Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Trecutul.


sursa: pe poznă

Acest post nu se pretinde o analiză sau un studiu biblic al motivației, resurselor, teologiei și eșecurilor lucrării cu tineretul. Avînd în vedere că experiența și know-how-ul meu se limitează la biserica baptistă din România și un pic la cea penticostală, ceea ce găsiți mai jos luați ca un punct de vedere limitat și personal. Nu sunt Mafalda.

Internetul și nu numai internetul a fost incendiat de un filmuleț american despre abandonarea bisericii de către tineri. Cauzele, vîrsta și procentele abandonării sunt prezentate, dar autorii filmului le pun unele întrebări tinerilor (dacă optează pentru un Pămînt tînăr sau vechi, cu alte cuvinte dacă sunt pro sau contra evoluției), astfel că ne dăm seama ce tip de biserică au abandonat aceștia. Cauzele sunt relevate de unul dintre comentatori: tinerii aveau parte de distracție la biserică nu de Cuvînt, biserica a devenit neimportantă prin neimplicarea familiei, punându-se astfel sub semnul întrebării eficacitatea sistemului aflat sub controlul și îndrumarea așa-zisului pastor de tineret și de aici și rolul activității tinerilor în biserică (în misiune și slujire). Ca un fel de motto, de lozincă îndrumătoare, filmul face caz sau mai degrabă uz de versetul din Proverbe 22:6:

Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă, iar când va îmbătrâni nu se va îndepărta de la ea.

Și își pune întrebări. La fel ca și alții, mai ales cei ce sunt părinți, și vor să-și știe copiii mîntuiți.

Am participat la prima oră de tineret pe cînd aveam 30 de ani curînd după ce am devenit creștin. Mă încadram la tineri? Probabil. Aveam impresia că Isus va reveni mîine, dar dacă nu va reveni viața mea nu o va depăși în lungime pe a sa. Eroare. Un alt cuplu de tineri căsătoriți au abandonat întîlnirile curînd după ce am apărut eu. Concidență? Poate. Poate nu.

Am fost la colindat cu tineretul, și în tabără cu tineretul. Au ieșit scîntei… Deși n-am beneficiat de formula magică ,,crescut în bisericăˮ am avut prilejul să văd diferența dintre insaideri și autsaideri. Sunt partinic, dar nu pot altcumva. Așa sunt eu. Deci n-am putut beneficia de acoperirea religioasă a versetului 2 Timotei 3:15: Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care-ţi pot da înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus. Mea culpa!

Pînă în 1990 inclusiv m-am ocupat de trei grupuri de tineri de la trei biserici baptiste diferite. Unul de băieți cam de aceiași vîrstă, circa 12-14 ani cu părinți creștini, altul mixt eterogen cu vîrste de la 10 la 18 ani printre care se găseau și unii cu părinți necreștini, și ultimul similar, dar cu vîrste de la 17 ani în sus. De unde și problemele diverse…

Diferența dintre tinerii din biserică și cei puțini veniți din afară era una de fond. Prima categorie era școlită din două direcții: acasă și la biserică. La biserică existau tineri care se ocupau de copii în fiecare duminică, aceștia participînd și la școala duminicală cînd puteau să spună pe de rost un verset numit de aur. Dacă tot viețuiam sub incidența iepocii de aur… Deci copiii de ieri erau tinerii de azi. Unul dintre copii făcuse furori pe la o biserică de sat reproducînd o predică înregistrată a unui faimos predicator, dar s-a dat de gol pînă la urmă. Pînă atunci a fost privit ca un mic proroc, speranța bisericii de mîine.

Tinerilor din al doilea grup le-am dat să răspundă la un formular. Niște  întrebări a căror răspuns mi se părea relevant la vremea respectivă: dacă se roagă cu familia, dacă citesc Biblia, dacă citesc altceva, cum stau cu școala și altele de acest tip. Părinții și implicit comitetul s-au alarmat crezînd, în mod greșit, că pun la cale o organizație revoluționară. Bine ar fi fost… Încă mai am răspunsurile lor. Cu mici excepții, mama se ocupa cîteodată de un pic de rugăciune, de un pic de învățătură. O singură excepție: o familie mai orientată spre cititul Scripturii și rugăciune.

