Credința în dragoste


Nu este vorba de mult uzitatele credința, nădejdea și dragostea. Este vorba doar despre credința cuiva în dragostea, adică încăpățînarea de a iubi. Poate asta ar trebui să se predice, să se vorbească și să se trăiască mai mult. Nu frica. Nu în a nu face ceva că mă bate Dumnezeu, că mă vede Cel-de-sus.

De exemplu în dragoste, a se citi în oricare fază a ei, în căsătorie sau nu încă, pot apare tentații. Am impresia că o altă persoană, bărbat sau femeie, băiat sau fată, este mai aproape de idealul meu. De parcă ar fi sufletul pereche (ce este un concept păgîn bai ză uei).  Dar în ciuda faptului că, cine știe, îmi va fi mai bine cu altul sau cu alta, îmi spun că dragostea de acasă sau de unde este, față de care sunt angajat deja este mai importantă. Dacă nu ar fi așa, ar fi un trădădător, aș înfinge cuiva un cuțit înfipt în spate. Cui? Păi persoanei pe care o iubesc nebunește, dar încep să am dubii: da dacă nu cumva am greșit și adevărata dragoste abia acum vine? Uite ce emoții, ce sentimente îmi provoacă!

Știu că unii n-au scrupule și că pescuiesc în ape tulburi ( adică acolo unde există deja o legătură), chiar vorba aia, de-al dracului. Cam ca și Iuda. Da, există bărbați și femei care pradă și profită. Fără responsabilități, fără scrupule. Chiar fără nici un fel de scrupule. Și pe ăștia-i găsim prin biserici. Culmea, de cele mai multe ori sunt mai bine văzuți decît cei penitenți pentru că știu să se facă importanți, să argumenteze, să dea din coate, să se impună. Au terciuit vieți, au batjocorit caractere. Este și pentru cojocul lor un ac. Mare și ascuțit.

Dar dacă rezist, dacă am răbdare, dacă sunt credincios pînă la capăt, sentimentul victoriei, a reușitei este de neegalat. Și asta îi dă și celuilalt siguranță, îmi zidește caracterul, onoarea și voința. A iubi nu înseamnă numai a fi îndrăgostit și a simți fluturași în stomac. Înseamnă a-ți pune voința la lucru. Vorba cuiva mai mare și mai important: Israele, am vrut să te iubesc!

De aceea credința în dragoste este importantă. Asta ca să nu ne acrim de la atîtea divorțuri…

Divorț creștin în stil românesc (2)


sursa: http://joyreactor.com/pics/comment/comics-car-toonhole-divorce

– Și sunteți căsătoriți legal?

– Nu.

În 1975 am auzit pentru prima dată expresia căsătoriți legal. De parcă există căsătoriți ilegal… Doar dacă e vorba de bigamie. Dar căsătorirea ilegală era coabitarea sau concubinajul. Exact sub apartamentul în care stăteam era o tanti care concubina cu concubinul său. Au concubinat mulți ani. Mai era o altă tanti la un  alt etaj ce își aducea acasă pe cîte unu și îi spunea fiicei sale că e noul ei tată. Unde erau ăia vechi. Și la parter era o tipă ce rămăsese însărcinată, apăru tatăl băiatului după naștere, apoi dispăru. După principiul uite omu, nu e omu.

Contrar așteptărilor exemplele de mai-sus sunt cazuri de căsătorii ratate din start, exemple de prostie bărbătească și credulitate feminină. Bărbatul e lacom să ia, femeia are inimă bună să dăruiască. Cam la asta se referă și divorțul. Bărbatul vrea să ia ce nu e al lui, femeia să dăruiască altuia ce îi va împlini visele. Deșteptarea!

Apoi știu un bărbat și o femeie care au fost prieteni ani de zile, s-au îndepărtat și apoi pentru că au cîștigat o Dacie 1300 la CEC, că era carnetul pe numele ambilor, s-au căsătorit, că doar nu era să vîndă bunătate de mașină și să împartă banii. Ha?

Cînd începe divorțul?

Cînd îl ameninți pe celălalt că o să divorțezi dacă nu… Cînd fantezezi despre divorț și cum va fi după? Cînd îl intentezi sau cînd se pronunță?

Divorțul începe cînd te căsătorești dintr-un motiv greșit, cînd îți umbă ochi, gîndurile, mîinile și alte membre aiurea. Divorț e chiar dacă nu este pronunțat într-un tribunal. Divorț se numește și cînd soția sau soțul tău este sclav și tu ești stăpîn, mai ales un stăpîn rău. Divorț e cînd îți ascunzi banii ca să nu-i pui la un loc cu celălalt sau să nu-i cheltuiești pentru familie, ci pentru plăcerile tale. Divorț e să-l fentezi, să-l păcălești pe celălalt. Divorț e să-l înlocuiești pe soțul tău cu ceva sau cineva ce dă dependență: televizor, jocuri, muncă, bani, sport, etc. Pentru că de cele mai multe ori nu există divorț doar din vina unuia. Așa cum la căsătorie e vorba de doi, și la divorț e vorba de aceiași doi. Simplu!

Plîngem că divorțul a intrat în bisericile noastre. Da pînă la divorț n-ați sesizat alte semne că ceva se întîmplă? Nu vă faceți probleme: suntem la fel de vinovați. Viața creștină nu se întîmplă în vid. Comuniune nu înseamnă doar să dai peste cap un păhărel de vin sau must și să ronțăi o bucățică de pîine o dată pe lună la o anumită adresă trecută într-un CF că ar aparține unui cult sau altul. Nu pentru asta a murit Cristos! Materialismul, fandoseala, îmbuibarea, indiferența și atîtea altele nu au fost indicatori că este doar o chestiune de timp pînă să apară și divorțurile? Astea nu sunt păcate? De ce nu le-ați tratat? Vorba lui Pavel: nimeni nu arde cînd vede ce se întîmplă?

Nimeni din biserică nu își dă seama că în foarte multe cazuri divorțul e  doar un produs normal al unei vieți de credință goale de esență, de conținut? Că ne mințim participînd la o formă ce și-a pierdut fondul? Inerția bat-o vina! Alte păcate ce ne-au anesteziat…

În biserica ortodoxă cineva se poate căsători de trei ori fără prea multe probleme. De ce de trei ori? Nu știu. În ale noastre (sau ale voastre) numai o dată. După principiul de cîte ori să ierți pe fratele tău dacă vine și își cere iertare. Niciodată, că nu-s prost! Și am ajuns la punctul în care despărțim în două, ca la divorț: unii interpretează versetele despre divorț făcînd abstrație de restul Bibliei, alții încearcă să le integreze și să le pună sau să le judece în raport cu altele. De aici o întreagă cazuistică cu rezolvări demne de palatul Vatican. În treacăt fie zis, stînd de vorbă cu un bătrîn preot greco-catolic am fost uimit cît de variate sunt rezolvările date în cazurile supuse canoanelor.

Dar noi n-avem problema asta. La noi e totul simplu: e sau alb sau negru. E sau OK sau păcat.

Ceea ce mă face nu să zîmbesc, ci să rîd în hohote. De ce? Iată de ce: închipuiți-vă cele două femei ce au venit la Solomon să-i spună că uneia dintre ele i-a murit copilul. Dreptate!!! Dreptate și numai dreptate! Dacă erau bărbați Solomon i-ar fi luat la bătaie! Dar fiind femei, ce și-a zis: pacoste! Și a făcut dreptate: fifti-fifti, să nu fie niciuna nedreptățită. Corect. Cît se poate de corect!!! Ca bonus una dintre ele putea lua și cadavrul celuilalt copil deja decedat. Și atunci a intervenit mila, jertfa, dragostea și în cele din urmă înțelepciunea. Mă întreb cine e ăla ce le întruchipează pe astea toate… Și copilul a trăit bine mersi. Și mama lui a fost fericită că i-a trăit copilul. Frauda s-a dat în vileag. Dar Scriptura se oprește aici și nu relatează ce s-a întîmplat cu mama ce voia să omoare și copilul prietenei sale. E o lecție și în asta…

Pe o scară a durerii divorțul era asemuit cu circa 30 de ani în urmă cu amputarea definitivă a unui membru. E pentru toată viața. Știți că există mîncărimi la membrul fantomă? Pentru simplu motiv că te mănîncă în creier, dar nu poți să te scarpini că n-ai la ce. Divorțul este o tragedie. Nu este dacă te numești Cristi și Mihaela Borcea și dacă gîndești ca ei…

Dar cîteodată unii cad victimă divorțului, alții recurg la divorț că nu mai rezistă. Baiul în biserici de cele mai multe ori este că nu se are în vedere cine e victima și cine e agresorul. A divorțat Tanda că i s-au aprins călcîiele, gata, și Manda este exclus/ă! La grămadă. Știu niște cazuri. Dar știu și cazuri în care biserica s-a rugat pentru cel-cea ce era victima și totul a decurs normal.

Spre lauda penticostalilor trebuie să admit că pastorul Ionel Pleșa a spus cuiva (în prezența mea), că are voie să-și ia o soție, o fată, după ce suportase un divorț fiind victima unui caz instrumentat de autoritățile comuniste pe motiv principal că el se pocăise. Spre ne-lauda baptiștilor aceluiași frate i s-a spus de către o somitate în materie de Biblie că nu se mai poate recăsători niciodată. Iar o soră mai informată i-a transmis fetei să-și vadă lungul nasului să nu se gîndească la rochie de mireasă. Păcat că nu mai trăia Solomon! Și a trecut la penticostali? Dar cîți penticostali gîndesc ca Pleșa? Ca să vă dau o mostră, cineva i-a spus celui ce voia să se recăsătorească cu propria soție ce divorțase de el și apoi se recăsătorise și iar divorțase că nu e voie. Păcătuiește că acolo scrie că cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat păcătuiește. Daaa? Helăăău!!!

Divorțul scapă o viață? Divorțează! Ai credința că dacă nu divorțezi o să întorci bruta aia bețivă la Domnul, ține-te de credința ta. Doar veșnicia ne va spune dacă am greșit sau dacă am făcut bine. Pentru unii divorțul complică lucrurile, pentru alții le simplifică. În același timp lucrurile nasoale sunt ascunse sub covor de biserica care vrea să prevină divorțul și preferă o căsătorie de formă sau de groază.

Divorț creștin în stil românesc (1)


Divorțul este o treabă serioasă. Dar ca să nu tragă direcția într-o parte să echilibrăm situația încă de la început, făcînd clare definițiile, ca-n DEX și Biblie:

DIVÓRȚ, divorțuri, s. n. 1. Desfacere pe cale legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorț = a intenta acțiune de divorț; a divorța. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc. – Din fr. divorce, lat. divortium.

DIVÓRȚ s.n. 1. Desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (Fig.) Ruptură, separare. [Var. divors s.n. / < lat. divortium, cf. it. divorzio, fr. divorce].

DESPĂRȚÍRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul când cineva se desparte de altcineva sau de ceva; timpul cât cineva stă despărțit; despărțit1. 2. Divorț. 3. Diviziune, împărțire, segmentare. ♦ (Concr.) Despărțitură. ♦ (Înv.) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. – V. despărți.

Și ca în Biblie:

Maleahi 2:16 ,Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, -zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, -şi pe cel ce îşi acopere haina cu sîlnicie, -zice Domnul oştirilor. -De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!„

Matei 5:31. S-a zis iarasi: „Oricine isi va lasa nevasta sa-i dea o carte de despartire.” 32. Dar Eu va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara numai de pricina de curvie, ii da prilej sa preacurveasca; si cine va lua de nevasta pe cea lasata de barbat preacurveste.

Marcu  10: Au venit la El Fariseii; şi, ca să -L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.Drept răspuns, El le -a zis: ,,Ce v’a poruncit Moise?„,,Moise„, au zis ei, ,,a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire, şi s’o lase.„Isus le -a zis: ,,Din pricina împietririi inimii voastre v’a scris Moise porunca aceasta.Dar dela începutul lumii, ,Dumnezeu i -a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa.Şi cei doi vor fi un singur trup.` Aşa că nu mai sînt doi, ci sînt un singur trup.Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.„10 În casă, ucenicii L-au întrebat iarăş asupra celor de mai sus.11 El le -a zis: ,,Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea;12 şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.

Luca 16: 18 Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte.
 
(editorul pe blog îmi joacă feste probabil marcat de importanța postului…)

Înțelesul laic al divorțului este o despărțire legală sau ruperea căsătoriei. Nu se spune nimic despre urmări, efecte, consecințe. Spre deosebire de înțelesul laic, Biblia vine cu ceva în plus.

În VT exista posibilitatea cărții de despărțire, adică a eliminării rușinii despărțirii cînd femeii i se dădea o adeverință cum că a fost căsătorită legal și că acum a fost des-căsătorită tot legal. Adeverința venea din partea bărbatului și îi lăsa femeii des-căsătorite de bărbat posibilitatea să încheie o altă căsătorie fără să mai fie fecioară. După părerea mea o slabă și egoistă reparație. Dar dacă intrăm în detalii aici murim!

În NT e un pic mai detaliat. În Matei apare clauza infidelității conjugale.  În Marcu Isus spune că Moise le-a făcut un hatîr bărbaților căle era milă de ei, de cei cu inima împietrită. Deci femeile sunt scoase din cauză. Ciudat. Apoi e ciudat că Isus îi pasează lui Moise responsabilitatea dării cărții de despărțire.

Nu Dumnezeu a dat Legea? Ba da! Cade vreo iotă din ea acum din cauza lui Moise, cel ce l-a văzut pe Dumnezeu și i-a vorbit față la față? Niet! Apoi nu știa că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire? Ba da. Ce hermeneutică domle! Toată Scriptura? (Și aici iar avem noi principii selective că VT este descriptiv nu normativ și altele de felul ăsta.) Nu-mi vine să cred!

Dar relaxați-vă, în Marcu este clar: Isus este provocat de farisei să răspundă la o întrebare despre care se discuta la fel de aprins ca și acum: e păcat sau nu să divorțezi? După cîte mii de ani de la darea Legii? Și noi după cîte mii de anii de la discuția în cauză? 2000 de ani. Să nu mai spună cineva că nu suntem înțepeniți în timp. Să nu uităm că Isus era ispitit de farisei. Ca urmare dacă nu se declara de acord cu părerea lor, era catalogat călcător al Legii și își pierdea credibilitatea în societate. Oare nu este exact vorba despre acest lucru și azi în contextul nostru? Cum să îți păstrezi credibilitatea fără să fi declarat păcătos sau liberal? Greu, dar nu imposibil… Nu degeaba Isus nu s-a căsătorit, nu?

De remarcat că Isus vorbește în toate instanțele de omul (sau femeia) care are ca scop divorțul în vederea unei alte căsătorii, mai favorabile. Pe vremea aceea nu-ți făceai de cap cu următoarea femeie fără să te știe cineva. Comunitățile erau stabile, semite și arhaice. Ce vreau să spun? Toată lumea cunoștea pe toată lumea și era clar din ce cauză divorța și apoi se recăsătorea cineva. Nu existau secrete. În caz de infidelitate Isus a spus că fie, ai dreptul să divorțezi. Dar dacă îți abandonezi nevasta o expui păcatului. Dacă îți abandonezi nevasta ca să te căsătorești din interes (că aialaltă îți place mai mult din diverse motive) păcătuiești.

Ca urmare divorțul sau despărțirea urîtă de Dumnezeu este păcat, dacă se are în vedere un interes ce era de fapt satisfăcut în/prin căsătoria inițială. Divorțul e un legămînt, un jurămînt care este rupt, este o nedreptate omenească premeditată săvîrșită în vederea atingerii unui scop (indiferent care ar fi ăla).

Am cam dat din pix, dar nu am ajuns decît la începutul începutului. Dacă vorbim despre contextul (sau contextele) în care sunt plasate învățăturile avem iar ce discuta. De exemplu în Matei rostirea lui Isus se găsește în contextul ispitei și păcătuirii sexuale. Înainte de a divorța de femeia cu care ești căsătorit trebuie să conștientizezi că ai păcătuit dacă ai poftit la alta și ești invitat să îți scoț ochiul, să îți tai mîna. Isus nu specifică să îți scoți ambii ochi și să îți tai ambele mîini, că vorba aia, nu ai avea cu ce să vezi să faci treaba asta și nici cu ce să mai îți tai a doua mînă. Clar?

Ca urmare, unii interpretează restrictiv divorțul și spun, ai divorțat ești un mare păcătos, nu mai ești bun de nimic. Ei fiind niște păcătoși mai mici. Alții interpretează mai puțin restrictiv divorțul și spun: ai divorțat, ști tu de ce, știe și ea. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie. Adică get on with life! În afară de divorț mai sunt și alte lucruri mult mai importante de făcut și crezut.

Și apoi vin unii ca și fariseii cu ispite de genul, dar dacă… Pentru cazuistică, dialog cu fariseii și saducheii, postul următor mai vesel și mai fariseic.