Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Trecutul.


sursa: pe poznă

Acest post nu se pretinde o analiză sau un studiu biblic al motivației, resurselor, teologiei și eșecurilor lucrării cu tineretul. Avînd în vedere că experiența și know-how-ul meu se limitează la biserica baptistă din România și un pic la cea penticostală, ceea ce găsiți mai jos luați ca un punct de vedere limitat și personal. Nu sunt Mafalda.

Internetul și nu numai internetul a fost incendiat de un filmuleț american despre abandonarea bisericii de către tineri. Cauzele, vîrsta și procentele abandonării sunt prezentate, dar autorii filmului le pun unele întrebări tinerilor (dacă optează pentru un Pămînt tînăr sau vechi, cu alte cuvinte dacă sunt pro sau contra evoluției), astfel că ne dăm seama ce tip de biserică au abandonat aceștia. Cauzele sunt relevate de unul dintre comentatori: tinerii aveau parte de distracție la biserică nu de Cuvînt, biserica a devenit neimportantă prin neimplicarea familiei, punându-se astfel sub semnul întrebării eficacitatea sistemului aflat sub controlul și îndrumarea așa-zisului pastor de tineret și de aici și rolul activității tinerilor în biserică (în misiune și slujire). Ca un fel de motto, de lozincă îndrumătoare, filmul face caz sau mai degrabă uz de versetul din Proverbe 22:6:

Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă, iar când va îmbătrâni nu se va îndepărta de la ea.

Și își pune întrebări. La fel ca și alții, mai ales cei ce sunt părinți, și vor să-și știe copiii mîntuiți.

Am participat la prima oră de tineret pe cînd aveam 30 de ani curînd după ce am devenit creștin. Mă încadram la tineri? Probabil. Aveam impresia că Isus va reveni mîine, dar dacă nu va reveni viața mea nu o va depăși în lungime pe a sa. Eroare. Un alt cuplu de tineri căsătoriți au abandonat întîlnirile curînd după ce am apărut eu. Concidență? Poate. Poate nu.

Am fost la colindat cu tineretul, și în tabără cu tineretul. Au ieșit scîntei… Deși n-am beneficiat de formula magică ,,crescut în bisericăˮ am avut prilejul să văd diferența dintre insaideri și autsaideri. Sunt partinic, dar nu pot altcumva. Așa sunt eu. Deci n-am putut beneficia de acoperirea religioasă a versetului 2 Timotei 3:15: Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care-ţi pot da înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus. Mea culpa!

Pînă în 1990 inclusiv m-am ocupat de trei grupuri de tineri de la trei biserici baptiste diferite. Unul de băieți cam de aceiași vîrstă, circa 12-14 ani cu părinți creștini, altul mixt eterogen cu vîrste de la 10 la 18 ani printre care se găseau și unii cu părinți necreștini, și ultimul similar, dar cu vîrste de la 17 ani în sus. De unde și problemele diverse…

Diferența dintre tinerii din biserică și cei puțini veniți din afară era una de fond. Prima categorie era școlită din două direcții: acasă și la biserică. La biserică existau tineri care se ocupau de copii în fiecare duminică, aceștia participînd și la școala duminicală cînd puteau să spună pe de rost un verset numit de aur. Dacă tot viețuiam sub incidența iepocii de aur… Deci copiii de ieri erau tinerii de azi. Unul dintre copii făcuse furori pe la o biserică de sat reproducînd o predică înregistrată a unui faimos predicator, dar s-a dat de gol pînă la urmă. Pînă atunci a fost privit ca un mic proroc, speranța bisericii de mîine.

Tinerilor din al doilea grup le-am dat să răspundă la un formular. Niște  întrebări a căror răspuns mi se părea relevant la vremea respectivă: dacă se roagă cu familia, dacă citesc Biblia, dacă citesc altceva, cum stau cu școala și altele de acest tip. Părinții și implicit comitetul s-au alarmat crezînd, în mod greșit, că pun la cale o organizație revoluționară. Bine ar fi fost… Încă mai am răspunsurile lor. Cu mici excepții, mama se ocupa cîteodată de un pic de rugăciune, de un pic de învățătură. O singură excepție: o familie mai orientată spre cititul Scripturii și rugăciune.

Ce am făcut cu ei: rugăciune, studiu biblic, concursuri și la cererea bisericii scenete. Dar în afară de asta am discutat și învățat despre logică, despre OZN-uri și am încercat și am reușit să le predau un studiu bazat pe cartea Doorways to discipleship a lui Winkie Pratney. Aici găseai cam totul în materie de creștinism și tineri. În plus față de ce voiam eu, discutam individual ori de cîte ori era nevoie, dar mai dezbăteam și subiecte propuse de ei.

Obiectivul meu (fără a discuta cu altcineva) a fost să îi ajut să se descopere ca persoană, să ajungă să-l cunoscă pe Dumnezeu așa cum îl cunoșteam eu și să îi ajut să ia o decizie. Cu o singură excepție toți tinerii s-au botezat. Am considerat că a fost atins un obiectiv, dar numai unul intermediar. Ulterior unii s-au îndepărtat de biserică, cauzele variind.

După mulți ani am aflat mai multe despre calitatea creștinilor din acea biserică. Atunci biserica avea un diacon neordinat și nu avea pastor. Multe de spus și în direcția asta. Poate prea multe. Ne mirăm că tinerii dispar din biserică…

Dar în esență eu nu am imitat la întîlnirile tinerilor biserica adulților. Era inutil. Mai trebuie menționat că atmosfera și practica bisericii locale erau afectate de legalism, ceea ce a afectat negativ  majoritatea tinerilor. Unii tineri au preferat să nu participe la întrunirile de tineret, pe motiv că eu nu le spun cum să răspundă întrebărilor puse de colegii de la școală. Inutil să menționez că n-am servit niciodată răspunsuri tip, ci i-am ajutat pe tineri să producă propriile lor răspunsuri.

Fără a intra în prea multe detalii aș putea evidenția cîteva hibe ale sistemului de tineret. Nu exista o corelare între familie și educația (să-i spunem așa) venită pe filiera lucrării cu tineretul sau cu copiii. Prezența nu era obligatorie, așa că existau mari variații în domeniul frecvenței. Copiii din biserică își însușiseră deja un limbaj de lemn ce le verbaliza ceea ce se numea credința baptistă. Copiii sau tinerii veniți din ,,lumeˮ se exprimau mai liber, în lipsa șabloanelor de gîndire baptistă. Ei nu doreau să se conformez modelului oferit de biserică fără a-l mesteca, ci doreau răspunsuri pertinente sau îndrumare pentru a răspunde întrebărilor personale.

De multe ori obiectivul bisericii părea că este prezența copiilor și a tinerilor în adunare și atîta tot. Bineînțeles în afară de politețe, ascultare, supunere și conformare faţă de cei în vîrstă acești participanți la serviciile bisericii puteau cînta în cor, solo sau grup, puteau spune poezii sau versetul de aur, se puteau da în spectacol într-o scenetă creștină sau cînta în fanfară. Unii băieți mai răsăriți în ale vorbitului mai erau ,,luați la amvonˮ la ora de rugăciune. Mult sau puțin, asta era. Dacă fuseseră botezați nu aveau voie să deschidă gura în ora frățească că erau mici, neînțelepți și poate prea obraznici. Ca Isus?

În concluzie, în ciuda activismului preocuparea pentru copii era redusă ca esență. Dar îmi pun următoarea întrebare: cum de un cult ce pune accentul pe convertirea și botezarea adulților își exprimă totdeauna preocuparea față de educația religioasă a copiilor lor vaccinînd generația următoare la capitolul credință?

Fariseismul, legalismul și conformarea cu normele unei comunități religioase se învață cel mai bine în biserică. Copilul iese rar din tipar pentru că nu vrea să-și supere părintele, mama, pastorul, liderul de tineret. Nu de alta, dar există repercusiuni… Ca urmare, chiar dacă nu acceptă sau nu înțelege ce se întîmplă cu viața sa de credință, el o neglijează sau o abandonează atunci cînd nu mai poate fi sancționat, adică la ieșirea de sub tutela părinților.

