Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Prezentul.

sursa:http://ericcyee.blogspot.ro/2010/04/lost-art-of-disciple-making-appendix-2.html

La ceva timp după revoluție, în 1994 am participat la o întrunire de tineret la cea mai mare biserică baptistă din România. Stil: show. Dezamăgirea a fost cu atît mai mare cu cît cel ce făcea șoul era un bun cunoscător al tinerilor, avea copii, avea charismă și era implicat în predarea teologiei. Un american ce fusese și el invitat nu prea și-a găsit cuvintele, încercînd să nu jignească gazda, dar s-a simțit stînjenit în mijlocul acelui spectacol deplasat. Cel puțin pentru o biserică. Am plecat cu același sentiment de pierdere: să ai în față cîteva sute de tineri și să nu le spui nimic despre Dumnezeu. Dar părinții erau liniștiți că tinerii se aflau la biserică. Pe mîini sigure.

Practica mi-a fost explicată de un alt păstor aflat în aceiași postură: trebuie să faci orice să-i ții pe tineri în biserică. Păi dacă au și ei nevoi, trebuie să le împlinești. Altfel o să se ducă acolo unde sunt împliniți, adică la bar, la disco. În biserică se văd, se cunosc, se plac. Trebuie stimulați: întîlniri, jocuri, excursii la alte bisericii. Adică tot un fel de disco, dar în stilul nostru. Dacă dezertează te iau părinții la rost și cine știe, îți pleacă și ei. Și nu era pastorul de tineret.

Pe de altă parte, m-am întîlnit întîmplător cu un fost enoriaș al bisericii pe care o frecventam ce mi-a declarat că devenise pastor carismatic și că în zonă erau circa 7-800 de tineri și ce lucrare se putea face cu ei! Pînă atunci nu l-am auzit nici măcar vorbind la școala duminicală… Biserica sa nu a depășit limitele familiei sale, cum să aibă impact asupra a sute de tineri? O altă biserică, tot carismatică, din apropiere era plină de tineri. Erau luați de pe străzi, educați, îngrijiți, avea o fermă de porci, își făcea publicitate în străinătate și avea idei de marketing. Nu știu ce îi învăța.

După revoluție bisericile au dat de bani, a dispărut interdicția extinderii clădirilor, așa că unul dintre efecte a fost apariția sălilor de școală duminicală pe grupe de vîrstă. Import american. Rezultatul a fost specializarea învățătorilor și o oarecare izolare a celor tineri de copii, de oamenii maturi. De remarcat că separarea nu se făcea pe grupe de maturitate în credință (de la a doua naștere), ci pe baza anilor de la naștere. Parcă în contradicție cu credința bisericii baptiste. Dacă tot este menționată în Mărturisirea de credință nașterea a doua.

Apoi au apărut promoțiile de pastori, de absolvenți ai secțiilor de teologie didactică, așa-zisă Christian education, tot de import. Și au apărut, ceva mai devreme, școlile confesionale, de toate tipurile. Și aici se preda teologie. Dar cine preda? De cele mai multe ori pastorii și proaspeții absolvenți ai facultăților de profil. Ce făceau copiii la școală? Banalități din vechiul și noul testament. Apoi trebuiau să meargă cu clasa în ,,misiune.“ În mod clar și această activitate contravenea Mărturisirii de credință. Cum să facă misiune copiii ce nu erau convertiți, botezați și catehizați? Dar această întrebare nu se pune. În nici un caz factorilor de răspundere. Nici ei nu și-au pus această întrebare. Ei erau preocupați de alte probleme.

De exemplu, la congresul baptist de la Timișoara dr. Paul Negruț, fost rector al UBEO, pastor al bisericii baptiste Emanuel din Oradea și responsabil cu educația din partea Uniunii baptiste se lamenta cu privire la nunțile baptiste ce nu mai erau ca pe vremuri. Înțeleg că cei ce se nuntesc sunt credincioși vaccinați și nu e bine să-ți pui întrebări stînjenitoare cu privire la copiii despre care în Mărturisirea de credință se deduce că nu pot fi botezați, dar sunt numărați la totalul suflării baptiste (și penticostale). Un fel de numărare a steagurilor a la Pristanda.

Directorilor seminariilor liceale nu le pasă de contradicție, diriginților și învățătorilor nici atît. E o activitate ce trebuie făcută cu clasa pentru a strînge bani, a da frumos și a cîștiga simpatie: uite ce drăguț e ăla micu la amvon! Dar ia să încerce un ditamai matur să se urce la amvon fără autorizație! Anatema!!!

Recapitulînd vom constata că un copil dintr-o familie baptistă învață ceva despre credința sa la școala confesională, apoi la biserică, la școala duminicală și apoi mai învață din văzute și auzite din familie. Deci are cel puțin trei-patru surse de informații,   la care se adăugă și pe cea proprie: prietenii, citirea unor materiale religioase, Scriptura. Pe cine să creadă? Situația ideală în care toate aceste surse concordă este utopică. Rezultatul? Fragmentarea credinței, lacune, confuzie. Nu-i de mirare că în ciclul gimnazial cînd apare ora de religie opțională aceasta este privită ca ceva de pe altă lume.

La toate astea mai trebuie adăugate presiunile părinților, directorilor, inspectorilor și a pastorilor la adresa unor învățători și profesori de teologie, ce se confruntă cu pile, amenințări și stări de vorbă mieroase pentru ca elevul cutare să ia notă mai mare că doar e din familie bună și credincioasă. Nu mai pomenesc de lupta cadrelor didactice cu năbădăile unor odrasle  (cu părinți ) cu ifose sau cu lipsa de educație elementară. Se vede din nou lipsa de coordonare dintre cei ce concură la educația religioasă și la viitoarea dezertare dintr-o biserică cu probleme. Părerea mea este că tinerii nu pleacă cînd devin adulți, ci cu mult înainte. Sunt prezenți cu trupul, dar nu și cu inima.

Așa cum se știe educație teologică din școli este de fapt o cateheză ce se aplică tuturor elevilor. Oare de asta au nevoie? Și ne mai mirăm că pleacă… În urmă cu cîțiva ani apărea pe internet o scrisoare deschisă a tinerilor de origine română din America. Voiau ca predicile să fie în limba engleză. Nu înțelegeau limba română, părinții nu prea vorbeau limba engleză. Și ei plecau. Pentru asta erau înfierați. Și acum pun eu întrebarea: dacă era clar de ce plecau tinerii din bisericile românești (la cele americane), de ce nu s-a putut schimba ceva de dragul lor, a viitorului bisericii (chiar așa?) și a mărturiei în comunitate. Ce costa? Asta făcînd abstracție că bisericile baptiste românești din America sunt anchilozate în cultura anilor 60-70 din România…

Prezentul nu sună bine chiar dacă nu intrăm în detalii ce țin de practica bisericilor, de articole de credință și de controverse referitoare la craționism vs evoluționism, răpirea bisericii, cina Domnului, mileniu, genetică, etică, corectitudinea politică, avortul sau ineranța Bibliei și drepturile omului. Bisericile, cam toate, preferă să stea într-un con de umbră, să nu dezbată probleme spinoase. Rezultatul? Se confruntă cu evenimente spinoase… și plecarea tinerilor.

Ca să nu închei într-o notă negativă aș propune o soluție: ucenicizarea tinerilor ce au fost convertiți. Nu este ceva nou, dar este ceva ce nu se ia în calcul. Ciudat pentru că Noul Testament este exact despre așa ceva. Mărturisirea de credință ce zice? Dar chiar dacă aș vrea să fiu pozitiv trebuie să constat că majoritatea bisericilor nu mai fac așa ceva, pentru că nu au făcut așa ceva. Nu degeaba a scris un american cartea The Lost Art of Disciple Making… (Introducerea de Coleman, ce a scris Planul de evanghelizare al învățătorului. Sună cunoscut?) Cine o traduce și pe limba noastră? Inutil să mai menționez că ucenicizarea nu se face de către pastori și că de cele mai multe ori ei acționează contra celor care gîndesc și fac așa ceva. Și ne mai mirăm că pleacă tinerii?

PS Ah, era să uit ceva! Taberele creștine!!! Despre astea ar fi indicat să scrie un specialist. Mie nu îmi plac…