Dezvăluiri senzaționale despre dosarele Revoluției și despre crima organizată la nivel de stat


Eu am fost cel care a descoperit o serie de afaceri necurate ale şefului ANAF. Acesta a trimis pe urmă controalele peste ziarul la care lucrasem şi peste firmele cărora le făceam publicitate. Tot eu i-am arătat adevărata faţă lui Traian Igaş, despre care preşedintele Băsescu spunea că „în sfârşit vom avea ministru de interne un jurist tânăr şi pregătit”. Ori eu am descoperit că fusese repetent în liceu, că a făcut facultatea de drept „la apelul bocancilor”, la mare distanţă şi nu stăpânea noţiuni elementare de drept. Când am scris şi am vorbit despre Blejnar, despre implicarea Elenei Udrea în cazul ALRO şi despre Traian Igaş, am fost supus timp de patru luni unei monitorizări complete, pe de-o parte de către SRI, pe de altă parte din partea DGIPI, fostul „doi şi-un sfert”.
a urmat o scrisoare deschisă după ce am văzut că nu-mi mai răspunde la telefon, apoi am semnalat nişte lucruri pe care nu le consideram la locul lor în partid şi în parlament şi pe care le împărtăşeau sau chiar mi le împărtăşeau şi alţi colegi că au dat Constituţia şi Codul Electoral pe mâna a doi repetenţi –preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor -, că în comisia de revizuire a Constituţiei au fost numiţi mulţi jurişti mediocri „făcuţi” la facultăţi obscure de drept, că regionalizarea ţării a fost dată pe mâna unui „căpitan de judeţ”, Liviu Dragnea…

AntiMafia

cotidianul Sâmbãtã, 20 iulie 2013, 12:40

Senatorul Valer Marian: Mi-au scris pe uşă: ”Nu vei scăpa, vei muri!”
Valer-Marian11
Dosare închise

Sunteţi unul dintre puţinii oameni care au rezistat în timp presiunilor de tot felul şi aţi continuat cu dezvăluirile cutremurătoare din zona corupţiei instituţionalizate. De unde atâta forţă ?

Nu e vorba de forţă, ci de crez. Sunt adeptul spunerii adevărului şi îndreptării lucrurilor. Am fost animat de dorinţa de adevăr şi dreptate încă de tânăr, acesta a fost şi motivul pentru care am urmat Facultatea de Drept, am devenit procuror şi am căutat şi înainte de 1989 să fac dreptate, în pofida unor legi abuzive sau a unor oprelişti politice. Am participat activ la Revoluţie, iar apoi, în calitate de procuror am participat la cercetarea reprezentanţilor sistemului comunist în judeţul Satu Mare, împreună cu tinerii mei colegi am efectuat percheziţii şi am întocmit dosare. Primul secretar al judeţului a fost…

Vezi articolul original 4.021 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Adevărul (despre premierul Victor Ponta) care ne zbârlește părul


Să fie adevărat?

AntiMafia

A doua scrisoare deschisă către Victor Ponta

Cetăţene prim-ministru,

Având în vedere că sesiunea parlamentară s-a încheiat săptămâna trecută, vă transmit o scrisoare deschisă cu statut de interpelare, urmând să o înregistrez în acest sens la Senat. Am decis ca, prin această scrisoare-interpelare, să vă adresez mai multe întrebări legate de anumite aspecte nebuloase din trecutul şi prezentul dumneavoastră, pe care le voi dezvolta ulterior într-o amplă declaraţie politică intitulată „Victoraş, ai grijă de copii!”, pe care am anunţat-o de altfel. Chiar dacă aspectele mai grave şi interesante din această declaraţie au fost verificate şi răsverificate din mai multe surse, fiind de profesie jurist, inclusiv fost procuror ca şi dumneavoastră, am decis să respect o regulă străveche de drept „Audiatur alter pares” (Ascultă şi cealaltă parte), pe care dumneavoastră nu aţi respectat-o în cazul excluderii mele abuzive din PSD. Consider că după nefastul episod Ceauşescu, românii au dreptul să cunoască…

Vezi articolul original 1.207 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Raptul, politică de stat


Tainele Microsoftului

AntiMafia

Vastă operațiune de furt de creiere pusă la cale de corporația multinațională Microsoft


02 octombrie 2013 Cornel Ivanciuc

Munca de aproape o jumătate de generație

a societății de tehnologie informatică Omnis a fost însușită, prin interpuși, de către divizia românească a Microsoft, cea mai mare producătoare de software pentru mediul de business. Omnis a dat Microsoft în judecată, cât și pe intermediarii care i-au adus peștele în plasă. Asemenea pagubă la casa omului se evaluează la milioane de euro. Procurorii DNA tratează cazul cu seriozitate, în timp ce organizația gulerelor albe din instanțele Ministerului Public se linge pe bot ca după împărțirea unei cantități deloc neglijabile de foloase necuvenite.10

Avem și vești din Spațiul Schengen: cauza a depășit frontierele

monitorizatei noastre Justiții și a ajuns pe holurile Comisiei Europene. Sunt interpelați domnii Giovanni Kessler, directorul general al OLAF, și Vasil Kirov, șeful unității A.4 OLAF, cât și doamna Guillemette du…

Vezi articolul original 566 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Bandiera rossa


1961: La școală ni se spunea că țara este condusă de către partidul muncitorilor și țăranilor, Partidul Muncitoresc Român. În principiu, la vîrsta aia nu era rău. Istoria pe care am învățat-o ne spunea că țăranii s-au răsculat de multe ori, dar nobilii i-au înfrînt sabotînd instaurarea unei orînduiri mai drepte. Țăranii dădeau foc avuțiilor însușite prin înșelăciune și forță de către nobili. Deși Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a dus la apariția primului stat al muncitorilor și țăranilor, un exemplu de ce pot face muncitorii și țăranii, doar al doilea război mondial ne-a adus eliberarea de moșieri, nobili, burghezi și capitaliști datorită Armatei Roșii. Avanpremiera a fost războiul civil din Spania care cu toate că s-a terminat cu victoria fasciștilor prevestea apariția zorilor pentru cei obidiți. În cărțile de muzică puteam găsi o strofă din Bandiera rosa (pe care îl asociam involuntar cu războiul civil din Spania) pe care o lălăiam cu entuziasm muncitoresc în gura mare și care suna cam așa:

Bandiera Rossa (Drapelul roșu în italiană) sau mai cunoscut ca și Avanti Popolo după primele cuvinte este un alt cîntec italian al mișcării de stînga. În rolul principal drapelul roșu (greva din Chicago 1890 parcă) simbolul mișcării comuniste și socialiste. Textul îi aparție lui Carlo Tuzzi și a fost scris în 1908; linia melodică este preluată de la două cîntece populare din Lombardia.

Există diferite variante ale acestui cîntec în funcție de orientarea partidelor, adică socialistă sau comunistă. Ultimele două versuri au fost adăugate după acapararerea puterii de către Benito Mussolini „Evviva il comunismo e la libertà„, fiind alterat și începutul, din „Compagni avanti alla riscossa” în „Avanti o popolo, alla riscossa„. „Comunismo” de la finele refrenului a fost de multe ori schimbat în „socialismo„, mai ales în ultimul timp. Dar trebuie să recunosc marșul e incitant. Melodia e frumoasă. Cuvintele te fac să te gîndești…

Avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa, bandiera rossa/avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/evviva il comunismo e la libertà.

Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far./Rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/evviva il comunismo e la libertà.

Dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere rosse bandiere/dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere sventoleran./Bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/evviva il comunismo e la libertà.

Non più nemici, non più frontiere/sono i confini rosse bandiere/o proletari alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far.

E păcat ca homosexualii și lesbienele să divorțeze?


După eliminarea din DSM a relațiilor sexuale cu parteneri de același gen, aceste practici au devenit normale. Normal. Dacă nu era DSM-ul nici nu și-ar fi dat nimeni seama… Cînd a apărut primul DSM? Guglăiți vă rog. Oare ce se întîmpla dacă tata și mama se jucau de-a tata și mama tot cu un tată și o mamă? Unii mai shugu-beți vor răspunde că probabil că nu s-ar mai fi născut atît de mulți idioți… Există un pic de adevăr în orice simulare pe calculator și pe imaginație ca în cazul acesta. Dar acum chestiile astea nu mai se petrec în imaginația noastră, sunt reale. Real era și  bomba cu neutroni, comunismul, războiul rece, alinierea planetelor, calul galben din Apocalipsă și concentrarea la metrou, canal și casa poporului, anul 2000, terorismul mondial, încălzirea globală, sfîrțitul lumii și multe, multe altele. Dar au dispărut. S-au evaporat.

Dar acum urmează linia a doua: dacă nu mai e criminală povestea, adică relația sexuală între parteneri de același gen, să o legalizăm: să-i căsătorim. Și de aici o droaie de discuții pro și contra, contra și contra. Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Apropo, la chestia asta de ce nu s-a făcut un referendum național? De frica celor ce i-au intimidat pe psihologii și psihiatrii americani în urmă cu ceva ani să scoată anormalitatea din criteriile de diagnosticare? Poate.

Eu n-am probleme cu căsătoria homosexualilor și a lesbienelor. Și știți de ce? Pentru că ei nu sunt creștini (chiar dacă pretind). Ca urmare se aplică logica și etosul lumii: căsătoria este o închisoare, o temniță, o carceră, o gherlă. În primul rînd a bărbatului. Așa că pentru ei căsătoria va fi suferință la patrat. Că sunt doi cu cromozomi XY. Nu s-au gîndit la asta. În plus au și ei tot tacîmul: socrii, rude de tot felul. Tot din lume vine ideea că într-o căsătorie soțul (indiferent cine o fi ăsta sau asta) trebuie să-și iubească soția (indiferent cine o fi aceasta…), aplicîndu-se din nou modelul popular românesc ce spune: Ioi, mă Mărie, cred că pă minie nu mă mai iubeștie a mio! No, nu zî tu! Dă indie ști? Păi nu mă mai batie, tu!

Și aici e vorba de violența în familia de tip nou. Vă dați seama ce se întîmplă cînd doi soți se bat. Dar cînd se bat doi soți care ambii sunt bărbați? Se lasă cu multe leziuni! E o violență de tip nou!!! La lesbiene poate e mai potolită bătaia, dar nu bag mîna-n foc. Deci, las să vadă și ei/ele cum e! Și complicații: poliție, declarații, amenzi, consiliere, pansamente, vînătăi la propriu și la figurat.

Acuma, dacă tot s-au căsătorit, ca-n lume, apare la orizont ceva mai fain, mai nou, mai galesh. Să vedem ce se întîmplă cînd nu se mai iubesc. Păi gata, nu mai merge așa de simplu. Nu mai merge cu pa și pusi și nu-mi mai pasă, crește-ți singur copilul! Acuma e mai complicat. Acum trebuie să divorțeze. S-a zis cu abandonul! Nu domle! La tribunal!!! Și aici vor fi complicații. Pentru că nici divorțul normal n-a fost acceptat decît greu. În Malta abia în 2011, în Italia în 1970, Portugalia în 75. Ba chiar acum în Filipine și în Vatican nu este admis. Vă dați seama ce greu se va accepta divorțul homosexualilor și a lesbienelor?  Peste circa un secol… Dacă tot nu fac copii, vor fi complicații cu moștenirea, cu…

Dar să nu deviem, întrebarea a fost dacă e păcat să divorțeze căsătoriții de același sex. Pe stil vechi ar fi. Pe stil nou, nu e! Dacă ne uităm în Biblie nu este. Pentru că Biblia nu prevede așa ceva. Vorba aia: nici lui Dumnezeu nu i-a trecut prin cap! Așa cum nu prevede nici legea Vaticanului. Da, las că știm noi!!! Deci în situația în care soțul homosexual sau lesbian divorțează, el nu este încriminat. Rău! Dar cel puțin nu mai e cazul să plătească pensie alimentară că n-are copii naturali, doar artificiali. Deci statul face economii cu cheltuielile de judecată. Dar să vezi la complicații… Și la ciomăgeli… Personal, m-am convins de mult de ce nu nasc bărbații! Vă dați seama că bătăi ar fi în sala de nașteri și după. Să-i spui unui bărbat în durerile facerii ce-i spui unei femei? Nu riști! Să nu-l lași să-și vadă bebeul după ce l-a născut? Ar fi ultima greșeală a asistentei! De fapt, medic ginecolog n-ar mai fi o meseria atît de căutată și de bănoasă! Maternitățile ar avea pază, celule, asistenți musculoși și tone de calmante. Doctorii ar născoci nașterea prin corespondență!

Totuși, n-ar fi mai bine un plebicist în cestiunea aceasta? Dorința boborului stimabile!

Despre o țară dispărută: Prusia


Împărțită între Germania, Rusia și Polonia, Prusia nu mai există ca țară. E drept că a dispărut oficial la crearea celui de-al doilea Reich, în 1870. Frumos este marșul prusac. Să nu-l uităm pe Fredrick supranumit cel Mare ce s-a bătut bine cu Imperiul habsburgic și a regîndit strategia militară.

Mai este biserica Biserică? (3)


sursa:http://02varvara.wordpress.com/tag/robert-taft-sj/

O gândire după placul lui Dumnezeu spune că albul e alb, negru, negru. Minciuna este minciună, iar adevărul este adevăr. Dar am observat că unii pretind că minciuna este adevăr. Mai specific de exemplu, minciunilor spuse de la amvon li s-ar da, chipurile, girul lui Dumnezeu, prin marile lozinci atîrnate deasupra amvonului: ,,Aici este Dumnezeu.” Adică Dumnezeu ce este prezent vorbește prin gura celui ce predică. Uneori da, uneori nu. Sau pur și simplu prin lozinca ce învăluie totul în ceață și îți paralizează voința: Dumnezeu este dragoste, scrisă cu litere aurite de un metru. Nu poți să te gîndești că sub așa mari și aurite adevăruri (oare?) s-ar putea gîndi, spune, susține o minciună.

Prima minciună oarecum nevinovată în biserică am auzit-o pe vremea lui Ceaușescu. Soția celui ce a spus-o a exclamat ceva de genul: Mama mia! Să minți de la amvon… Dar minciuna era motivată politic. Adică era o minciună în sensul bun al cuvîntului.

Apare un pericol: dacă minți o dată, poți să minți și a doua oară și apoi poți… să minți. Nu mai ții minte. Dar de mințit se minte cu folos, nu de amorul artei.

Aici intervine adrenalina, serotonina sau altfel spus pe înțelesul tuturor, interesul, setea de putere sau faimă.

Un caz intesant este prezentat în VT. Moise ce acceptase cu chiu și vai să se reîntoarcă în Egipt pentru a colabora cu Dumnezeu la eliberarea evreilor. Conducea poporul fără să-i placă ceea ce făcea. Era foarte obositor și stresant. Se certa când cu poporul, cînd cu Dumnezeu. Dar unii-l invidiau că era în centrul atenției. Voiau să-i ia locul.

Indiferent dacă Moise avea sau nu mandat divin pentru ceea ce făcea, ceea ce făcea era spre binele poporului: scotea poporul din Egipt. Moise nu lupta pentru putere, faimă sau bani. Făcea ceva și făcea destul de bine. Cei ce-i contestau poziția nu contestau politica sa, direcția în care se deplasa poporul. Ei doreau doar să fie în față. În primul rînd. În atenția tuturor. Să facă ce făcea Moise. Simplu, ei doreau să acapareze puterea. Sau dacă o punem în termeni mai spirituali, voiau să fie mai aproape de Dumnezeu. Tot o minciună. Dumnezeu nu înghite gălușca.

Dumnezeu rezolvă criza rapid făcîndu-i pe uzurpatori să dispară. Se poate observa cum unii vor să intre într-un rol anume motivați de cît de bine li s-ar potrivi rolul. La UBEO sosise un personaj din străinătate, cu doctoratul tocmai luat. Ne mărturisi între 8 ochi ce bine i s-ar potrivi poziția de… Doar că era ocupată de altcineva.

Cea de-a doua situație, oarecum similară a avut loc într-o biserică unde urma confirmarea prin vot a pastorilor. Nu cred că cineva avea de gînd să folosescă cădelnițe cu foc străin, dar ca lucrurile să nu intre în zona gri, unul dintre păstori predică despre incidentul cu Core, Datam și Abiram. Ridicînd tonul amenințător el a avertizat frățietatea să nu cumva să…  Cu alte cuvinte aveți grijă ce veți vota că după aia tot noi o să avem grijă de voi. Grijă? Ce minciună!

O a treia situația a apărut cînd un conducător de biserică contestat a întors pe dos logica, cuvîntul Domnului și cuvîntul lui de om de onoare pentru a-și atinge țelul propus. Nu contează care. Ar putea fi doar schimbarea becurilor cu neoane verzi… Ca să-și atingă obictivul minte, înșală, lingușește, transformînd minciuna în adevăr și adevărul în minciună. Ceva ce era simplu devenise adevărul lui personal și acum îl implementa în comunitate. Semăna cu milițianul ce dădea testul cu cubulețe, cilindrași și piramiduțe. Cum triunghiul nu încăpea unde voia el, îi administră un ciocan. Forța logicii!

Exemplele de mai-sus ilustrează o practică relativ comună diriguitorilor de adunări dintre cele mai diverse.  Puterea le dă senzația că minciuna sau adevărul ce-l rostesc capătă sens de adevăr unic, absolut. Și ne mai supărăm pe papa de la Roma ce rostește adevăruri doctrinare ex catedra…

Liderii ce fac rău în numele mandatului divin abuzează de statutul lor. Mai grav este că de cele mai multe ori poporul le acoperă și le justifică faptele netrebnice. Ca urmare adevărul este siluit și devine minciună sau minciuna se transformă în adevăr dereglînd sistemul de valori instituit de Dumnezeu. Atunci îți pui întrebarea: Mai este biserica Biserică? De aici pînă la o gîndire paranoică nu e decît un pas, de cele mai multe ori făcut de cei din jurul tău, astfel că ajungi să te întrebi (culmea!) dacă ești sau nu anormal. Să înnebunești, nu alta!

Jesus vs Batman


sursa:http://pconormanning.wordpress.com/2010/10/05/luke-24-jesus-your-my-superhero/

Dacă cauți pe youtube găsești fel de fel de întreceri. Mie îmi plac cele de mașini: Ferrari vs Toyota, Lamborgini vs Maserati și altele. Cele mai gustate sunt cele a unor mașini aparent slabe sau cvasi anonime versus cele cu nume tari sau foarte tari, la creme de la creme. Mi-a plăcut întrecerea dintre un Fiat 500 și un Nissan 350 Z. Iată de ce:

Tribuna îl aclamă pe David, nu pe Goliat, pentru că în lipsa unui preferat tribuna ține cu cel mai slab. Aparent…

În lumea noastră eroii nu mai sunt așa cum îi știam. Eroii copilăriei mele știau să facă ceva și se căzneau să cîștige ceva. Un obiect cu calități magice, mîna domniței, să facă cumva lumea mai bună și mai sigură. Acum eroii favoriți ai copiilor au însușiri nemaiîntîlnite pe care nu le datorează nimănui sau le datorează numai întîmplării (Ceea ce mă face să mă gîndesc la chestia aia ce spune că viața a apărut la întîmplare pe pămînt. Aparent…). Superman a venit din altă lume. Pe Spiderman îl înțeapă un păianjen. Omul invizibil e un accident. Ceva normal  în ziua de azi. Rar mai găsești pe cineva să datoreze ceva cuiva. Probabil că numai băncilor. Cînd eram mic binele triumfa împotriva răului, dar asta era valabil numai în povești. Acum se cred altfel de povești. Nu degeaba copiii vor să se facă mafioți cînd vor fi mari. Exersează de pe acum.

Dar eu m-aș întreba de exemplu, cum ar fi o întrecere între Isus și Batman. Cine ar fi preferatul maselor? Păi cred că e limpede ca lumina zilei: Is… BATMAN!!! Pe Batman îl vezi pe tricouri, pe caiete, pe insigne. Batman se vinde oriunde. Isus numai la Diecezana. Tuturor le place Batman pentru că-i comod: îi bate pe toți și nu-ți cere nimic. Isus îți cere să accepți riscuri, să fii în fel și chip. Batman răzbună, Isus suferă. Batman cîștigă totdeauna ultima bătălie cu răufăcătorii. Numele lui Batman îl rostești oriunde și oricînd, nu se supără nimeni, nici măcar răufăcătorii. Numele lui Isus jignește, ofensează, amenință și este interzis în instituțiile unor state democratice. Despre Batman nu se prea glumește, dar nici nu se înjură. Despre Isus avem o colecție foarte bogată din ambele specii. Batman dă pînă în dușmanii pînă îi terciuiește. Isus încasează pînă moare. Majoritatea pămîntenilor nu sunt interesați că învie. Dacă-a murit, a murit! Ridicarea la cer după moarte vine prea tîrziu în comparație cu Batman. El zboară totdeauna cînd vrea și nu moare niciodată. Prefeințele nu se discută…

În acest context mă întreb care este relevanța bisericii și ce mai transmite ea azi. În afara faptului că vorbește o limbă moartă, rar mai dă de veste societății că trăiește. La Paște, la Crăciun, la moaște. La hram e dans, dans, dans. Cînd te gîndești că unii interzic fără să interzică dansul, îți explici și de ce. Apoi se mai trezește papa să reacționeze după vreo 30 de ani de tăcere sau dogmatizare ermetică la cutare problemă ce trebuie abordată curajos. În fine!

Cu riscul de a mă repeta, spun că biserica nu mai aduce sau face ceva nou, doar reacționează. Tot în apărare, tot în apărare… va cîștiga numai dacă cealaltă echipă marchează-n propria poartă. Ca urmare nu mai este în linia întîi, nu mai conduce, ci este împinsă de la spate. Asta nu-i poveste. Chiar și China a decis că biserica poate să se ocupe de asistență socială. Se înscrie în trend. Îi ajunge? Da Șoarecele zburător unde-i?

În ceea ce privește prezența creștină și exprimarea chiar cele mai bune bloguri, dar mai ales cele mai proaste bloguri creștine, nu fac altceva decît să încerce, fără să reușească, să comunice cu lumea. Oricum s-ar învîrti se ajunge la limba de lemn a bisericii (de orice factură). Cîțiva termeni lipsiți de esența datorită inflației? Iată: dragoste, relevanță, mîntuire, credință, scriptură, testament și altele de acest fel. V-am șocat? M-aș mira. Predicăm, predicăm, predicăm. Bîlbîindu-ne.

Locul și limba celor ce comunică lumii că există un Dumnezeu care a pus la punct un program de admitere în domeniul său, numit arhaic împărăția cerurilor, tinde spre zero. Cu sau fără tradiție Biserica rămîne înțepenită într-un domeniu în care un banal mall deschis 12 ore pe zi concurează eficient o oricare biserică deschisă cinci ore duminica și încă vreo două peste săptămînă. Ba chiar și biserica deschisă tot timpul săptămînii nu rezistă iureșului tineretului, mai ales al tineretului, din timpul duminicii în direcția mall-ului. Nu știți de ce? M-aș mira.

Jesus vs Batman sau biserica vs mall reprezintă acum o întrecere actuală, deocamdată pierdută de primii competitori. O fi îngustă calea, dar de ce să fie îngustă pentru că este rău reprezentată, rău promovată și rău comunicată? Sub capota bisericii se ascunde un motor învechit, lipsit de un combustibil exploziv ce nu poate să o propulseze în poziția de cîștigător. Jesus a pierdut bătălia culturală cu Batman și cu verișorii lui mai mici sau mai mari: dolarul, luxul, opulența, egoismul și lăcomia. Nu cred că mi se pare.

În contextul acestei lipse de relevanță, de ineficiență și de inutilitate ce tinde spre 100% nu se poate să nu remarc că totuși există autori ce fără să pomenească Scriptura, fără să facă caz de omiletică, hermeneutică sau alte ramuri ale teologhisirii reușesc să transmită un mesaj universal ce schimbă vieți, deși nu de genul convertirii. Nu vă fac o listă, dar vă provoc să căutați. Nu, nu e erezie. E acea piatră prețioasă ascunsă într-o bucată de pămînt ce nu ți-e dat să îl deții. Dar poți să îl cumperi, să sapi să găsești piatra prețioasă, să beneficiezi de strălucirea și valoarea ei. Cultura are o paletă aproape infinită de posibilități în ceea ce privește exprimarea. Deci?

Bella ciao!


Am crescut cu respect față de muncă. Munca nu era o pedeapsă. Cel puțin nu se vedea. Am devenit conștient despre ce însemna munca atunci cînd i-am propus tatălui meu să îi țin mîna sau piciorul într-o anumită poziție pentru cîțiva bănuți. A renunțat el. Nu m-a plătit…

Apoi am făcut cunoștiință cu zicala comunist evoluționistă, munca l-a făcut pe om. Aveam un coleg inginer care spunea același lucru făcînd o mică, dar semnificativă pauză pentru a adăuga… animal! Plătită destul de bine în raport cu prețurile din 1970 munca îți aducea satisfacții, dar în anii 1980 se inventaseră alte criterii de calcul, așa că mergeam acasă cu jumătate de salar că nu s-au realizat indicatorii, adică planul. De parcă eu nu îmi îndeplineam sarcinile de serviciu, stăteam sub privirile șefului și mă duceam de-a moaca la serviciu. Gîndire de birocrat comunist.

Cert că mult trîmbițata exploatare din vremea regimului burghezo-moșieresc ne-a ajuns și pe noi în socialismul victorios la orașe și sate, cînd tocmai se preconiza trecerea la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Nu știa omenirea că visul ăsta venea din apocalipsa și era inspirat de cetatea pavată cu aur.

Prin anii de avînt al orînduirii socialiste se cînta un cîntec al partizanilor, Bella ciao. Era în manualele de muzică de clasa a VI-VII-a. Am scotocit după el și ce am aflat?

Că de fapt acest cîntec este un cîntec al proletarului (din agricultură probabil) supravegheat de un șef înarmat cu o bîtă și în final exprimă speranța că va veni o zi în care toți să muncească liberi. Miroase a comunism, dar și a rai. Adică un cîntec de stînga.

 Alla mattina appenna alzata/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/Alla mattina appena alzata/In risaia mi tocca andar.

 E fra gli insetti e le zanzare/ O belle ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ E fra gli insetti e le zanzare/ Duro lavoro mi tocca far. 

 Il capo in piedi col suo bastone/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ Il capo in piedi col suo bastone/ E noi curve a lavorar. 

 O mamma mia, o che tormento,/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ O mamma mia, o  che tormento/ Io t’invoco ogni doman. 

 Ed ogni ora che qui passiamo,/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao,/ Ed ogni ora che qui passiamo/ Noi perdiam la gioventù.

 Ma verrà un giorno che tutte quante/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ Ma verrà un giorno che tutte quante/ Lavoreremo in libertà.

Apoi cîntecul a fost adaptat politic după ce fasciștii au pus mîna pe putere în Italia. În locul supraveghetorului cu bîta apare invadatorul, patrizanii, moartea în lupta pentru libertate, pentru că decît un cîine în lanț, mai bine mori luptînd ca un leu. Libertatea inspiră.
Una mattina, mi son alzato/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Una mattina, mi son alzato/E ho trovato l’invasor
Oh, partigiano, portami via!/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ Oh, partigiano, portami via!/Ché mi sento di morir
E se io muoio da partigiano/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ E se io muoio da partigiano/Tu mi devi seppellir
E seppellire lassù in montagna/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/E seppellire lassù in montagna/Sotto l’ombra di un bel fior
Tutte le genti che passeranno/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Tutte le genti che passeranno/Mi diranno „Oh, che bel fior”
È questo il fiore del partigiano/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ È questo il fiore del partigiano/Morto per la libertà

Traducere

Într-o dimineață, m-am trezit/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Într-o dimineață m-am trezit/Și am găsit invadatorul

O, partizane, du-mă de aici/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/O, partizane, du-mă de aici/Pentru că simt că mor

Iar dacă eu mor ca partizan/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Iar dacă eu mor ca partizan/Tu trebuie să mă îngropi

Și să mă îngropi, acolo sus pe munte/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/și să mă îngropi, acolo sus pe munte/La umbra unei frumoase flori

Toată lumea care va trece/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Toată lumea care va trece/Îmi va zice „Ce floare frumoasă”

Aceasta e floarea partizanului/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Aceasta e floarea partizanului/Care a murit pentru libertate.

Același cîntec a fost cîntat de participanții la mișcarea „Occupy Wall Street,” de manifestanții din Piața Taksim din Istambul. Pe cînd și de manifestanții din România? Că doar n-o fi greu!

Guest post Dănuț Tolea: Predicarea histrionică


sursa:http://siouxlander.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html

Predicarea în bisericile evanghelice românești contemporane are un acut acent histrionic­. Aceasta devine deranjant în ipoteza în care conținutul predicării ar fi potrivit să fie textul Scripturii în abordarea sa bazată pe dublul său context: gramatical și istoric. În lipsa unei exegeze potrivite asistăm la unele verbalizari patetice în care sunt exprimate pulsiunile afectivo-sofistice ale predicatorului care devine omul-insitituție de predicare.

Acest tip de predicare contorsionată se grefează pe o anumită cultură bisericească, cultură care împletește nefericit starea de ghetou de dinainte de anul 1989 cu cea a interesului pentru economia de piață de după, generând o inerție care nu poate fi depășită.

Parametrii predicării histrionice sunt citirea narcisistă[1], un conținut ideatic costeliv sub raportul profunzimii și un discurs verbal și nonverbal care de cele mai multe ori este lipsit de simțul adecvării…

 Primul aspect descrie o atitudine de a vedea Scriptura drept un instrument care transmite soluții instant preocuparilor diverse ale omului contemporan, ca de exemplu: alienarea socială, criza economică, deficitul relațional din diferite sfere, etc. Acest aspect nu are rolul de a extrage semnificația textului, ci pe acela de a impune textului propriile prejudecați, act cunoscut prin termenul de eisegeză. Predicatorii histrionici cel mai adesea nu predică textul, ci se predică pe ei.

Cum arată Luca capitolul 24, este posibil să citești Biblia, să studiezi Biblia, să memorezi porțiuni mari din Biblie, chiar să asculți predicatori „expozitivi” care s-au angajat să predice „verset cu verset, linie cu linie, precept cu precept”, în timp ce le lipsește vederea de ansamblu a Bibliei. Este chiar posibil, cu alte cuvinte, să citești povestiri, dar să pierzi Povestirea. De fapt, în loc să ne îndreptăm spre Biblie pentru a-L vedea pe Isus și lucrarea Sa pentru noi, chiar și citirea noastră devotată a Bibliei poate deveni combustibil pentru auto-îmbunătățirea planurilor noastre narcisiste, locul în care noi ne îndreptăm spre ajutorul de care avem nevoie ca să „învingem provocările zilnice și să luăm control asupra vieților noastre”[2].