Adio revoluție!


sursa:http://iwwlancasterpa.blogspot.ro/2010/04/cartoon-french-revolution-in-reverse.html

În urmă cu 24 de ani îi uram Bine ai venit revoluției. Eram trigăhepii! Ne-am îmbătat apoi prin București s-o mai dregem. Apoi am manifestat cu penețe și cu liberalii, dar au venit muncitorii ce nu gîndeau, dar munceau și au dat vina pe cei ce n-au mîncat salam cu soia la… Paris. Oricine putea băga de vină. După aia ne-am revoluționat la Tîrgu Mureș. De parcă nu găseam noi unguri în toată țara dacă trebuia… Secu a devenit sereii. Așa cum miliția a devenit peste noapte poliție și schimbarea uniformelor a însemnat și schimbare creierelor. Dar mai ales eliminarea responsabilității. Asta r-evoluție!

După aia a apărut Piața Universității. Un fel de zid al plîngerii, și al neputinței. Ultima soluție, înc-o revoluție! Și a venit așa-zisa lovitură de stat legionară. Proștii ăștia au uitat că din 1940 pînă în 1990 au trecut 50 de ani și că tinerii legionari aveau deja peste 70 de ani. În fine m-am prins de ce i-au ținut comuniștii în închisori: și la 70 de ani erau periculoși. Cum poliția nu făcea față și emisiunile teve ale armatei nu au provocat avîntul revoluționar al maselor pentru apărarea intereselor generalilor din umbra conducerii, au trebuit convocați tovarășii mineri ca să știm cît e ceasul lui Iliescu. Iliescu și Petre Roman au apărat cuceririle revoluționare cu serviciile secrete ale armatei și nu numai.

Dar nu le-au apărat prea bine că minerii au mai trebuit să revină în capitală cu luceafărul huilei. De data asta fără Petre Roman. Ultimele două dăți n-au mai ajuns pînă la București. S-au prins și ăi din cedere că luceafărul era un banal om negru.

În fine am luat-o la dreapta spre NATO, spre ue și cu stînga ce dădea în dreapta, dar și cu dreapta ce dădea în stînga, cu partide schismate, cu televiziuni cumpărate și cu presă de doi lei  am dat buzna-n capitalism. Sălbatic! De ciudă am plecat la lucru în adevărata lume a capitalismului cu iz de socialism prin Franța, Italia, Spania și Germania. Am uitat pe cineva? Ne-am lăsat de revoluții, dar ne-am dat la greve, manifestații și dorul calificării echipei naționale. Parcă aici ar merge o revoluție, dar nu-l mai băgați pe Pițurcă la înaintare.

Nu ne-a fost scris: cu toate că am vîndut ce aveam mai bun și am cumpărat ce era mai prost nu ne-am realizat. Revoluția capitalismului biruitor la orașe și sate a însemnat sărăcirea săracilor și îmbogățirea bogaților. După miliardarii de carton au apărut milionarii în euro. Au cam scăpătat și ei, dar uitați-vă ce drumuri avem! Pe cît de scumpe sunt ar trebui să le vindeam la kilogram la export ca să cumpărăm din străinătate altele mai bune și mai ieftine. Dar românu nu-i jidan! Nici… turc. Cine a pomenit revoluție în Turcia?

Ne-am vîndut și petrolul. Acum vindem pămîntul. Mîine vindem gazul. Nu de alta da de ce să-l ardem de pomană? Mai bine le plătim americanilor ca să putem să ardem gazul nostru. Am vîndut și aurul. Cui-i mai trebuie aur cînd avem atîtea exemple cu nu poți face mare lucru cu el. Ce a făcut Decebal? Au venit romanii și… haț! Ce am făcut cu tezaurul în 1917? I l-am dat Rusiei să-l țină bine. L-a ținut Lenin, l-a ținut Stalin, l-a ținut Hrusciov, l-a ținut Brejnev, apoi l-au vîndut. Doar n-o să facem revoluție pe tema asta!

În fine, n-o să mai facem revoluție și din alte motive: nu mai avem armată cu recrutare, ci armată profesionistă. Adio arme… popor! Nu mai avem miliție și secu cu recrutări din popor. Adio din nou! Cu serviciile secrete ce să zic? Revoluție? Cine s-o înceapă, Tokes? Are el alte treburi. Biserica românească? Doar nu-i proastă! Noi? N-avem timp de cît stăm pe feisbuc, mobile deștepte și tablete ce nu se înghit. Revoluție se poate face pe feisbuc, cu fotoșop, cu laicuri și cu poze-n balcon.

Revoluție, adio!

Adio, române!