Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Viitorul.


sursa: anonimă

Am trecut pe scurt în revistă trecutul domeniului menționat în titlu. N-am făcut valuri. Am trecut pe scurt în revistă prezentul. Ar mai fi multe de spus. Poate prea multe. Chiar m-ar interesa dacă cineva, undeva, cîndva, a încercat să găsescă soluții la criza pomenită de americani (de unde ne inspirăm și noi) și care se vede cu ochiul liber. Nu ne trebuie lupă sau microscop. Am trecut cu vederea conflictele deschise, reacțiile bezmetice ale adulților ce ar fi trebuit să-l imite pe Cristos. Și așa am ajuns în viitor. Probabil că viitorul a început cu mult timp în urmă, pe vremea cînd eram și noi tineri. Azi nu facem decît să-i culegem roadele. Am semănat ceva, a ieșit ce am semănat. Conform Scripturii. Sigur depinde și de pămînt…

În primul rînd există prea multe variabile. Deși o instituție, biserica nu este o armată. Ce păcat… Știau iezuiții ceva… Ce bine! Deși organizată biserica nu se conduce după principiile eficienței. Cu toate că suferă dacă nu este eficientă. Dar nimeni nu este dat afară din cauza lipsei de eficiență. Poate ar trebui… Fiecare biserică ar trebui să ia în considerare plusurile și minusurile ei și să facă ceva pentru copii și tineri. Remote control leadership nu mai ține. Reprezentarea lui Isus o dată pe săptămînă sau pe lună la darea cinei nu dă rezultate. Cel puțin nu din acelea care să-i facă pe tineri să nu plece din biserici. Chiar și din bisericile cu pastor local, comitet activ și activități programate.

Și aici teoria, teologia cu toate ramurile ei pare lipsită de putere. Ca să scape din cursă teologia introduce două noțiuni (abstractă denumire…) numite dragostea și nădejdea. Acestea nu sunt proprii doar creștinilor sau iudeilor. Nici măcar speciei umane. Cel puțin instinctiv…

Pe scurt, dacă nu a existat un plan elaborat în trecut, dacă am crezut că în ceea ce-i privește pe copii totul se limitează la asimilarea credinței prin osmoză, la fel ca  în catolicism cu zece secole în urmă, n-ar trebui să avem pretenții. În ceea ce privește subiectul abordat, trecutul nu mai poate fi schimbat, prin urmare nici prezentul, așa că viitorul este destul de previzibil. Viitorul sună bine dacă apelăm la surse pastorale, la conducerea cultului și la formele sale lărgite (congresul și conferința). Acolo unde se decide nimic. Pentru că în ultimii 50 de ani nu s-au luat decizii care să conteze.

Mor biserici. Unde este tineretul acelor biserici? Apar noi biserici. Ce responsabilități li se dau tinerilor din acele biserici? După părerea mea, și am mai spus-o, în ciuda seminarelor, a fundațiilor, a școlilor, a grădinițelor, a taberelor, a editurilor și a contactului cu credincioși de marcă din străinătate, investițiile nu aduc profitul scontat. Nu în materie de bani, ci în materie de oameni. Există unele rezultate pozitive, dar per global, cum se spunea în urmă cu un sfert de secol, tinerii… pleacă. Treaba lor unde. Și să o spunem cu curaj, dacă am fi patroni a unei întreprinderi care ar avea atîtea investiții și cheltuieli și ar avea atîtea pierderi, am falimenta. Dacă am lua-o de la capăt am falimenta din nou. Ca să se obțină alte rezultate trebuie schimbat ceva. Și la asta nu suntem de loc maeștrii. La noi se discută, se pierde timp, se pun oameni pe funcții, dar nu se schimbă nimic. Ne asemănăm cu Cațavencu: să schimbăm totul, dar să nu se modifice nimic sau să nu schimbăm nimic, dar să se modifice ceva pe ici-pe colo, prin părțile esențiale. Comic?

Poziția cultului baptist și a conducerii lui o știm cu toții. La fel și cea a bisericii penticostale. Oficial nu e nevoie de ucenicizare, ci doar de controlul maselor. Este vorba de diferențele dintre secția de geriatrie vs tineretul oricum revoluționar. N-am să mă cramponez de cît de  tînăr era David cînd a fost uns, nici de Ghedeon, cel mai mic și sărac din familie. E vorba de vechiul legămînt. Pentru tineri trebuie unul nou că vorbim de viitor. Cine riscă să-l facă? Să-l pună în practică? Dar să nu predicăm! De obicei conducerea bisericilor pune un gard al supunerii, o ștachetă a sfințeniei și un etalon al înțelepciunii ce nu pot fi trecute decît rareori de un tînăr. N-aș vrea să mai bat apa-n piuă despre influența pastorilor, a comitetului și a soțiilor lor.

Apoi dacă luăm în considerare schema ucenicizării nu putem să nu observăm că de multe ori acest proces nu este dus pînă la capăt. Vorba cuiva, continuitatea se rupe la etapa ,,man to man.“ Și zic eu, cred că veriga lipsă sau dis-continuitatea apare atunci cînd convertitul ajunge în ceea ce se numește în sens necreștin biserică, în cazul în care nimeni nu-și asumă reponsabilitatea ucenicizării. Ucenicizarea făcută de biserică la grămadă este neproductivă. Și de multe ori mortală… De aia pleacă tinerii.

Poate cineva se va întreba dacă ucenicizarea făcută de Isus a avut obiective ca-n ilustrația postului anterior. Isus n-a avut de-a face cu părinții ucenicilor, cu prea mulți copii și tineri. Era o treabă de oameni serioși. Alții vor spune că doar pogorîrea Duhului a inițiat capsa învățăturii lui Isus. Handicapul nostru este evident. Nu putem să ne înălțăm la cer, habar n-avem să scoatem draci, să vindecăm și nici nu putem trimite de undeva din cer duhul mobilizării. Acționăm în alte condiții, dar mulți ne punem întrebarea: Ce ne rămîne de făcut?

În primul rînd trebuie să găsim un teren comun cu tinerii. Să ne întîlnim acolo unde ei nu se simt inferiori. Suntem oameni maturi, am fi în stare. Apoi ar trebui să găsim un limbaj comun. Aici e mai greu. Nu e ușor să recunoaștem că nu știm ceva, că am fost depășiți. Și ar mai trebui să găsim subiecte comune de discuție, de acțiune. Să mai cedăm subiectele de tip musai pe subiecte de ce așa și nu invers, de ce numai cum vreți voi și nu și cum vrem noi și altele de acest gen. Și să nu uităm că tinerii de azi sunt bărbații de mîine, bătrînii de poimîine.

Tinerii pleacă pentru că nu mai au chef de noi, iar noi nu mai avem timp de ei. Dar dincolo de ironia poruncii de a-ți învăța copilul și abandonarea bisericii sau/și a credinței instalate în copilărie, problema în sine pare cu totul artificială. E ca și cînd mergem la doctor cu un copil plin de vînătăi și cerem un tratament pentru copil: să dispară cît mai repede și eficient vînătăile. Tratamentul ar trebui aplicat părintelui. Problema și vina este la noi, nu la tineri. Noi avem toate pîrghiile. Noi avem toată știința. Noi suntem responsabili.

Ar fi mult mai ușor ca atunci cînd pleacă la școală în altă localitate, să muncească în altă țară, biserica să nu se roage doar ca tînărul/tînăra să facă față tentațiilor, ispitelor și libertății lipsită de supervizarea părintească, ci să-l/o împuternicească cu mandatul ducerii Evangheliei mai departe. În loc să devină un creștin anonim într-o biserică oarecare sau un creștin anonim pierdut în lume, acel tînăr va fi dator să completeze ciclul ce a început cu evanghelizarea și întărirea credinței în biserica de acasă.

Responsabilitatea și responsabilizarea, nu într-o schemă, ci în trupul unei biserici vii îl va face să revină în biserică sau să se integreze în alta. Sensul dragostei în acțiune, a nădejdii transmise și a credinței practicate îl va face să continue relația cu Isus, cu biserica și în loc să-l condamne la un creștinism vegetativ sau la abandonarea credinței din copilărie, îl va transforma în lucrătorul sau liderul de care are nevoie nu numai biserica de azi, ci și omul pierdut. Dar evident asta implică riscuri, încredere, crize și rezolvarea lor matură atît din partea bisericii ce-l împuternicește, cît și din partea familiei. De ce nu există șa ceva în biserici? Că nu este nevoie? De ce nu există așa ceva în statutul organizatoric al cultului? nu i-a trecut nimănui prin minte? Mă îndoiesc.

Pînă cînd interesele lui Crisos nu vor coincide cu interesele bisericii, a fiecărui creștin matur, e puțin probabil ca prezentul/viitorul să se schimbe.

2 comentarii la “Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Viitorul.

  1. Legat de poza, intr-un episod din Band of Brothers am vazut un exemplu foarte bun de pastoratie. Legat de subiect, noi facem, e greu, necesita implicare, merita efortul. Nu avem parte nici de sustinerea unui cult, dar nici de impotrivire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s