În cele din urmă vom constata că această rețetă de „dezvoltare personală” este bazată pe fraudă, adică frauda de a folosi Scriptura și a-i folosi conținutul pentru slogane motivaționale.

Atunci când nu se alocă timp unul studiu consistent al studierii textului Scripturii scurtătura homiletică este compusă cel mai adesea din interpretări ale căror suport nu depășesc tăieturi din articole de ziar, citate eterogene din diverși autori și anecdote care nu ar stimula intelectul nici unui copil din grupa pregătitoare de tipul „Petru L-a tradat pe Domnul Isus pentru că i-a vindecat soacra”…

Pe lângă aceste coordonate ale conținutului precar de idei mai trebuie observat și limbajul care frizează uneori ridicolul: locuri comune, familiaritate dulceagă, „limbă de lemn” bisericească, precum și nenumăratele și nelipsitele anglicisme. Cu câțiva ani în urmă Andrei Pleșu observa și comenta pertinent fenomenul[3], citând doar o mostră pentru edificare :

Cum ar trebui să fie discursul religios la televiziune ? Nu trebuie să fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o oră de dirigenție. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoială buna intenție a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism științific, convertit la Evanghelie.

Limbajul nonverbal ilustrează și el o gamă largă de excese ce se manifestă de la

agitație psihomotorie până la stridențe ca plânsul nejustificat sau râsul și scălămbăielile cabotine, adesea susținute și încurajate de auditoriu.

Trebuie remarcat că predicarea histrionică întâlnită în mediul evanghelic românesc a devenit o adevărată structură de plauzibilitate care ascunde o criză de identitate a predicatorului. În mare masură aceasta este cauzată de tranziția bisericilor de la o mentalitate de tip ghetou din vremea comunistă la una orientată spre piața liberă (nota bene : liberă și în sensul manifestării unor perspective spirituale noi), dar și de un dezinteres al pastorilor și membrilor bisericilor către chestiuni teologice solide. Predicarea histrionică se vrea o ieșire dintr-un impas evident sau anunțat, dar această soluție nu crează mai multă coerență, ci este privită, cel puțin în exterior ca hilaritate.

Așa cum am sugerat mai sus profesarea acestui tip de inadecvare a rostirii și manifestării duce la afirmarea (sau la nevoia de afirmare) a unor indivizi cu pretenții de competență care devin peste noapte oameni-instituție. Aceștia vor fi tot mai interesați de crearea unor structuri de putere, numite eufemistic, de ce nu, „școli de predicare”, de fundraising, sau evenimente „evanghelistice” grandioase de tip turnee și spectacole cât mai agresive sub aspectul vizibilității media, exploatând cu succes resurse video, televiziunea, internetul și radioul… Asistăm cu întârzierea firească în spațiul românesc la nașterea fenomenului întrupat în alte spații de teleevangheliști.

 Pericolul cel mai evident al acestui fenomen pe care l-am numit predicare histrionică este acela de a oferi contrasoluții, de a sugera că zgomotul înseamna impact, ca să folosesc un termen mult uzitat, și să se considere că prin show se poate oferi lumii neevanghelizate o ușă deschisă spre Cristos Domnul.

[1] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissistically”,disponibil on-line : http://thegospelcoalition.org/blogs/tullian/2013/06/10/reading-the-bible-narcissistically/ , consultat la 18.11.2013

[2] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissitically”

[3] http://www.mersulvremurilor.ro/caleidoscop/andrei-pleshu-despre-evoluthiile-neoprotestante-in-fatha-camerelor-tv/

Am găsit soluția pentru a umple biserica


sursa:http://www.missiology.org/?p=166

Să zicem că merg la film. De obicei mă informez. Vreau să văd un anumit film. La o anumită oră. La un anumit cinematograf. Nu-i cum vreau eu, nu mă interesează. Nu mă duc la film că n-am ce face. Am ce face. Nu mă duc la film să mă plictisesc. Să văd ce am văzut săptămîna trecută. Pentru asta plătesc. Și nu puțin. Dacă vrea să plec de acasă cinematograful trebuie să concureze cu internetul, televizorul cu 100 de canale de tot felul, sportul, mall-ul, mașina, soția, jobul, vremea, cartea, hobiul, picnicul sau excursia, muzeul și să bată dorința de a economisi banii ce nu dau p-afară.

V-ați gîndit vreodată dacă n-ar fi rău ca intrarea în biserică să se facă pe bază de bilet? Ca la cinematograf. De ce nu? Ai avea locul tău, ai plăti să participi și ar trebui să fii acolo la oră fixă. Nu ai ajuns la timp, ghinion. S-au închis ușile, următoarea reprezentație e peste două ore. Ce faci? Păi hai în parc, la mall, la șaormărie, că dacă tot am venit pînă aici doar nu mergem acasă. Costă bani. Poate ar trebui să coste ceva și intrarea.

La biserică se merge ca la blind-date: nu ști ce va fi pînă nu ajungi acolo. Nu ști cine va fi pînă nu dai cu ochii și nu ști ce vei auzi pînă nu-și deschide gura cel de la amvon. Nesigură treabă. Loterie? Puțin zis. Dacă ar fi așa la cinematograf, cine s-ar mai duce? Să pici ca din lună să vezi un film despre uătevăr ca să-ți mai inoculeze o doză de… katharsis. Intravenos!

Mă întreb cît de plină ar fi biserica dac-ar avea ușile deschise 24 de ore din 24. Cîteodată sau de cele mai multe ori biserica e goală chiar dacă are doar cîteva ore de slujbă. Dar eu o vreau plină. Și ce dau în schimb? Haine de duminică, un previzibil ceremonial de duminică ce se termină invariabil cu un zîmbet profesionist și o strîngere de mînă la ușă. Metaforică. Pa și pusi!

Dacă s-ar plăti bilete de intrare s-ar închide repede bisericile ineficiente, plictisitoare, agasante, habarniste, inutile. De ce să vezi aceiași reprezentație pe alți bani? E ca și cînd te-ai urca în tramvai, ai composta biletul, te-ai da jos la prima, ai lua-o înapoi pe jos și din nou te-au urca în tramvai, ai composta alt bilet, ai parcurge o stație, te-ai da jos…

În urmă cu cîțiva ani unui pastor i s-a dat o clădire și i s-a spus noi am făcut-o, tu o umpli. Fain! Că altă treabă n-avea. Ei clădesc, el umple, ei se bucură, toți se bucură. Cum rămîne cu biletele de intrare? Nici pe gratis nu m-aș duce la o astfel de clădire. Că nu-i biserica acolo. E plecată. Aia din locul ăla era… dusă!

Păi la o biserică bună s-ar duce lumea din multe motive. M-aș duce și eu. Ar plăti și bilet. Și eu. Că merită. Dacă merită să plătești bilet, atunci ar veni mai multă lume, că e clar că se dă ceva ce nu se dă niciunde. Apoi se vor scumpi biletele că locurile sunt limitate. Se va sta la un bilet în plus, ca la filmele bune. Se vor falsifica bilete. Cam ca și cu hainele de nuntă din NT. Se va lua cu năvală. Că merită. Restul bisericilor vor rămîne goale. Foarte goale. Și așa se va ajunge poate și la unirea tuturor bisericilor. Din celelalte vor veni aici. Pentru așa o biserică merită să-ți dai și viața.

Deci soluția am găsit-o, rămîne o singură problemă.

Unde e biserica asta?

