Basme arabe?


sursa:http://www.impawards.com/1944/ali_baba_and_the_forty_thieves.html

Sesam deschide-te era parola prin care accesai peștera plină de bogății din povestea lui Alibaba și a celor 40 de hoți. Nu o să supunem povestea la o analiză realistă. Merită remarcat că în final hoțul Ali-baba pune mîna pe comorile celor 40 de hoți și trăiește fericit pînă la adînci bătrîneți. Aladin este un caz asemănător. De obicei poveștile arabe se termină cu lichidarea unui sultan rău sau în cazul lui Aladin, cu scăparea dintr-un naufragiu, o nenorocire și traiul liniștit asigurat de o îmbogățire neprevăzută. Să te mai întrebi de ce în statele arabe nu există democrație, liderul suprem e putred de bogat, iar dacă este lichidat procesul se repetă?

În general în poveștile românești prîslea, mezinul, își depășește frații mai mari și-l răpune pe Zmeu, pe mamă-sa, pe Zripțuroaică sau pe Cotoroanță. Dacă nu e fiul împăratului, dar mai ales dacă e, Prîslea se va căsători cu Ileana-Cosînziana și vor trăi pînă la adînci bătrîneți fericiți cu averea adunată de Zmeu, de tatăl său Roș Împărat sau de socrul său, Verde Împărat.

Deci românul așteaptă și el să-i pice o pleașcă din asta. Se vede că nu mai citește de mult poveștile noastre populare, că tot așteaptă, da nu face nimic. Zmeii bîntuie, el nimic. Cotoroanțele își fac de cap, el pasiv. Păi, ce, ar trebui să vină Mama Dracului ca să se miște ceva în țara asta?

La frații Grimm în schimb dai de basme mai realiste: un băiat și o fetiță se rătăcesc în pădure, lichidează o Cotoroanță și trăiesc mine mersi după aia. Sau povești cu soldați. Sau povești cu animale. Dar din astea sunt și la noi. Sunt pline știrile de ele. De exemplu cîte-un animal se împăunează, unul se ia de altul mai mic și slab, altul își arată poponețul. E plină România de animale din astea. Dar cel mai mult îmi place la Palatul Parlamentului: acolo e ca la ZOO! Singura concurență sunt tembeliziunile unde animalele de la zoo sunt parcă tembele de-a binelea! Pe limba populară se spune că se dau în… stambă. Jignim stamba?

Mai bine mă întorc la 1001 de nopți. Cine știe poate găsesc și eu o lampă fermecată, că altă revoluție să îndrepte țara asta nu se preconizează în următoarea sută de ani. Sunt optimist? Hei, Șeherezada, mai povestește un basm!

De vorbă-n tramvai…


sursa:http://athazagoraphobis.blogspot.ro/

Mă întorceam acasă cu tramvaiul. Comod și ieftin. A urcat și un vechi vecin din urbe pe care nu-l văzusem de vreo zece ani. Cel puțin. Schimb de amabilități. Verificări de rutină: cine dintre vecini mai trăiește, cine pe unde mai e. Ne-am împrăștiat și am rămas mai puțini. Apoi veni vorba de o anume biserică cu un anume boss. Cu boșii să nu te pui că ieși rău. Nu sunt ei tocmai modelul de imitat în creștinism. Și de aici, de la credința mea, a bosului și a rudelor sale sus-puse am pus de-a discuție. (În afara subiectului de discuție, bossul pe care nimeni nu-l controlează e cel mai periculos. Ești propriul tău boss? Ai grijă. ) Am mai scurtat călătoria pe meleagurile patriei natale.

Apăru întrebarea: de ce nu ne-am păstrat noi, dacii, credința noastră? Că aici nu a fost vid nici după aia. Credința mai nouă? Credea că a fost impusă politic. Păi, aia veche nu ne-am păstrat-o c-au venit romanii și ne-au demonstrat că Zamolxe nu era așa tare. Logică americană. Și așa mai departe.

Există un mit secular, a scris nușce franțuz despre miturile astea, cel al epocii de aur. The Golden Age. Bunele vremuri apuse. Că ce bine era pe vremuri. Povestesc bătrînii: “Pe vremea mea…” Și uneori întreabă nepoții pe cînd se uită la un film mai vechi: “Bunicule, aici era pe vremea ta?“ Probabil…

Mai era un banc pe vremea lui Ceaușescu cu individul ce se coboară din tren în Gara de Nord, se urcă-ntr-un taxiu și-i spune taximetristului: Du-mă-n principiu. Păi cum în principiu? Păi vreau să fac cumpărături, să-mi iau de toate! Bre, ești nebun! Nu-s. N-a spus tovarășu că-n principiu avem de toate? Ba da! Păi vezi! Acolo să mă duci!

