingrupate in subsolul articolului, il poste aici ca un articol separat. Raspunsurile meu

le sunt intre [] si cu caractere cursive.

* * *

Desi nu as vrea nicicum sa aduc un atac la persoana… vreau totusi sa vin cu o mica nelamurire fata de acest articol.

[Domnule Teodoru, voi incerca sa va raspund inserind comentariile mele in textul dvs., ca sa fie mai clar.]

Desi am observat ca o sustineti pe Beck Corlan, nu mi-am dat seama de ce. (acum am inteles)

[Ma intreb daca chiar ati inteles de ce. Poate imi explicati, si promit sa ‘recunosc’ daca aveti dreptate. Nu am nicio problema cu asta.]

Tin sa…

Vezi articolul original 1.495 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Jeanne d’Arc sau Fecioara din Orléans


sursa: http://theendofbeing.com/2010/10/04/lady-warriors-of-afghanistan/jeanne-darc/

Jeanne era tînără, Extrem de tînăr, dar chiar şi în epoca aceea oamenii mureau foarte tineri. A auzit nişte voci care au făcut-o să vorbească şi să acţioneze. De fapt era singură împotriva tuturor. Va lupta pentru încoronarea regelui Franţei la Reims şi pentru alungarea englezilor. Bineînţeles că nu ştia să se bată, să ţină un discurs, să se poarte. Nu avea habar de teologie. Era naivă şi sinceră. Exact ce am pierdut majoritatea dintre noi.

Dar cu ce era şi avea a mobilizat, a convins şi a reuşit.

Apoi, cum era normal, a căzut victimă maşinaţiilor celor versaţi, politicienilor şi experţilor în cîştigarea luptelor în culise. Mai ales mai-marilor bisericii. Teologii (cît rău au făcut!) i-au venit de hac. Era din nou singură împotriva tuturor. A pierdut. A plătit cu viaţa pentru înfrîngere. Pentru ea nici viaţa, nici moartea n-a fost o comedie.

De ce a reuşit şi de ce nu a murit? Pentru că a aceptat un risc foarte mare: să fie luată în derîdere, să fie batjocorită. Cu toate asta nu a renunţat, s-a făcut vulnerabilă şi a mers mai departe. Probabil că mulţi dintre noi n-ar fi ales calea asta. De fapt majoritatea ar fi preferat să treacă pe dinainte asemenea preotului şi levitului. Ea a văzut că patria sa era căzută între tîlhari de tot felul. Şi-a asumat rolul samariteanului milostiv aşa cum a putut, cum a ştiut, cum a crezut. Şi a plătit cu preţul vieţii.

Dar a inspirat. Şi i-a inspirat pe cei laşi, pe cei nehotărîţi, dar şi pe fricoşi şi pe temerari. Împreună au reuşit ce nu a reuşit nimeni. A fost unul dintre puţinele momente în care o fecioară i-a inspirat pe bărbaţii duri, pe oamenii de război, pe rege. Şi poate şi pe cler. Şi a rămas în istorie. Curînd după moartea sa Biserica Catolică a sanctificat-o. De ce? Eu mă fac că nu ştiu. Descoperă singur.

De cele mai multe ori în faţa exemplelor de acest fel ne ascundem. Ne băgăm capul între braţe, luăm poziţia fetusului şi ne paralizăm creierul cu aceiaşi frază cu care ne minţim zilnic: Nu mă priveşte! Nu e treaba mea! Nu pot să risc! De fapt nu vrem să ne schimbăm. NU vrem să fim deranjaţi. Nu vrem să pierdem ceva ce… nu avem. Mai ales bărbaţii.

Pentru că o femeie are ceva ce noi nu avem suntem gata să o demolăm cu argumente biblice, cu o teologie scosă din buzunar, prefabricată te miri unde! Şi? Cum e victoria noastră? Dacă nu putem să depăşim o femeie în ceea ce crede şi face, atunci o înlăturăm prin mijloacele noastre specifice. O ştergem de pe faţa pămîntului. Ca nişte BĂRBAŢI!

Dacă numai asta putem şi numai aşa putem, suntem jalnici.

Fiecare ţară are cîte o Jeanne dArc, Fiecare ştim cine este, ce face şi cum gîndeşte. Doar că nu avem suficiente motive să o recunoaştem. Ce ne împiedică? Aceleaşi lururi care l-au împiedicat pe preot şi pe levit să se apropie de cel aflat pe moarte.

Dar poate avem o şansă, aşa cum au avut francezii în 1430.

Metafore pentru viața de credință?


Ia de aici:

Biserica și creștinii în general sunt criticați că n-au imaginație pentru a-și pune în evidență viața de credință pe înțelesul contemporanilor. Iată cîteva exemple din care putem să ne inspirăm. Vreți altele?

Care credeți că se potrivește cel mai bine, mai ales că există atît aspecte pozitive, cît și negative. Sau nu merge niciuna?

Beck Corlan, o provocare pentru constipatia fara leac a evanghelicilor romani


În loc de morală:

Persona

În anul 1973, după terminarea liceului și reușita la examenul de admitere la facultate, am mers să fac armata la termen redus, la Vânju Mare, în Mehedinți (fie vorba intre noi, a fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea).

În ultima lună de armată am făcut stagiul la Tr. Severin. Cât am fost acolo, mai cu voie de la comandant, mai strecurându-mă prin gardul din spate al unității, mi-am petrecut duminicile în biserica baptistă din oraș. Așa cum reiese din mai multe documente din primul meu dosar de securitate (vezi, de exemplu, AICI, AICI și AICI), am fost găzduit acolo de familia Corlan, cu care intrasem în contact, daca nu mă înșel, prin intermediul familiei Marcu Nichifor.

Acel dosar de securitate purta numele de cod Chitaristul, pentru ca in perioada aceea, inclusiv în armata, desigur, doar în timpul liber, umblam mereu cu chitara după gât…

Vezi articolul original 1.173 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Pilula prostului: Instant religion


De vreo oră două m-a pălit un gînd: anumiți indivizi se comportă într-un anumit fel ce poate fi caracterizat foarte bine ca religie instant.

Iei o doză, o pui într-un pahar, torni ceva peste ea (de obicei ceva cît mai atractiv), apoi agiți conținutul și hop, dai paharul peste cap. Să-ți fie de bine!

Cît de ușor este să proclami în numele cuiva că totul este cum vrei tu, că iei în stăpînire țara, casa, starea de sănătate promisă (de cine?) și puf, te transferi… în rai. Chiar dacă Satana își mai face de cap, îl repezi, să te țină minte. Să-ți explici, să le explici altora? Ei, e nevoie de mai multă ungere. Și gata.

Pe ITV în Anglia, în urmă cu destui ani am văzut un reportaj despre carismatici. Obiectiv. Țin minte că se ducea reporterul cu cel intervievat cu un microbuz undeva și au avut probleme cu o roată. Era noapte. Carismaticul a zis că se rezolvă fără telefon, cu o intervenție divină: Dumnezeu a și pregătit soluția. Merge tipul cu reporterul pe jos și dau de o fermă și ce să vezi, avea dreptate: a găsit o roată exact cum îi trebuia. O ia, o montează, pleacă și după căteva mile ce să vezi? Accident! Roata se rupe fiindcă era fisurată și nenorocirea e mai mare. Hmmm! Instant religion nu mai funcționează. Poliție, ambulanță, mecanici. Iresponsabilitate. Doar?

O altă chestie, pur englezească din timpul studiilor în teologie. Aveam un coleg ff carismatic (zicea el), la seminare era penibil, la altceva era cam adehașde. Cine i-a dat atenție? La un  moment dat auzim că soția i-a fost făcută fleci pe trecerea de pietoni, fiind însărcinată bine. Ne pare rău. A rămas cu doi băieți de vreo 5-6 ani. După un timp aflăm că e internat la psihiatrie. Ciudat! Unde era Dumnezeul ăla de care tot făcea caz? Instant religion?  Nu a mai reușit să termine, s-a retras. Oare cine i-o fi dat să dea pe gît pilula de Instant region?