Cascada Bigar din Parcul National Cheile Nerei-Beusnita


Turism ca la noi acasă

SerbIonel

Na-am vazut-o inca dar sper sa rezolv probleama in weekend-ul acesta, daca se trezeste Ghiocel, care azi noapte a fost  la chef …

Vazand, poza de mai sus, postata pe Facebook, de prietena nosatra Cristina, am decis ca fiind relativ aproape, cca 220 de km, trebuie vazuta. Unde mai pui ca  de mai bine de 18 ani n-am mai fost in zona Anina -Bozovici, de pe vremea in care inca mai activam in Corpul de Control al Directorului General al Companiei Huilei .

Vezi articolul original 97 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Probleme urgente, probleme importante sau diferența între tactică și strategie


sursa:http://www.nickols.us/strategy_definition.htm

“În absența tacticii strategia este cea mai înceată cale spre victorie. Fără strategie tactica este zgomotul dinaintea înfrîngerii.”― Sun Tzu, The Art of War

Am ales acest citat ca să nu fiu acuzat că citez din vreo Biblie sectară sau nesectară. Cred că putem accepta cu toții un chinez mort de mii de ani ce n-a avut legătură cu credința noastră și nici nu se amestecă în ea.

 

Hmmm! Mare titlu, după zicala mare e secerișul, puțini sunt secerătorii, legătorii, treierătorii, încărcătorii, conductorii de atelaje, magazionerii, morarii, brutarii și celelalte categorii ce papă pîinea noastră cea de toate zilele.

Ce vreau să zic? Multe, nu știu dacă voi zice totul dintr-o singură postare…

Creștinismul nostru (en gross) este bîntuit de probleme mari și mici, vizibile și invizibile, cel puțin la prima vedere. O parte din noi o formează nemulțumiții care se plîng, dar încearcă să găsească soluții sau cel puțin să tragă un semnal de alarmă. Cealaltă parte este formată din cei ce trăiesc fără probleme, că totul merge bine, suntem pe calea cea bună, ce s-ar putea întîmpla? Dar și între cele două mari categorii există popor.

Apoi există alte două categorii de creștini: unii ce duc lupta cea bună individual sau în grupuri mici de ucenici și alta cărora nu le pasă d-așa ceva. Ei vor regimente compacte, credeu spus în masă, conducere de sus cu indicații prețioase pentru fiecare moment al vieții, pentru fiecare alegere mai mult sau mai puțin importantă. Depinde și la aia cum și cine se uită la ea. De exemplu, unii zic că nu-i bai să bei o bere. Dar pentru ceilalți să bei o bere, un pahar de vin e păcat mortal.

Alții zic că nu-i bai cum se îmbracă femeia sau bărbatul atîta timp cît nu a comis o infracțiune asupra culturii locale (care știe ea ce știe…). Ăiailalții zic că-i bai dacă fusta nu are atîția țenti, că baticu, că talia pantalonilor nu trebuie să fie mai jos de un anumit punct, că ginșii nu-s buni de biserică. Sunt două poziții antitetice.

Apoi există unii care vor biserică de tineret. Adică iei un pastor tînăr sau îți alegi un lider de tineret și faci o întrunire la biserică imitînd o întrunire la biserică a oamenilor mari. Altora li se pare pierdere de vreme. Că tineretul nu este biserica de mîine, ci cea de azi.

Unii vor predici, alții vor experiențe. Unii vor să le spui cum se bagă firu de ață-n ac, alții vor cel mai nou model de tipoaien că pun ei culoare, formă și o ieși ceva… Unii își promovează tinerii la amvon după cum dau cu gura: azi la ora de rugăciune, mîine la școala duminicală, poimîine la predică. Și hop la 18-19 ani la seminar. Alții zic că nu-i chiar bine și că mai mult contează viața de credință decît turuirea credinței de pe un postament de lemn pus în fața oamenilor. Nepotriviri.

Putem zice că totul se reduce la rezolvarea problemelor urgente pentru unii, pentru aceia care au nevoie de ajutor: e păcat să faci așa, cum să mă îmbrac, de ce așa și nu invers. Alții ce au trecut de faza asta, știu cum să-și rezolve problemele urgente și se gîndesc cum să le rezolve pe cele de perspectivă: dacă deschid azi o școală teologică cînd o să îi văd rezultatele, dacă azi înființez o biserică în satul X unde o să se adune peste 10 ani sau altele de genul ăsta. Două nivele diferite.

Trebuie să se ia în considerare că nu toți creștinii sunt la același nivel: unii sunt mai mici în credință, alții mai mari. Mai tineri sau mai bătrîni. Sau bătrîni, dar tineri în credință, sau tineri, dar mai experimentați.

În esență e vorba de tactică, adică rezolvarea problemelor pe linia frontului de zi cu zi: cum să citești Biblia, cum să te ferești de ispite, ce e aia o ispită, dar un păcat, ce să citești, ce se interzice (dacă se interzice) și altele de acest gen. Nu există o soluție prescrisă la toate, chiar dacă ne uităm în NT sau în VT. Nu de alta, dar și aici ne confruntăm cu interpretări și interpretări. Apoi unii au și alte surse: proroci, vise, lucrări. Alții n-au așa ceva, dar au ierarhie. Poate și primii au, dar nu contează așa mult…

În materie de strategie, unii au trecut dincolo de învățarea tacticii și își rezolvă probleme de front, adică de zi cu zi în mod automat, adică au învățat bine, sunt atenți și nu mai fac mare caz de ceva ce lor li se pare banal. Pentru ei obiectivele sunt în adîncime, dincolo de ce se vede cu ochiul liber.

Acuma toate ar fi bune dacă oamenii s-au iubi și s-ar înțelege. Dacă s-ar vedea lucrarea Duhului, dacă ar ne-am da întîietate unii altora, dacă ar fi un pic de ascultare, de milă, de îngăduință și n-ar fi și din cele rele. Nu le mai pomenesc că tot mi se spune că prea bag de vină.

Și de aici ies chestiile alea ce le-a spus Iacov acum 2000 de ani. Și Pavel unele. Hai să nu ajungem la Petru și la Apocalipsă, să lăsăm judecata necredincioșilor mai pe urmă. Problema e ce se întîmplă între noi, nu ce se întîmplă în lume.

O fi lipsa de ucenicizare, de cateheză, de trăire, de rugăciune, de liturghisire, de meditație, de bani, de organizare, de Duh, de educație, de bun simț, de viziune, de curaj, de treining, de ungere, de proclamare, de una, de alta? Sau e prea mult din eul nostru, al meu, al tău? Sau ce? Suntem orbi? Chiori? Surzi? Că muți nu prea suntem. Dezbinați, supărați, indignați, materialiști, self-centriști, nepocăiți, creștini de formă (care?), de duminică, de ocazie, din interes?

Și n-am ajuns la sacramente, ordinări-hirotoniri, tradiții sau tradiții mai noi, teologie de-a noastră sau de-a voastră, haine preoțești sau nu, catedrale sau adunări, popi sau pastori, pastori sau păstori. Putem s-o luăm oricînd de la capăt și să ne luăm de cap fără probleme, fără remușcări pentru ce credem sau nu credem, pentru ce facem sau nu facem, pentru ce spunem sau prea spunem. Pentru cîte capitole are Biblia mea sau a ta. Pentru Isus sau Iisus sau pentru Mîntuitorul sau pentru smail gizăs lăvs iu.

Ține de tactică și de strategie. Ține de noi, de mine și de tine. Dincolo de diferențe, de carențe, de cine cînd a apărut sau a dispărut din istorie. De diversitate sau uniformitate. De putoarea sfinților nespălați sau de parfumul aftășeivului de pe fața predicatorului sau șanelului cinci de sub lobul miresei.