Omul e nostalgic. Mai ales după trecut. Ce bine era cînd făcea aia, cînd era acolo, cînd mînca mai-nu-știu-ce. Era bine că eram mai tineri, mai fără griji, mai sănătoși, mai iresponsabili, aveam toată viața-nainte. Acum ne-am trăit traiul și ne-am mîncat mălaiul, so tu spic și acuma-i rău! Păi normal: suntem bătrîni, ne doare aia, ne supără ăia, toți sunt niște idioți, habar n-au, asta nu-i pensie, asta nu-i iarnă, asta nu-i vară, asta nu-i marmeladă și ăsta nu-i drum. Ce impozite, ce euri, ce pițipoance, ce mafioți, ce hoți, ce capitaliști, ce escroci peste tot! Nici apa nu mai are gustul ăla, nici iarba nu mai are culoarea aia, nici ora nu mai e atît de lungă! Ăștia nu mai știu să facă nimic ca pe vremuri!

Normal!

Ce se mai construia (de mîntuială)! Ce se mai fabrica (și se fura)! Ce recolte erau (măsluite)! Ce bine era la băi (și ce vile aveau ăia de la partid)! Ce școală se făcea (degeaba)! Ce în sus și-n jos!

Cu trecerea timpului lucrurile bune din trecut ne par foarte bune, ba chiar excepționale. Lucrurile rele le cam uităm pentru că avem tendința de a idealiza trecutul. Chiar un dușman groaznic ce a dispărut între timp acum îl onorăm, îl ridicăm în slăvi. Păi normal. Cu cît îl facem mai mare, cu atît suntem și noi mai buni că i-am făcut față. Casa copilăriei sau casa bunicilor e ceva extraordinar, dar cum se spune în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, nu te du s-o mai vezi. Vei fi dezamăgit. Zidurile nu mai sunt atît de înalte ca cele ale castelului din basme, grădina atît de întinsă ca împărăția lui Verde-mpărat și Grivei cu care te jucai odată se gudură prin raiul cîinilor.

Încercînd să re-descoperi Epoca de aur îți dai seama că e epoca de tinichea. Realitatea dezamăgește. Viitorul de atunci este trecutul reinterpretat prin prisma prezentului. Ce trece și el. Viitorul nu sună bine, dar este singura soluție. Indiferent cît de buni, tari și mari au fost dacii, Ceaușescu, Carol I sau Hagi. Nu te mai uita la poze vechi. Ia aparatul de fotografiat și fă poze noi. Chiar dacă trebuie să-ți schimbi ochelarii. Zîmbește. Îți stă mai bine așa!

Cine conduce România ? Urmașii cizmarului sunt tot la putere


Conexiuni apropiate cu numenclarura comunistă şi cu fosta Securitate au şi unii şefi de servicii secrete promovaţi de preşedintele Traian Băsescu. Astfel, tatăl directorului SRI, George Maior, profesorul universitar Liviu Maior, a fost lider al organizaţiei PCR din Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Primul său adjunct, generalul Florian Coldea (omul de încredere al lui Traian Băsescu şi şeful de facto al SRI) este nepotul colonelului de securitate Dan Gheorghe, locţiitor al comandantului USLA în decembrie 1989, ulterior avansat general şi promovat şef al serviciului secret al Ministerului de Interne (UM0215) şi şef al Departamentului pentru Apărarea Constituţiei (în realitate, departament de poliţie politică) din SRI. Tatăl generalului Silviu Predoiu, primul adjunct al directorului SIE (omul de încredere a lui Traian Băsescu şi şeful de facto al serviciului de spionaj), a fost ofiţer de securitate, avansat până la gradul de colonel, şi a deţinut funcţiile de şef al Serviciului de Contrainformaţii al Inspectoratului General al Miliţiei şi de şef al Inspectoratului Judeţean de Miliţie şi Securitate Giurgiu în timpul regimului comunist. Generalul Alexandru Buruian, locţiitorul pe probleme de informaţii (a se traduce poliţie politică) a şefului SPP şi omul de încredere a lui Traian Băsescu din acest serviciu, a fost prim-secretar UTC la Academia Militară înainte de Revoluţia din decembrie 1989. Alte argumente că nici o promovare în fruntea instituţiilor de forţă nu a fost pur întâmplătoare în regimul autocrat şi clientelar a lui Traian Băsescu

AntiMafia

Valer Marian, senator independent:
„Justiţia şi integritatea, pe mâna odraslelor opresiunii ceauşiste”

Preşedintele Traian Băsescu a promovat, parcă cu obstinaţie şi cu ostentaţie, urmaşi direcţi ai unor opresori şi profitori ai regimului ceauşist în funcţii cheie din domeniul justiţiei şi verificării integrităţii. Prima promovată în acest sens a fost sluga sa Monica Luisa Macovei, care, în calitate de ministru al Justiţiei în guvernul Tăriceanu I (2005-2007), a făcut mult rău României şi românilor prin modificările aduse legilor proprietăţii şi de organizare judecătorească. Ministresa Monica Luisa l-a ajutat substanţial pe preşedintele Băsescu în selectarea unor slugi corespunzătoare pentru funcţiile de procuror general al României (Laura Codruţa Kovesi), procuror şef al DNA (Daniel Morar), procuror şef al DIICOT (Codruţ Olaru), preşedinte şi secretar general al Agenţiei Naţionale de Integritate (Alexandru Cătălin Macovei şi Horia Georgescu).

Monica Macovei, fiică de înalt nomenclaturist comunist şi soţie de securist

Fostul ministru Monica Macovei a fost…

Vezi articolul original 2.015 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…


sursa:http://www.factzoo.com/mammals/olive-baboon-large-african-troop-primate.html

Mare lucru Feisbucul ăsta!

De exemplu, cineva, un prieten, postează că oare de ce cloștile moțate au și pui gât-golaș. Îmi dau cu părerea că poate d-aia. Intervine un prieten de-al ’mnealui, deloc cunoscut și spune că ba d-aialaltă. Eu îi spun că n-are logică. El îmi spune că n-are contează logica. Păi n-ai citit un manual de logică… Mai intervine un prieten de-al nu-știu-cui și spune că am scos eu pui vreodată? Că ce vorbesc… Păi n-am fost pe Marte, da-mi închipui că frige. Acu trebuie să scot şi eu pui de găină? Pe unde? Ș-atunci mă ia cu băi co-co-șel, ia uite ce deștept ești. Deja mă invidia…

Eu feisbuchez, tu mă feisbuchezi, el, ea ne feisbuchează

Alt’dată mă lansez într-un comentariu la postul unui alt prieten ce se întreba dacă oile se tund vara sau primăvara. Iar îmi dau cu părerea. Logic. Cu logica mea. Constat că am atentat la un alt prieten ce avea agenda setată pe ciobani. Și mă ia la tăbârcă. Și io pă el. Și gata, m-am săturat că e nesimțit. Ca și mine. Discuția continuă. El e majoritatea… eu am plecat.

Eu feisbuchez, tu ne feisbuchezi, el o feisbuchează…

Mă uit la poze. Îmi plac. Se uită și alții. Comentează în altă limbă. Și eu. Și un prieten de-al unui prieten, de-al unui prieten zice c-ar trebui să comentăm pe limba lui. Io comentez pe limba mea, el pe limba lui, ea pe limba ei. Fiecare cu limba care-i place. Contează? Numai dacă nu ne înțelegem sau nu vrem să ne-nțelegem. Și ne înjurăm: bozgori, țigani, valahi și alte naționalități. Apare indicatorul Atenţie animale! De feisbuc.

Eu mă feisbuchez, tu ceri să fii feisbucat, el, ea te feisbuchează

Scrie cineva ceva și hopa apare un comentariu pro. Altul contra. Și invers. Apoi cineva sare că băi habar n-ai să scrii românește. Și ce? Nu comentează pe uălul Academiei Române și subiectul nu e grămatica limbii române. Băi ești prost! Ba tu!  Ba tu! Iacă unde zăceau proștii! Șeă. Șeă.

Eu mă des-feisbuchez, tu te răs-feisbuchezi, el, ea se arhi-feisbuchează

Feisbucul nu e domeniul experților. E al băgăcioșilor. Feisbucul nu e domeniul moderației. E cel al gurăcioșilor ce scriu. Scriu mă-ta fără cratimă. Daiai haios! Ca Daea… Te poți supăra pe oricine, te poți împrieteni cu oricine, poți absenta sau poți lichida fără scrupule pe cine vrei. Laicurile nu se contabilizează la Cec, după cum lipsa lor nu-ți provoacă gaură-n buzunar. D-aia feisbucăm, după modelul coșbucian: e lung pământul, ba e lat, da’ ca feisbucu‘ de bogat pe lume nu-i, și-avea un prieten, – friendul lui – icoană-ntr-un sait să-l pui cât e de prostănac… Să nu uităm însă că Pământul nu e nici lung, nici lat. După feisbuc e mai mult plat! Şi cică Coşbuc ăsta ştia că-i rotund…

Noi feisbucăm, voi feisbucați, ei, ele feisbuchează… Eu? Pas!

Exclusiv


sursa: http://remibadozi.com/discover-establish-authority-newbie-network-marketing/

La primul curs de misiologie la L.S.T. proful, un irlandez ce fusese mult timp misionar în Singapore ne-a întrebat nitam-nisam: ,,Cui credeți că se închină neamurile?” În tăcerea tipic britanică am vorbit în gura mare pe limba lui Shakespeare ferm convins de părerea mea: To the Devil. S-a iscat un murmur general de uimire, protest, de dezaprobare. Dar n-aveam de gînd să mă bag sub bancă, așa că am continuat: Așa zice Pavel. Nu e atît de important ce a urmat, dar profului i-a plăcut ideea. Am discutat de mai multe ori și mi-a spus că pentru străini chinezii n-au cuvînt, le spun diavoli. Draci sau demoni. Clar! Nu vreau să discut ce ar însemna asta pentru o eventuală politică de expansiune, ci vreau să spun că este o problemă de autoritate.

De exemplu, Isus îi întreabă pe demonii ce se adăpostesc în porci care le este numele. Teologii spun că pe vremea aceea numele însemna pe lîngă identitate și autoritate. Cînd cineva îți știa numele îți știa puterea. Cel trimis în numele împăratului avea putere mai mare decît guvernatorul provinciei, chiar dacă trimisul era un nimeni. Nu degeaba autoritățile religioase de la Ierusalim l-au întrebat pe Isus în numele cui face minunile. Dacă îți spuneai numele sau spuneai numele celui ce te-a trimis erai clar definit. Nu-ți puteai  depăși autoritatea. Riscai să fii omorît. În finalul misiunii sale Isus este executat tocmai pentru că puterea locală refuza să schimbe sursa autorității. Autoritățile religioase afirmau sus și tare că n-au alt împărat decît cezarul. Sursa puterii nu era la Ierusalim, ci la Roma, nicidecum în cer. Și autoritățile se pun pe treabă: una omoară, alta învie. Lesne de ghicit care dintre aceste două autorități e mai mare.

În plus, creștinismul este o religie exclusivistă. Mulți spun că există un singur Dumnezeu și că fiecare religie indică drumul spre el, fiecare credincios din indiferent ce religie urcă un munte (se conformează religiei sale) în vîrful căruia se află Dumnezeu (chiar și Richard Wurmbrandt susținea asta). Deci o sursă a puterii, mulți delegați. Să presupunem că așa este și că toate religiile duc la Dumnezeu. Cum putem face din creștinism o religie la fel ca celelalte? Este destul să eliminăm un singur element major din creștinism bazat pe autoritatea lui Isus sau a Tatălui pentru ca acesta să nu mai aibă sens. De exemplu dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu degeaba a murit pe cruce, creștinismul nu mai mîntuie, Isus nu are nici o autoritate, nu mai merită să te rogi, să speri într-o minune, deci nu are sens să fii creștin. Chiar dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar dacă nu a înviat, nu o să învie nimeni, deci la ce bun să fii creștin cînd toți mergem în același loc? Dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu, a înviat, dar nu s-a urcat la cer, Duhul Sfînt nu a fost trimis sau poate nici nu există, așa că n-are sens să ne amăgim printr-o credință în lucruri ce nu există și ca urmare biserica este doar un partid, un club, un mod de a socializa, o afacere arhaică lipsită de relevanță pentru secolul XXI.

Dar nu asta ne spune Isus sau Noul Testament. Creștinismul este o religie exclusivistă, autoritatea Tatălui a fost delegată Fiului și Duhului și nouă. Nu demonilor. Nici idolilor. Dacă n-ar fi așa, la ce să ne-am mai obosi? Dar toate lucrurile, adică mersul istoriei, desfășurarea evenimentelor acționează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu și în ele suntem mai mult decît biruitori prin acela ce ne-a iubit. Așa că ceilalți nu se închină aceluiași Dumnezeu. Cum nu pot exista doi Dumnezei, ceilalți chiar se închină Diavolului lipsit de autoritate ce-l mimează pe Dumnezeu și autoritatea lui. Din același motiv, chiar dacă există conspirația guvernului mondial, ea nu are autoritate, iluminati pot să facă ce vor, la fel și masonii, cipurile pot să ni le bage cînd și cîte vor. Nu asta contează. În final cîștigă autoritatea cea mai mare. În Numele lui Isus se va pleca orice genunchi. Și nu uitați, în final el își va spăla haina în sînge. Vom avea, satisfacția răzbunării. Dumnezeu este dragoste, dar face și dreptate. În exclusivitate.

(Și vom mai discuta și despre alte lucruri.)

Cine cedează primul?


1960. Pe la șase ani am fost internat la spital cu gălbinare după cum spunea bunică-mea. Hepatită epidemică.

În fiecare dimineață ne trezea la ora 6 femeia de serviciu cu teul. Nu tu binețe, scuze sau alte povești. Nici nu era nevoie. Ea reprezenta sistemul și cine se punea cu sistemul? Nimeni.

Își făcea meseria. Direct, proletar, cu voioșia omului conștient că cine se scoală de dimineața departe ajunge… Aprindea lumina și lovea paturile metalice cu teul. Ne zguduiam toți cît eram de mici sau de mari. Lăsa cimentul ud. Eram imobilizați în paturi. Doamne ferește să faci urme de papuci pe cimentul prospăt umezit! Atentat la ordinea socială. Erai considerat dușmanul poporului. Rău, rău, rău!

Celor mai recalcitranți dintre noi surorile (varianta arhaică a asistentelor de azi) ne confiscau nu papucii, ci pantalonii de pijama. Ia să ai curaj să te plimbi prin salon cu fundulețul gol într-o secție cu toți pereții de sticlă! Erai ca într-un acvariu.

Mai 1989. Criză de fiere după doi cremvuști luați de la un birt. Internare de urgență. Chin toată noaptea. În fine ajung într-un salon liniștit la Interne. Dar, dimineața la ora 6 cine deschide larg ușa răsucind cu sete comutatorul lămpii lui Ilici? Aceiași femeie de serviciu! Zdronk cu teul statului în paturile de fier ale statului, cu apa statului și cu cîrpa statului. Unde o fi detergentul statului? Încă nu s-a produs materia primă pentru acel detergent… În găleata statului se vede un lichid leșios. Era și ăla al statului.

Oamenii muncii de toate vîrstele, de toate bolile specifice internelor sar toți sus. Eram ai statului în spitalul statului. Orice reacție era considerată un afront direct la adresa statului. Nu risca nimeni. Nu ne-ar fi luat nimeni doar pantalonii de pijama…

În femeia de serviciu parcă se oglindea Conducătorul suprem, personal tov…

În același timp în China comunistă o coloană de tancuri grele este oprită în piața Tienanmen de un tip ce ducea două plase de plastic! Eroism!!!

septembrie 2013. Ușa salonului cu pereți de sticlă termopan se deschide la ora 6. Aceiași infirmieră, același comutator răsucit parcă într-o veche rană:

– Bună dimineața!!! Termometre? Uite la domnu nici nu vrea să vadă lumina! Se acoperă cu pătura…

Îmi vine să iau și eu vreo două pungi de plastic ca și chinezul ce a oprit coloana de tancuri. Acolo a funcționat! I le-aș trage pe cap într-un gest de dragoste față de aproapele… După 50 de ani aceiași femeie de serviciu dă cu gura, apa și teul prin salon. E drept sunt doar două paturi, dar nici acum nu miroase a detergent, nici a altceva, decît a apă udă. Mă întreb dacă sunt animat de stresul acumulat din copilărie, sindromul teului lovit de patul metalic  sau cel al pacientului lovit de sindromul unui sistem ce abia supraviețuiește. Eu vreau să supraviețuiesc sistemului.

Dar vorba aia: cu ăștia nu-i bine să te pui, cel deștept cedează.

Starea de importanţă


sursa:http://glennpackiam.typepad.com/my_weblog/2010/07/i-am-not-an-important-person.html

E important ce fac eu, ce cred eu, ce spun eu. Nu-i important ce cred ei, ce spun ei, ce fac ei.

De ce?

D-aia! Dacă n-ar fi aşa, aş şti. Mi-ar spune cineva, mi-ar spune ceva. Dumnezeu, în ultimă instanţă. Sau poate un înger! Dar dacă n-ar fi important ce fac eu, ce spun eu şi ce cred eu, de ce să m-aș mai deranja să fac, să spun, să cred? Păi tocmai asta e. Sunt important şi mă mîndresc cu asta.

Sună ca şi cîntecul ăla din clasa I!

Am cravata mea, sunt pionier,
Și mă mîndresc cu ea, sunt pionier!
Flutură în vînt, zălog de legămînt,
Întîiul meu cuvînt de pionier.

Pi-o-nier!

timesnewroman.ro: Pe locul accidentului aviatic se va ridica Monumentul Prostiei, în cinstea incompetenţei oficialilor


sursa:http://www.presaonestilor.com/2014/01/04/niste-explicatii-pentru-toti-prostii-care-ma-acuza-sunt-singurul-jurnalist-independent-din-judetul-bacau-nu-am-venituri-dar-statul-imi-ia-pielea-de-pe-mine-2/

E de jale, dar e și de rîs. Dacă nu ar fi murit degeaba doi oameni, am fi rîs și cu, scuzați, posteriorul!

De ce să se ridice un monument care să atragă doar turiști și îndurerații membri ai familiilor decedaților? Conform practicilor statului român, adică incompetență, prostie, șpăgăială, mităială, finăială, policăială și altele de acest gen, eu propun să se facă un templu. Mare!!! Și lat!!!

Ar fi mult mai bine. Statul să angajeze pe schemă: preoți, ușieri, pr-iști, istorici, directori, paznici, administratori, manageri, femei de serviciu, instalatori, electricieni, giesmiști, profi, consilieri (cca 100), contabili, conțopiști, ajutori de băgători de seamă, etc. În primă fază să-i ia de la parlament și senat. Să-i facă un buget de cheltuieli și salarii. Faza a doua să facă un hotel, o biserică, niște restaurante, o școală, două. Apoi o universitate. Și să facă o autostradă pînă acolo. Cu licitație cadou pe linie politică. Și o cale ferată de mare viteză pe care o să circule trenuri de mică viteză. Un depou. Cîteva pompe de benzină. O secție de poliție, o unitate de jandarmi, una de pompieri, una de armată. Ba și una de submarine. Și de portavioane. Să o lege de cea americană de la Deveselu.