Superficialitatea nu-l caracterizează pe Dumnezeu. Isus Cristos nu a pus în practică o etică de moment. Duhul Sfînt nu s-a așezat peste cineva că era obosit de atîta lucrare și trebuia să se odihnească. Religia instant e o invenție omenească, fără legătură cu Dumnezeu. Ea nu tratează cauza, ci simtomele. E ca o pilulă de Nurofen administrată în cazul unei apendicite. S-ar putea să nu mai simți durerea, s-ar putea să te simți bine, dar peritonita așteaptă după colț!

Să nu uităm, dar să facem abstracție că Elisei a murit bolnav și chiar dacă mortul aruncat peste el a luat-o la fugă, el însuși nu a înviat. Carismaticii mor și ei, la fel ca noi ăștialalți. Noi ăștialați nu credem că Dumnezeu e ortodox, catolic, baptist, penticostal, român, iudeu sau turc. Noi credem că El doar este, după zicala Eu sunt cel ce sunt! Ca urmare Isus Cristos nu a apărut instant ca să moară instant pentru o mîntuire instant. A murit agonizînd după ce a trăit și suferit ca om. Ca urmare, nu lăsat o rețetă miraculoasă pentru un creștinism tip pilulă. Nu de aia s-au scris Faptele Apostolilor. Ba nici Pavel, nici Petru nu au înghițit o pilulă fantasmagorică! Aviz amatorilor!

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Un Dumnezeu prea mare faţă de un literalism atât de mic


O gălușcă pe zi: acum Tilich și literalismul. Cu o doză de ironie a la Dyo.

dyo

Paul Tilich este unul din teologii despre care nu este bine să vorbeşti în casa evanghelicului, mai ales a celui conservator. De ce? Păi, a fost un existenţialist de extremă, unul care a împins consecinţele asumării preocupărilor intime ale fiinţei umane până dincolo de limita obişnuită nouă, creştinilor “normali”.

Citesc Dinamica credinţei, una din lucrările sale adresate publicului larg, şi acum cred că înţeleg de ce nu ar fi de iubit Tillich. În sub-capitolul dedicat simbolurilor şi miturilor el atacă fără milă literalismul, considerat ca fiind o “rezistenţă împotriva demitologizării”.

Aşa cum înţeleg eu lucrurile, un mit poate conduce înspre substitute ştiinţifice, prin asumarea literală a textului sfânt, sau înspre simboluri. Se înţelege că ei, noii teologi, aduc eliberarea religiei de tirania vechilor tipare din jugul sistemelor autoritariste, religioase sau politice care îşi controlează oamenii din scurt, oferindu-le o iluzorie siguranţă.

Urmează săritura peste cal. Urmăriţi-o…

Vezi articolul original 256 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

A exorciza sau a nu exorciza? – aceasta e întrebarea


În VT nu se pomenește nimic despre exorcism. Cu toate că vrăjitorii făceau minuni, că duhurile erau responsabile de unele acțiuni ale oamenilor. Cu toate astea accentul se pune pe întoarcerea la Jahve, la Ierusalim, la Templu și respectarea legii din inimă: milă, cinste, dreptate, loialitate. Caracter, caracter și iar caracter.

Trec anii și apare Isus ce îi trimite pe draci în porci, eliberează femeia ce era țintuită într-o poziție incomodă de un drac, poruncește dracilor să o ia spre Adînc. Super! Ba învinge moartea și se ridică la cer. Satana își mai face totuși de cap, dar ucenicilor li se dă posibilitatea să alunge dracii, să-i elimine pe cei afectați de Satana (mincinoșii, sex-ofenderii, etc.) În final o etapă mare a lumii se încheie cu bătălia tuturor bătăliilor, legarea Satanei și aruncarea lui în Adînc pentru 1000 de ani. O veșnicie aș putea spune. Apoi iar e liber (cam ca și primul și al doilea război cu Irakul) și vine judecata cea mare. Teren controversat însă de multele interpretări. Deci pas!

Totuși ce ne facem cu dracii ăștia? Linia dintre o boală psihică și demonizare e destul de subțire, dar încă perceptibilă. Cam toți am văzut Exorcistul. Uite un alt film despre așa ceva.  Interesantă mi se pare cartea unui ateu (M. Scott Peck) ce spune că diavolul există și a participat la exorcizările despre care scrie (Psihologia minciunii).

Pavel spune să ne împotrivim diavolului și să fugim. Isus parcă e mai direct: să îl batem, să-l alungăm. Cine poate rezista la o experiență atît de dură?

Profesioniști?


Postul acesta apare după o scurtă discuție pe Facebook referitor la apariția cărții lui John Piper, Brothers we are not professionals. Păi altfel cum?

http://www.mrqe.com/movie_reviews/the-professionals-m100024595

Prin anii 70 am văzut un film cu cow-boys intitulat Profesioniștii. Nu știu dacă titlul era original sau românii l-au adaptat. N-are importanță. important e faptul că apare noțiunea de eficiență, responsabilitate și implicare. Chiar și în omorît oamenii.

Care ar fi echivalentul profesionismului în ceea ce privește biserica? Pe de o parte Isus spune că păstorul plătit nu e profesionist, ci invers. Mirare! Oare cum este sau ar fi să fii pastor profesionist? Care ar fi indicatorii pentru un profesionist în domeniul ăsta? Numărul de predici? Numărul de vizite pastorale? Numărul de evenghelizări? Numărul de membri? Cît a extins clădirea adunării? Dacă i-a crescut burta? Dacă și-a schimbat mașina? Dacă are relații cu americanii? Dacă are studii? Doctorat? Dacă ține sau nu tineret? Dacă are pe lîngă el un pastor mai tînăr? Dacă nu a călcat strîmb? Dacă face exorcizări, minuni, vindecă, merge pe sîrmă sau scuipă flăcări? Poate pentru unii.

Eu m-am tot întrebat de ce un pastor trebuie să fie atît de (mii de scuze pentru limbaj!!!)… constipat. Pastorul parcă nu mai e om. Da ce o fi? Constipăciune? Mă tem de ce se poate întîmpla cînd se strîng la un congres…

Mi-a fost dat să văd cîțiva pastori tipici, semn că nu toți sunt la fel, dar că există o anumită asemănare, derivată din tagma din care fac parte. Mai bine l-ar lua model pe Isus.

Din afară e ușor de observat, de pus degetul pe rană, din interior este aproape imposibil. M-ar interesa o carte, o mărturisire a unui pastor ce nu își găsește locul, ce nu se simte adecvat, ce nu mai știe ce să facă. Sinceritatea doare, dar lipsa sincerității erodează caracterul uni om. Pe deplin cîteodată.

Primul pastor întîlnit a fost tipul omului muncitor, cu mulți copii, unu a luat-o pe lîngă, dar el a rămas pastor. Umblau vorbe, dar din cîți pastori știam nu îl voiam pe altul. De exemplu cînd predica, chiar dacă avea același text a doua zi, nu ascultai aceiași predică. Săpa în grădină, avea probleme de sănătate, dar ce era a lui era a lui: ar fi murit între două biserici, două predici, două vizite pastorale sau două înmormîntări. A avut și puncte de vedere personale. Cel puțin unul dintre ele privind ordinarea unei alte persoane ca pastor alături de el a fost recunoscută public ca ceva ce nu a putut să vadă. Ei, ăsta da curaj! A rămas un pastor tipic, dar oare ce se cere altceva de la un pastor român format în vremurile comuniste care a lucrat din plin pe ogorul evangheliei? N-a fost un stindard al luptei împotriva comuniștilor, dar a suferit pe măsura dedicării sale tipice.

Au mai fost pastori pe care îi pot caracteriza ca fiind infatuați, manevrați și chiar deraiați. Unul colabora foarte mult cu Securitatea (eram rude!!!), altul era el securist, altul le-a făcut tuturor enoriașilor săi dosare. Te miri de unde sare paranoia? Am fost atras de un singur pastor cu veleități de evanghelist ce părea altcumva. Apoi am ajuns să îl cunosc mai bine. Profesionist? Probabil, dar nu în viziunea mea.

Ba unul care era foarte bine văzut ca muncitor, cuminte, un tip cu aplecări spirituale a fost ales pastor de o biserică de la sat. S-au oferit să îi construiască o casă ca să stea cu turma. El a preferatsă stea la oraș ca să își facă copiii școala. Din cîte știu nu s-a ales nimic de școlile alea, din bisericile pe la care se ducea, totul fiind perceput ca o ocupație de navetist. Total neprofesionist. Bineînțeles că a prins și un pic de burtă, că a îmbătrînit.

Și a venit liberarea!

Am dat de un pastor american ce l-a beștelit pe un român de-al nostru că a îndrăznit să pună o întrebare la un studiu pe apocalipsa. Cum îndrăznea el să conteste ce i-a dat lui Domnul, mai ales că venea de la mii de kilometri? Rezon! Sau mai mine spus ca majurul din armata burghezo-moșierească. Și au mai fost alți pastori americani foarte vocali și siguri pe ei.

A mai venit cîte unul-doi din bejănie sau diaspora să ne spună una și alta, dar nu prea mulți au rămas. Mă întreb ce i-a convins să plece înapoi? Noi, pastorii noștri sau a fost o inspirație de moment?

Au apărut mai mulți pastori, biserici… Unii pastori s-au îmbolnăvit de cît efort au depus pe ogor, alții și-au făcu relații, alții s-au apucat de studiu și alții s-au apucat de funcții. După cum zicea un fost prieten despre uniunea baptistă pe care a muncit-o un fost prieten de-al său (și de-al meu la vremea aia) pe cînd încă mai erau prieteni: Toți vreau să pună mîna pe uniune (de fapt pă funcția dă președinte) că a îngrășat-o P… ca pe o junincă tînără! Parcă comparația e din VT… Știți dumneavoastră coane Fănică, foncția, foncție!

La relativ scurt timp părea că ne vom confrunta cu un fenomen prezent în bisericile românești din SUA unde cîteodată stau la amvon trei pastori, iar în bănci mai stau vreo doi. După principiul unde-s doi, puterea crește! Dar unde-s cinci? Pastorul ce mi-a povestit asta cu ciudă și ironie a plecat și el după un timp în SUA, probabil să fie a șasea roată…

Am fost coleg de studii teologice cu trei pastori. Cu niciunul nu țin legătura. Și ce coincidență, nici ei cu mine.

În fine au apărut generațiile tinere și neîncercate. M-ar interesa să știu cum merge unii dintre pastorii cei care mi-au fost studenți. Cam 30-50% din cei ce au absolvit pastorala au ajuns pastori. Sunt profesioniști? Ce înseamnă pentru ei asta? Am dat de unul care la o nuntă a ținut o predică de-a-ndoaselea… Ce bine că eu l-am învățat numai Istoria bisericii!

Deci, cam ce înseamnă profesionism acum pentru un pastor? Ce zice el sau ce zice biserica? Sau ce zice Scriptura sau mărturisirea de credință?

Greu de decis. De aia nu îi invidiez pe pastori. Pe niciunul.

Test


Urmăriți materialul și enumărați cîte idei identice cu creștinismul și cîte idei contrare creștinismului anunță autoarea călătoriei în lumea de dincolo. Chiar sunt curios. Eu am identificat mai multe idei comune cu creștinismul decît idei contrare lui. Apropo, faceți o comparație cu un material asemănător ce se află pe youtube în care Ioan Gabor povestește lucruri de dincolo?