Dumnezeu stă în ceruri și rîde. Probabil că nu de noi. Satan cică e pe pămînt și… plînge? Mira-m-aș! Fiecare dintre ei are o tactică și o strategie. Fiecare are probleme urgente sau importante. Există o soluție? Sau mai multe? E urgent sau important? Sau urgent ȘI important?

Și în final, o adăugare: Rita Pavone ce voia să dea în cap tuturor celor care nu sunt ca noi. Calmați-vă! În 1964…

Erou!


English: The badge of the "Hero of the Ne...

English: The badge of the „Hero of the New Agricultural Revolution” honorary title Română: Însemnul titlului onorific „Erou al Noii Revoluţii Agrare” Русский: Золотая звезда Героя Новой Аграрной революции (Photo credit: Wikipedia)

English: The "Hammer and sickle" Med...

English: The „Hammer and sickle” Medal, badge of the „Hero of Socialist Labour” honorary title, gold version Română: Medalia „Secera şi ciocanul”, însemnul titlului onorific „Erou al Muncii Socialiste”, versiunea de aur Русский: Золотая звезда Героя Социалистического труда (Photo credit: Wikipedia)

English: The badge of the "Hero of the So...

English: The badge of the „Hero of the Socialist Republic of Romania” honorary title, gold version with ruby Română: Însemnul titlului onorific „Erou al Republicii Socialiste România”, versiunea de aur cu rubin Русский: Золотая звезда Героя Румынии (Photo credit: Wikipedia)

Nu erou al Uniunii Sovietice, nici al Republicii Socialiste România. Doar erou de zi cu zi.

Convertirea, re-convertirea, ne-convertirea și gata


sursa: http://www.theguardian.com/commentisfree/andrewbrown/2013/mar/29/easter-face-suffering-god-teach-love

Bla, bla, bla. Adică introducere.

Bla, bla, bla. Adică cuprins.

Bla, bla, bla. Adică încheiere.

Bla, bla, bla. Adică concluzie.

Am scris acest post ca protest la ofuscările internaute ale celor implicați de orice culoare a creștinismului.

Comentariu… editat


sursa:http://nativozian.wordpress.com/2011/06/25/no-comment/

Nu mai comentez ca pe vremuri. Atunci n-aveam blog. Acuma am. Dar tot mai comentez.

De ce comentez? Ca să comentez. E voie. E necesar. E liber. E în firea lucrurilor. De aia scrie omul ca să fie comentat. Dacă nu vrea e o căsută acolo cu fără comentarii. O bifează dacă nu are nevoie de ele. Sau dacă scrie într-un turn. Poate de fildeș. Poate de… altceva. Și atunci n-are rost să comentez. Sau mă prind că omul e singur și vrea să fi lăsat în plata Domnului sau în singurătatea sa. Mă întreb cum e lumea lui? Mică? Mare? De ce i-o fi fiind frică? De prea multe comentarii? Să fim serioși!

Cîteodată am mai comentat și eu la un post aiurea. Așa mi-a părut mie. Mi-a apărut comentariul la primul gugl sub numele meu. Am zis eu asta? Gugl nu iartă. Am zis. Mi-am asumat responsabilitatea. Ăsta eram la ora respectivă. Mai mult nu puteam. Sau nu voiam. Nu mi-a trecut prin gînd să mă milogesc de cel ce l-am făcut cu ou și cu oțet (oare ce vrea să zică asta?) să îmi șteargă comentariu.

Nu că credeam altceva. Nu. Era doar o greșeală de fațadă. Nu mai eram eu. Ăla sobru. Ăla perfectu. Ăla… Dar ce am scris era adevărat. Un pic prea adevărat. Ăsta e riscul internetului. O dată ce ai comis-o, ai comis-o. Nu te ma lasă. Un fel de cartea vieții și a prostiilor. Dar da-ul meu trebuie să fie da și nu altceva.

Da-ul e lipsit de diplomație. Dacă aș fi fost diplomat aș fi scris ”poate”. Nu mi-a trecut prin cap. Aproape niciodată. Aproape deloc. Ăsta sunt. Nu se vede? Poate prea tare… Iar?

Dar a trecut vremea întrebărilor răstite de tipul Ce? Comentezi? M-am schimbat pentru că teologia e o mare, un ocean de căutări. Nu poți să te răstești că te trezești în turn. Izolat. Și constați că n-ai curaj. Sau… Că ai luat-o razna. Ce-mi place cuvîntu ăsta! O fi de pe la ruși?

Mi s-au șters și mie comentarii. Nu prea multe. Nu știu cum s-o interpretez. Nu am deranjat, e bai. Că dacă nu deranjezi înseamnă că ești plat. Înotător în marea platitudinilor. Platitudinile nu se șterg. Nici măcar de pe internet. Păcat!

Ba cîteodată am deranjat. Eram total contra curentului. Nu știu zău așa, e un dar? Dar nu-l am. E doar un accident. Alții sunt hăruiți de Gică. Contra!

Ba mi s-a cerut și mie să șterg anumite comentarii de pe blog. Eu sunt de vină. Că le-am aprobat. Recunosc. Și așa se pornesc cîteodată telefoanele. Unii lezați. Păi așa e cu netu ăsta. Există riscul să se știe tot. Există riscul să se mintă. Există riscul să se afle mai multe despre tine. Sau despre mine. Să trăiești cu impresia că ești ipocrit. Eu sunt. Dar mă bat cu pumnul în piept. Nu cu cărămida. Ar durea. Dar cine nu e ipocrit? Dacă nu sunt pe net, sunt pe netul ăla mai mare ca netul. Acolo sus. Asta e mai grav.

Comentezi? Te editez!

Banu – ochiu dracului…


sursa: dolărei!!!

Poporul român spune acum ceva timp, în mod sigur înainte de venirea la putere a comuniștilor, că banu-i ochiu dracului. Știa el ce știa! Dacă stau să mă gîndesc cum vine asta, probabil că aș spune că dracu te face să-l vezi pe alt om numai prin prisma banului. Sau că dacă te gîndești cum să faci bani, generatorul gîndului sau ce urmează de acolo provine dintr-o sursă drăcească. Probabil că nu este o etică protestantă, că dacă ar fi fost nu ar mai fi scris omul ăla despre legătura dintre etica protestantă și capitalism. Dar eu cred că a greșit…

Deci, optica veche românească e, putem zice, nu e necesar să fie și adevărat, că românii se gîndeau la comunism chiar înainte ca acesta să apară pe meleagurile scumpei noastre patrii. Dacă luăm în considerare că țăranul român nu prea avea bani, cine știe, s-ar putea să greșesc. Cum de au apărut chiaburii și burghezia românească? Probabil că totul s-a dus pe rîpă din cauza feciorilor de boieri ce au studiat în Occident. Chestia aia cu cravata, masonii și apariția monarhiei străine. Hmmm…

Pe de altă parte, mă tot gîndesc la turci și la fanarioți. Dar pînă la ei stop joc! Se spune că Brîncoveanu în afara faptului că era un sfînt mort pe cînd era viu ar fi putut fi considerat cel mai bogat om din Europa. Că doar nu pentru credința lui l-au lichidat turcii. Dacă și-ar fi lichidat averea ar fi scăpat, dar nu și nu, lui îi trebuia castel pe valea Loarei, a Rinului sau prin alte părți ale Europei creștine. Banu ochiul turcului…

Și turcii ne-au învățat cu bani mulți… de dat: haraci, peșcheș, tribut și alte obligații în bani sau în natură. Săracii copii ce mergeau ieniceri. Oare acum n-ar fi mai bine să ne ceară turcii copii să-i facă ieniceri, că tot se aruncă copii la tomberon? Ar fi o soluție. Hei Turcia, se aude?

