Samariteanul, izraelitul și restul lumii


sursa:http://www.millennialstar.org/the-parable-of-the-offensive-remedy/theodule-augustin-ribot-the-good-samaritan/

Puteam găsi un titlu mai exploziv. Puteam pedala pe ultimul scandal, dar prefer să pedalez pe primul scandal, acela al unui mesia mort. Știți care.

M-am tot gîndit la cei ce au trecut la un alt cult. Un pic invidios pe curajul și liniștea lor, la cei ce au rămas și la cei la care au aderat. Încercam să fiu obiectiv pe cît posibil, mai ales pentru că sunt într-o stare de tranziție. Am plecat dintr-un cult, dar nu mai sunt în niciunul. Imponderabilitate? Limbo? Cine știe? – poate Dumnezeu.

Mă gîndeam și la reacția față de Beck Corlan și celelalte două fete ce cîntau cu dezinvoltură. Iar reacții, de cele mai multe ori la două extreme: ba că e albă, ba că e neagră. Muzica nu poate fi nici neagră, nici albă. Nu merge să te joci cu alba-neagra în domeniul ăsta că nu te mai ascultă nimeni. Dar…

Am ascultat o predică despre samariteanul milostiv, unul dintre subiectele preferate. M-au frapat cîteva asemănări între personajele pildei și personajele implicate și cele două situații de mai sus, aderarea la un alt cult și neîncadrarea într-un curent religios sau altul.

M-a frapat cît de experți am devenit în Dumnezeu și cît de neghiobi putem fi atunci cînd ni se cere să îl identificăm pe aproapele nostru. Știm despre Dumnezeu totul și îi acuzăm pe cei ce l-au găsit într-un alt loc că sunt niște ageamii. Sau altfel spus trădători, apostați, eretici sau ceva asemănător. Găsim noi o etichetă în lexicon. Suntem experți în ceva ce nu se vede, în Dumnezeu sau despre care se comunică sau cu care se comunică prin credință, dar refuzăm să-l recunoaștem pe aproapele ce seamănă cu noi, e aproape de noi, îl vedem în fiecare zi. Ciudat, nu? Nici eu nu fac excepție.

În ceea ce privește relația cu aproapele nostru, ba chiar cu noi, suntem personificarea preotului și levitului. Cunoaștem totul, facem slujba, dar reacționăm pe dos. Și vine întrebarea: Oare aproapele nostru pe care nu-l vedem va veni să facem pentru el slujba preotului sau a levitului? De ce ar face-o? Că doar trecem pe lîngă… De ce ne-ar încredința NOUĂ necazurile, temerile, păcatele că să le ducem în fața lui Dumnezeu? Că așa pretindem, că noi suntem cei care avem o legătură cu Dumnezeu și ei n-au.

Atenție: preotul a rămas tot preot după povestea cu izraelitul căzut între tîlhari. Și levitul tot levit. Doar samariteanul a fost văzut cu alți ochi.

Dar de ce trebuie să ne spună un samaritean ce să facem? Pentru că pentru el a fost ușor să accepte că dușmanul său nu mai era dușmanul său. Mă duce gîndul la o altă situație oarecum similară. Că tot zicem că viața noastră are un scop, e o luptă, avem un destin. În pădure, junglă, oriunde, animalele se vînează. Cel mare și tare îl pîndește pe cel slab și mic și îl papă. Fără remușcări, fără probleme de conștiință. Dar atunci cînd apare un incendiu, toate animalele fug, se ascund și nu se mai vînează. Pericolul focului este mai mare. Le piere cheful de mîncare. Dar la oameni e altfel parcă. Deși unii dintre noi spun că venirea Domnului e aproape, că trebuie înghesuiți cîți mai mulți în împărăția sa, vînătoarea continuă. Mușcături gratuite în fața pericolului iminent al iadului, al Satanei ce stă să înhațe. Parcă e mai rău omul creștin decît animalul. Ciudat!

De ce în locul samariteanului Isus nu l-a pomenit pe curajosul, echilibratul, curatul, spiritualul și dedicatul izraelit plin de abnegație, vigilent și pasionat să facă bine? Poate pentru că acesta nu există. Poate pentru că nu voia să creeze un alt model legalist, că erau destule deja. Poate pentru că nu cunoașterea Scripturilor sau a Legilor face diferența. Nu deșteptăciunea, legalismul sau lipsa acestuia, tăria sau slăbiciunea l-au calificat pe samaritean. Dimpotrivă. În ciuda tuturor etichetelor vizibile sau invizibile, a prejudecăților adunate de secole, ceea ce l-a calificat ca erou preferat a Mîntuitorului lumii a fost MILA. Ceva ce este la îndemîna tuturor, indiferent că este baptist, penticostal, creștin după evanghelie, catolic, greco-catolic, ortodox, femeie, bărbat, bătrîn sau tînăr, bogat sau sărac.

Din instinct animalele nu se devorează atunci cînd există un pericol mai mare (chiar dacă le este foame) și trebuie să își scape viața. Să-și pierdut oamenii instinctul ăsta? De a face bine, nu de a face rău? În ultimă instanță a manifesta milă te pune într-o poziție superioară față de cel care are nevoie de milă. Nici asta nu mai vedem?

Oare cu cine ne este mai ușor să ne identificăm? Cu preotul? Cu levitul? Cu izraelitul? Cu samariteanul? Cu Beck Corlan? Cu Vasile Tomoioagă? Cu restul lumii…?