Să se predea incompetența cu metode științifice. Și prostia să studieze la nivel universitar. Să se cheme profii cei mai buni în materie. Rector onorific, Victoraș. Știți voi care. Șă i se dea un titlu de doctor stultitia. Nu mai merge cu honoris causa.

Apoi să dea o lege că e obligatoriu ca toți cetățenii României să se ducă în hagialîc cel puțin o dată la doi ani. Să vină lumea la specializare, la studiu că nu suntem destul de proști să le înghițim minciunile. În ultimă fază să pună un gard de jur-împrejur și la poartă o firmă mare luminată: Prostia Land. Atracții: Castelul  incompetenței, montagne-rusul în care mori cu-adevărat, fîntîna fără apă, re-editarea accidentului aviatic cu alte victime, labirintul din care ieși doar dacă ai smartphone cu GSM, etc.

Măi, parcă nici nu trebuie plan pentru așa ceva. O să meargă de la sine. Dar numai la noi. Sper să nu transpire nimic în presă. Dacă vrea și ea în Prostia Land?

Pesee: ăia de la templu să aranjeze ca în preajmă să fie și niște pădurari. În caz de nevoie…

Uniforma școlară


sursa:http://www.protv.ro/stiri/vine-politia-intr-o-noua-uniforma.html

Mă tot bătea gândul să scriu despre uniforma școlară. E o experiență comună multor milioane de români. A fost și a mea și este de ceva timp și a unuia dintre băieții mei.

În clasa I m-am simțit ca măgaru-ntre oi. Motivul era uniforma. Aveam un costum de tergal gri închis, nu o uniformă bleumarin. A rămas un mister de ce mi-au comandat un costum făcut la comandă la croitor cu puțin înainte de începerea școlii. Dar părinții dictau și oricum eu n-aveam habar de mersul la școală. Cert e că la inspecția directorului, prof. Brașovean (un tip care te făcea să-ți înghețe nu numai sângele, ci și sufletul) am fost sculat în picioare ca exemplu negativ. Nu mai știu ce s-a întîmplat după, dar cred că în cele din urmă am ajuns și eu la banala, dar obligatoria uniformă. Materialul era slab, ponosindu-se rapid. Degeaba călcai pantalonii că după vreo oră-doua erau burlane. Fetițele aveau șorț alb (parcă) sau negru după cum era sărbătoarea de mare, părul legat în codițe cu fundă sau tăiat scurt sub ureche și fără cercei în urechi. Cordeluța albă și călcată era obligatorie. Nu era voie să vii cu trening la școală decât purtat pe dedesubt. În zilele în care aveam educație fizică mă simțeam ca blindat.

În v-viii uniforma s-a schimbat doar la fete, devenind albastră, băieții având doar un rever mai dschis la sacou. La liceu nu mai suportam pantalonii uniformei așa că mă îmbrăcam cu niște pantaloni făcuți de un croitor la pensie, tata unei colege de-a mamei mele. Un pic evazați, dar nimeni nu s-a prins, în afara colegilor de clasă. Fetele din nou altă uniformă, mai închisă la culoare și o cămășuță bleu. Cordeluța obligatorie. Rămîn regulile la tocuri, păr și ciorapi.

Și a venit revoluția: uniformele au fost abandonate ca semn al respingerii înregimentării comuniste. Bun!

Apoi Anglia, cu uniforme mai elaborate, cu bun gust. Apoi primul meu băiat la școală: fără uniformă. Al doilea băiat la școală: a apărut uniforma. Au apărut protestele. La ce o mai fi nevoie de uniformă când la anul pleacă la altă școală? Nu? Apoi altă uniformă la școala nouă, fără să fie nu știu-ce: blue jeans, cămașă albă, cravată bordo cu 30 de lei cumpărată după ce a fost înscris și pulover bleumarin. Și acum mai vine directoarea în inspecție să vadă cine-i fără uniformă. La ședința cu părinții am întrebat de ce se face caz de uniformă. Dira ne-a spus, dându-și ochii peste cap, că a fost în Anglia și că acolo toți copiii erau în uniformă.

Mi-aș da și eu ochii peste cap, dar mi-a fost de ajuns. Uniforma nu e garanția unei școli bune, a unei discipline ce-i ajută pe elevi. Copiii găsesc căi de ocolire a regulilor și părinții plătesc indisciplina lor cu amenzi. Ilegal. Inutil. Școala nu e o închisoare, dar a devenit una, cu gardieni, cu interdicții mai multe. Ajută la asa-zisul proces de învățămînt? Nu cred.

Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Băsescu? La zid!


sursa:http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/FOTO+Traian+Basescu+la+Zidul+Plangerii+din+Ierusalim

Băsescu la Zidul Plîngerii?

Păi da.

E evreu?

Nu cred.

Are ce plînge?

Ca tot omu…

E ceva caracteristic pentru el?

Nu. Pentru el ar fi fost poate Zidul Rîderii. Nu de alta dar așa ne-a condiționat în trecut.

Hă! Hă! Hă! Asta zicea el, subtil ca nimeni altul. Nu-mi amintesc să fi avut un președinte așa subtil. Nu mi-e rușine nici cu Iliescovici, da cu Băsescu mă mîndresc! M-am gîndit în care cimitir o să fie înmormîntat.

Evident: cimitirul vesel din Săpînța. Dacă nu vrea acolo, să se facă Săpînța II la București. În nici un caz la Ierusalim, că acolo a mai înviat unu!

Bomba zilei!


sursa:http://ploiestiri.altphel.ro/2013/04/12/o-bomba-din-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-a-fost-detonata-la-rafov-proiectilul-a-fost-gasit-la-o-rafinarie-din-ploiesti/

Cînd vrei să atragi cititori nu pui un titlu explicit. Pui „Secretele apostolului Pavel…” sau „Sora cutare rupe tăcerea.” În cel mai rău caz merge și „Misterul fiarei din Apocalipsa.” Nu mai merge să dai apă la moară vechilor uzanțe în ale scrisului. Trebuie să fii senzațional. Altfel nu te mai citește nimeni. Trebuie să ieși din banal, din rutină, din înțepeneala vechiului ce vine o dată cu vîrsta.

Dacă scrii că așa simți, nu te mai lupți cu nimeni și nimic, doar cu propria-ți conștiință, credință și inspirație. Nu-ți pasă de laicuri, accesări, înjurături sau nebăgare în seamă. Nu ești singur. Ca tine sunt milioane. A scris despre ei și Eminescu, Cronin, Marx, Engels, Lenin, Pavel și Confucius.

Boala americanilor de a fi celebru a dat în epidemie. De fapt pandemie. Suntem asaltați de pozele celebrităților, eroii sunt la modă, anonimatul este o calamitate. Dacă nu poți face mare lucru ca să devii celebru, bun e și un rol într-un documentar despre plictiseală, platfus, plantatul orezului și îngrijirea curcilor. Dar cel puțin așa-ți mai vede cineva fața. Ajunge să te cunoască. Ești ăla unu de pe ecran, ăla unu din cele 8 miliarde de muritori. Dacă nu reușești să fii bomba zilei, cel puțin să fi grenada, ghiuleaua sau petarda momentului.

Totul depinde de oportunitate, de șansă, noroc sau ghinion. Apoi de momentum. Concurezi să cîștigi, nu ca să pierzi. Nu trebuie să fii scurmbia din bancul de 100000 de scrumbii, ci rechinul alb, mare, tare, mușcăcios de mortal. Calul ce trece primul linia de sosire, ogarul ce nu obosește, ics factorul, top sau master șeful. Degeaba ești al doilea, al treilea sau al patrulea. N-ai făcut nimic. Locul doi e banal și banalul nu face senzație. Primul, prima, primele, primii. Totul sau nimic. Riști și cîștigi.

Cîteodată mă întreb cum e să fii primul la cruce. La slujire. Sau la ascultare. Primul la dragoste, primul la jertfă, primul la rugăciune. Din fericire pentru noi, aici primele trei locuri sunt luate. Nu putem fii decît pe locul patru sau mai jos. Așa că ne liniștim. O fi asta bomba zilei?

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (10): soacra


sursa:http://the-goodbook.blogspot.ro/2012/09/mother-in-laws.html

Soacră-soacră, poamă acră. Iată cum caracterizează în îndelunga sa înțelepciune poporul român o mamă văzută prin prisma ginerelui, a nurorii sau a cuscrilor, etc. Bancurile despre soacre sunt la fel de frecvente și de pline de ironie ca și cele despre polițiști. Asta spune ceva. Dar mai nimic adevărat. Depinde în ce stare de nervi e ginerele sau nora… Tocmai asta indică: relația ta sau a mea cu soacra. Dacă ai chef să o iei pe arătură, soacra e numai bună de abordat. În mod stereotipic soacra este bună de ceartă. Dar dacă poți să te cerți cu soacra înseamnă că nu stai tocmai bine nici cu fiica sau fiul ei sau poate mai e ceva acolo ce nu se poate spune… (Mi-e greu să fiu echilibrat la acest subiect avînd în vedere că sunt bărbat. Dar cine știe?)

În materie de sexualitate omul uimește cînd te aștepți mai puțin. S-au pomenit cazuri în care pretendentul respins a făcut o pasiune pentru mamă. Chiar și printre cei bisericoși. Biblia tace în acest domeniu. În lume există cazuri rare de potențiale soacre cu inițiativă ce a făcut-o lată cu băiatul introvertit, timid și protejat de propria-i mamă. O victimă. El n-a mai reușit să lege o relație normală. Își căuta mai degrabă mama în relații imposibile. Un destin ratat, dar și o responsabilitate ratată din partea potențialei soacre. Nu mă înspăimîntă ceea ce se petrece în lume, ci ceea ce se petrece în biserică pe motiv că nu există indicații clare și răspicate în Scriptură. Poate cîteva în VT.

Așa cum mi se pare ciudat să ai un curs de versete controversate într-o școală de teologie, dar să n-ai unul în care versete mai puțin controversate să crească calitatea vieții de familie dincolo zăpăcelile tradiționale ale bumbăcirii partenerului de viață cu supunere printr-o terorizare mai mult să mai puțin fină. Implicarea lui Dumnezeu în familie nu se poate limita la cîteva versete, nu?

Soacra are un cuvînt greu de spus într-o relație. Mai ales în faza incipientă. Nu poți să-i scoți fata la plimbare, la suc sau la cinema dacă n-ai acceptul ei. Cumva trebuie să-i inspiri încredere. De obicei body language-ul spune tot, așa că nu prea merge cu minciuna. Să nu uităm că de obicei soacra e cu vreo 20 de ani mai în vîrstă decît tine sau mine și nu poți s-o fentezi. În afară de asta și ea a fost în postura fetei ei, așa că știe despre ce e vorba. Deși socrul poate avea un aer amenințător, soacra dă de cele mai multe ori tonul spre nuntă sau spre… ușă.

O potențială soacră poate să intervină și să-ți spună că fata sau băiatul ei e de nasul tău. Ba chiar să încerce să manevreze lucrurile în așa fel încît să-l sperie pe viitorul soț. Ceea ce nu-i neapărat rău. Dacă are caracter va lupta pentru perechea lui. Dacă nu e prea interesat va abandona. Mai bine mai repede fără repercusiuni, decît mai tîrziu cu vieți date peste cap. Se cunosc cazuri cînd atît socru, cît și soacra, au făcut front comun împotriva atentatorului sau atentatoarei la propria lor odraslă. Dacă nu te confrunți cu un caz tipic de control absolut și celălalt vrea să împartă viața cu tine, opoziția lor este inutilă, dar și mare consumatoare de nervi. Dacă ai credință și dragoste vei răzbate. Nu prea merge cu intervenții de sus, din lateral sau din Scriptură. Astea nu pot să-i convingă pe socrii în astfel de cazuri.

Am întîlnit și soacre fericite, am întîlnit și soacre ce au înțeles cum stă relația între copii și au luat apărarea ginerelui sau norei. Cinste lor. Biblia spune că e bine să părăsești casa părinților și prin urmare să stai la distanță și de socrii. Sfatul meu e ca tinerii căsătoriți să încerce să pună cîteva sute de kilometri între ei și părinții lor. După cîțiva ani se va putea reduce distanța, primordială fiind relația dintre ei, nu cea cu părinții.

Soacra sau dacă pot spune așa, mama deposedată de odraslă nu trebuie să se amestece în viața odraslei sale după căsătorie, chiar dacă cuplul căsătorit locuiește cu ea. Mîncarea preferată a odraslei ar trebui gătită de noră. Serialul preferat al fiicei ar trebui vizionat împreună cu soțul. Soacra înțeleaptă ce nu se încadrează în tiparul înțelepciunii poporului român ar trebui să-și vadă fericirea prin prisma fericirii ginerelui sau nurorii. O reîntoarcere la mama prea-iubită nu este o opțiune, ci un eșec. Atît al soacrei, cît și a odraslei sale mature. Pre-iubita/iubitul trebuie să fie unul din cei doi care-au semnat certificatul de căsătorie. Maturitatea nu se măsoară în timp petrecut cu soacra, ci cu soțul sau soția, indiferent cît ar suferi soacra. Dacă celălalt soț nu-și dă seama acum de asta, își va da seama mai tîrziu. Dacă nu-și dă deloc seama, e bai.

Un alt mijloc de manipulare la modă este banul. Nu acceptați bani pe ascuns de la soacră sau mamă. Banii trebuie dați familiei, nu odraslei. Nu de alta dar pot stîrni certuri, invidie și nu degeaba se spune că banu-i ochiul dracului. Mă tot întreb ce vede dracu cu ochiul ăsta…

În fine, Scriptura preamărește mama, deci și soacra, dar nu pot să nu-l compătimesc pe cel mai înțelept și avut dintre bărbații Israelului, pe Solomon: a avut prea multe soacre! Poate că a aplicat principiile politicii externe și în familie. Pacea era la mare preț. Dar mă întreb cum se desfășura toată babilonia aia de familie a lui Solomon. Nu e de mirare că după ce a murit Israelul a decăzut. Dar nu putem da vina pe soacre, cu toate că ar fi foarte tentant.

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.  

Război împotriva terorismului


Pe mine mă terorizează muștele și țînțarii. Americanul ăsta a inventat o armă să luptăm cu succes împotriva lor. Să ne înarmăm pînă-n dinți! Mie mi-ar trebui două și am și trei băieți. Iar o să depășesc bugetul apărării!