Ce am făcut cu ei: rugăciune, studiu biblic, concursuri și la cererea bisericii scenete. Dar în afară de asta am discutat și învățat despre logică, despre OZN-uri și am încercat și am reușit să le predau un studiu bazat pe cartea Doorways to discipleship a lui Winkie Pratney. Aici găseai cam totul în materie de creștinism și tineri. În plus față de ce voiam eu, discutam individual ori de cîte ori era nevoie, dar mai dezbăteam și subiecte propuse de ei.

Obiectivul meu (fără a discuta cu altcineva) a fost să îi ajut să se descopere ca persoană, să ajungă să-l cunoscă pe Dumnezeu așa cum îl cunoșteam eu și să îi ajut să ia o decizie. Cu o singură excepție toți tinerii s-au botezat. Am considerat că a fost atins un obiectiv, dar numai unul intermediar. Ulterior unii s-au îndepărtat de biserică, cauzele variind.

După mulți ani am aflat mai multe despre calitatea creștinilor din acea biserică. Atunci biserica avea un diacon neordinat și nu avea pastor. Multe de spus și în direcția asta. Poate prea multe. Ne mirăm că tinerii dispar din biserică…

Dar în esență eu nu am imitat la întîlnirile tinerilor biserica adulților. Era inutil. Mai trebuie menționat că atmosfera și practica bisericii locale erau afectate de legalism, ceea ce a afectat negativ  majoritatea tinerilor. Unii tineri au preferat să nu participe la întrunirile de tineret, pe motiv că eu nu le spun cum să răspundă întrebărilor puse de colegii de la școală. Inutil să menționez că n-am servit niciodată răspunsuri tip, ci i-am ajutat pe tineri să producă propriile lor răspunsuri.

Fără a intra în prea multe detalii aș putea evidenția cîteva hibe ale sistemului de tineret. Nu exista o corelare între familie și educația (să-i spunem așa) venită pe filiera lucrării cu tineretul sau cu copiii. Prezența nu era obligatorie, așa că existau mari variații în domeniul frecvenței. Copiii din biserică își însușiseră deja un limbaj de lemn ce le verbaliza ceea ce se numea credința baptistă. Copiii sau tinerii veniți din ,,lumeˮ se exprimau mai liber, în lipsa șabloanelor de gîndire baptistă. Ei nu doreau să se conformez modelului oferit de biserică fără a-l mesteca, ci doreau răspunsuri pertinente sau îndrumare pentru a răspunde întrebărilor personale.

De multe ori obiectivul bisericii părea că este prezența copiilor și a tinerilor în adunare și atîta tot. Bineînțeles în afară de politețe, ascultare, supunere și conformare faţă de cei în vîrstă acești participanți la serviciile bisericii puteau cînta în cor, solo sau grup, puteau spune poezii sau versetul de aur, se puteau da în spectacol într-o scenetă creștină sau cînta în fanfară. Unii băieți mai răsăriți în ale vorbitului mai erau ,,luați la amvonˮ la ora de rugăciune. Mult sau puțin, asta era. Dacă fuseseră botezați nu aveau voie să deschidă gura în ora frățească că erau mici, neînțelepți și poate prea obraznici. Ca Isus?

În concluzie, în ciuda activismului preocuparea pentru copii era redusă ca esență. Dar îmi pun următoarea întrebare: cum de un cult ce pune accentul pe convertirea și botezarea adulților își exprimă totdeauna preocuparea față de educația religioasă a copiilor lor vaccinînd generația următoare la capitolul credință?

Fariseismul, legalismul și conformarea cu normele unei comunități religioase se învață cel mai bine în biserică. Copilul iese rar din tipar pentru că nu vrea să-și supere părintele, mama, pastorul, liderul de tineret. Nu de alta, dar există repercusiuni… Ca urmare, chiar dacă nu acceptă sau nu înțelege ce se întîmplă cu viața sa de credință, el o neglijează sau o abandonează atunci cînd nu mai poate fi sancționat, adică la ieșirea de sub tutela părinților.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s