Și așa am ajuns la fanarioți. Greci care au luat Moldova și Țara Românească în arendă. Se schimbau chiar între ei. Era ca la licitație: cine dă mai mult? Adjudecat familiei Mavrocordat. Sau Cantacuzino. Cît pe-aci să devenim o altă republică a RSFS Grecia. Glumesc! Dar să nu uităm că din aceleași țări la venirea la tron a lui Cuza 1/4 din pămînturile arabile și o droaie de păduri erau închinate mănăstirilor grecești de te miri unde. Credincioși erau muntenii și moldovenii. Se vede că în Transilvania erau unguri zgîrciți catolici și protestanți.

Deci bine zic poveștile și folclorul nostru, dar contravin zicalei aceluiași înțelept popor. Făt-frumos ajunge de obicei putred de bogat, cocoșul cu punguța debutează cu doi galbeni și ajunge la gec pot, Dănilă Prepeleac dă de comoară și-l traduce și pe dracu, cînd cu buzduganu, cînd cu iapa. Să-mi sară mie ochii!

Dar cam tot din perioada aia e și povestea cu firfiricu ce se tot înmulțea, ca prin minune. Minune drăcească. Ceea ce îmi aduce aminte în paranteză, de o soră baptistă de pe la Cluj ce i-a spus fratelui Beni Fărăgău că numa Domnu poate înmulți banii așa. Vorbea de Caritas… Că au fost și biserici penti ce și-au băgat banii acolo. Deci nu numai baptiștii aveau credință mare!

Așa că nu știu ce să mai zic, poporul român și ăla al Domnului, era împărțit parcă la înțelepciune: ba că e rău să ai bani, ba că nu e.

Și apoi a venit marea recesiune din deceniul trei al secolului trecut, războiul, sovieticii, stabilizarea banilor prima, a doua și a treia. Ba ne cînta Corina Chiriac Banii n-aduc fericirea. Și mucalitu zice: dar o întrețin…

Deci în mod sigur banuu nu-i ochiul îngerului bun. Dis-cu-ta-bil! Evreii cînd au ieșit din Egipt n-au luat bani, dar au luat aur, argint, pietre scumpe, scule… Apoi la Templu s-a dat, s-a luat, s-a făcut. Cheltuială mare!

Ziceau și niște frați importanți de la Oradea și de la Arad că Domnu găsește bani pentru proiecte și că românu nu are de unde da, că n-are de unde primi! Just dragi tovarăși. Doar că fratele respectiv nu mai are nevoie să muncească. Lui i-au făcut cadou copii de ziua lui un Audi A 6 în urmă mai bine de 10 ani. Ban la ban trage. Cine-a zis-o, Cristos sau dracu?

Și în final cetatea aia de se coboară din cer plină de aur, calci pe aur. Plină de pietre prețioase, mamăăă! Să sperăm că pînă atunci s-ar fi pocăit toți hoții de metale și valori dîn țara asta. Pe maneau mea!

Și așa am ajuns la întrebarea, mai degrabă retorică:

– Domnilor tovarăși, unde e tezaurul?

– Probabil că-n… cosmos.

Așa că o să trecem la euro. Atunci să vezi cum îmi dă mie cheș pointul pensia de 12 euro și patruzeci și trei de cenți pe lună… Pe lună!

Vorba aia: Noroc și… bani!

Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!


sursa:http://www.libridaleggereassolutamente.com/index.php?id=1984-di-george-orwell

Citindu-l pe Suvorov mi-am dat seama cam ce libertate ne-ar fi adus Stalin dacă Hitler nu începea războiul cu URSS în 21 iunie 1941. Asta făcînd abstracție (dacă putem) de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.

La granițele României staționau unități ale Armatei Roșii ce așteptau semnalul invaziei. Pe Dunăre staționa o flotilă de monitoare ce trebuiau să urce în amonte. Existau divizii NKVD ce trebuiau să curețe spatele frontului. Katin, Babi Iar și alte locuri s-ar fi reeditat și pe la noi. În cîteva ore corpurile de desant ar fi atacat și ocupat, probabil și aruncat în aer toate instalațiile petroliere de pe valea Prahovei. În maximum 2 zile zona petrolieră ar fi fost ocupată de blindatele sovietice. Cu ajutorul conducerii PCR ce staționa în URSS se prelua puterea și se înființa Republica Sovietică Română ce ar fi cerut alipirea de URSS. Și apoi venea lichidarea proprietății private, a figurilor proeminente din toate domeniile vieții poporului român.

Ne-ar fi condus cozile de topor, ofițerii ruși ce ar fi ocupat funcțiile de răspundere peste tot. Dacă am mai fi existat am fi așteptat ca Gorbaciov să fie detronat, PCUS scos în afara legii și apoi, cine știe, să ne declarăm poate independența.

În 1941 armata română avea în dotare tancuri franceze Renault fabricate imediat după terminarea primului război mondial. Viteza: sub 20 km/h. Armament: 1 mitralieră. Echipaj: 2 oameni. Blindaj: anti-glonț.

După 23 august 1944, după trei ani, s-a strigat Stalin și poporul rus libertatea ne-au adus. Numai că nu ne-au adus libertatea, România nu fusese ocupată sau cotropită de Germania. Parțial a fost ocupată de URSS, de Ungaria (Ardealul de Nord) și Bulgaria (Cvadrilaterul).

După acapararea totală a puterii de către comunişti cu ajutorul sovieticilor, a venit lozinca Stalin și poporul rus stau cu pieptu-către-Apus! Că cică Stalin şi poporul RUS – atenţie, nu cel sovietic! –  ne apără de invazia imperialiștilor occidentali. Dar cît ne-o doream!!!

La scurt timp circula underground și lozinca modificată: Stalin și poporul rus stau cu fundu-către-Apus. Ca să vadă tot apusu ce obraz mai are rusul! Scuzați cuvîntul rusul!!! Se potrivea şi sovieticul…

Rusul Stalin, ce nu era rus, ar fi vrut să ne desființeze. Rusul Hrusciov, ce speria lumea bătînd în masă la ONU cu pantoful și cu bomba termonucleară de 57 de megatone, ar fi vrut să ne transforme în grînarul URSS că după 50 de ani de socialism la ei se flămînzea. (În 1980 PCUS preconiza să se intre în comunism.) Noi n-am vrut. Sau mai bine zis Dej n-a vrut.

Apoi a venit Ceaușescu ce era un Stalin adaptat la condițiile românești. Nu mai vă pomenesc bancurile despre el și ea. Ajunge scena balconului din decembrie 89.

Prin clasele primare, dar numai în primele două cred, ni se spunea că în URSS în curînd curentul electric va fi gratis, fiecare familie va primi un apartament gratis, banii nu vor mai exista pentru că toți cetățenii din URSS vor munci după puteri și vor primi după necesități (dar nu au spus unde; în Gulag erau locuri berechet). Transportul va fi gratis, magazinele nu vor mai avea vînzători pentru că avansata conștiință comunistă nu mai necesita supraveghere. Ha! Ce banc bun şi înfricoşător dacă cunoşteai realitatea…

Cu toate astea, Suvorov își întreabă politrukul, cu gura unui cadet prin anii 60 dacă se va desființa carcera în comunism. Carcera NU!!!

Ce și-o fi închipuit George Orwell cu Nineteen Eighty-Four (1984) ăla? Cînd l-a scris? Cu mult înainte. În 1949.

Mai jos harta originală a pactului sovieto-nazist de împărţire a Poloniei. Nu am mai găsit-o pe internet, dar am salvat-o mai demult. Criminalii distrug dovezile încriminatorii, nu? (Sovieticii n-au participat la încheierea Primului război mondial pentru că au ieşit mai repede, după pacea separată încheiată (ce coincidenţă!) cu Germania de către Lenin. Germania a fost puterea înfrântă ce a plătit oalele sparte ale războiului pentru că Austro-Ungaria a încetat să existe.) Apoi s-au înţeles. Pentru doi ani…

Ia uite harta! M-ar fi interesat s-o văd şi pe cea a anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord.