Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E o chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Oikos – o aventura calatoare


Și totuși se mișcă

Persona

???????????????????????????????

Aseara am avut deosebita placere de o avea ca oaspete in casa noastra pe Marta, acum casatorita Cotuna, fiica cea mai mica a familiei Corlan din Tr. Severin, pe care am cunoscut-o in timpul serviciunlui militar, in 1974, deci, acum aporoape 40 de ani. Marta nu exista pe atunci nici macar in planurile de viitor ale parintilor ei.

Marta a venit la noi cu patru dintre prietenii ei, doi baieti si doua fete (sotul ei era bolnav si a ramas acasa), impreuna cu care ne-a povestit despre aventura spirituala numita generic Oikos pe drum, in care erau implicati de mai mult de o luna.

Dar decit sa va povestesc eu despre ce este vorba, iata cum descriu ei insisi povestea lor:

Oikos este o biserică organică din Timișoara, o comunitate care își dorește să fie ca o familie adunată în jurul lui Iisus Cristos, preocupată și pasionată de răspândirea Evangheliei…

Vezi articolul original 625 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri